Duminica a IV-a de peste an

Marturia omului: dorul dupa fericire

În primele sale cuvinte adresate lumii, Isus cere convertire fiindca s-a apropiat împaratia lui Dumnezeu (Mt 4,17), astfel observam cum planul împaratiei se suprapune celui de convertire.

Toate lucrurile au o tendinta naturala, un sens caruia îi corespunde un obiect: samânta, de exemplu, are tendinta sa încolteasca si pamântul îi satisface cerinta. În om sunt mai multe tendinte si tuturor le corespunde un obiect: ochilor le corespunde lumina, urechilor sunetul, limbii îi corespunde gustul etc. Mult timp s-a crezut ca apendicele din om este fara rost, dar s-a constatat ca acei copii, care au fost operati din frageda pruncie, sufera de anumite tulburari fizice pe care nu le au altii. Astfel, s-a ajuns la concluzia ca pâna si cel considerat fara rost are un rost. Întelepciunea Creatorului îsi spune cuvântul în toate. Multimea tendintelor din om îsi are un singur sens: spre fericirea deplina. Vointa doreste bunurile particulare, dar mai tinde si spre binele considerat în mod absolut, adevarul suprem cunoscut si propus de minte, si nu se poate multumi decât atunci când îsi atinge dorinta. Nu numai sfântul Augustin recunostea ca Dumnezeu ne-a creat pentru sine si nefericita va fi inima noastra atâta timp cât nu se va odihni în el, fiind credinciosi, dar chiar si cei mai putin credinciosi, ba si ateii simt acest lucru. De exemplu, Jean Perrin (1870-1942), savant francez, considerat drept ateu, spunea: Pentru noi, cei în inima carora arde o flacara sfânta, un ideal nobil, o spun în mod precis: oamenii nu vor fi niciodata satisfacuti de o existenta fericita numai din punct de vedere material. Si nu voi jigni nici o constiinta, aici sau în afara acestei incinte, sperând ca o religie curata si înalta va îndemna mereu sufletul omenesc catre dorinta apriga de a descoperi si de a creste ceea ce este divin în noi. Ceea ce este divin în noi este dorinta dupa fericirea deplina care îi da omului simtul religios si care nu poate fi o iluzie. Omul vrea totul. Alexandru Macedon plângea ca nu poate cuceri stelele. Dupa ce a cucerit pamântul, l-a împartit tot generalilor sai. Cineva i-a spus: Excelenta, pentru dumneavoastra nu retineti nimic? El a raspuns: Retin speranta. Retinea speranta într-o fericire totala, probabil speranta ca va ajunge în rândul zeilor, asa cum era mentalitatea potentatilor vremii, ca sa posede totul.

Binele si adevarul absolut nu-i decât Dumnezeu singur. Bun este numai Dumnezeu, afirma Isus însusi în fata unui tânar care îl definea drept învatator bun (Mt 19,17).

Liturgia cuvântului de azi, în totalitatea celor trei lecturi, are drept scop indicarea mijloacelor prin care sa-l gasim pe acela care a pus în firea noastra dorinta dupa fericire: Cautati pe Domnul, voi cei smeriti din tara, care împliniti poruncile lui (lectura I-a); Cine vrea sa se laude, în Domnul sa se laude (lectura a II-a); Fericiti cei: saraci, blânzi, care plâng, cei flamânzi, cei însetati de dreptate, milostivi, curati cu inima, facatorii de pace, cei prigoniti pentru dreptate (lectura a III-a). Calea spre fericirea deplina este Domnul, fiindca este "domn", adica da tuturor harul de a fi fericiti, chiar prin saracie, blândete, lacrimi, foame, sete, prigoana etc. Fiecare poate deveni un domn prin punerea în practica a celor opt fericiri din care poate scoate atâta fericire încât sa-si gaseasca multumirea deplina atât pentru sine cât si pentru toti cei din jurul sau.

Isus ne cere, prin cele opt fericiri, sa mentinem mereu în suflet flacara aprinsa a iubirii, fiindca dorinta dupa fericire nu-i alta decât dorinta dupa iubirea care ramâne vesnic vie, este acel singur lucru necesar despre care vorbeste Isus Martei si pe care l-a ales Maria stând la picioarele lui (Lc 10,42).

Prima fericire, care într-un fel le include pe toate celelalte, este cea mai tulburatoare. Fericiti cei saraci cu duhul. Nu este vorba de acei care nu au bunuri materiale si nici de cei care le au, dar stiu sa nu-si lege inima de ele; nu este vorba de cei handicapati intelectual si nici de cei întelepti care îsi recunosc limitele lor, ci este vorba de o saracie profunda, interioara, prin care omul se prezinta în fata lui Dumnezeu ca o fiinta lipsita de iubire, de aparare, dezarmata, care nu-si pune încrederea în sine si nici în altii, ci numai în Dumnezeu. Saracia duhului nu este numai în raport cu bunurile materiale, ci cuprinde întreaga viata: este o atitudine de umilinta în fata lui Dumnezeu si de slujire fata de frati (Emilio D`Angelo). Fraza: Fericiti cei saraci cu duhul... este echivalenta cu: De nu veti fi ca pruncii, nu veti intra în împaratia cerurilor (Mt 18,3), care cuprinde recunoasterea cu smerenie ca, pentru a ajunge la fericirea deplina, mai avem multe de învatat fiindca lectia iubirii nu are sfârsit.

De ce în fata lui Dumnezeu au prioritate cei saraci?

Fiindca întotdeauna cel sarac are o mai mare disponibilitate spre plinatatea vietii, spre iubire. Cel mai mic bine facut saracului, îl dispune la o iubire si o recunostinta pentru toata viata; pe când cel mai mare bine facut bogatului îl lasa aproape indiferent, rece, uituc etc. fiindca el crede ca ceea ce i s-a facut, s-a facut din datorie fata de dânsul. Aceasta atitudine a bogatului se desprinde clar din evanghelie, mai ales din parabola saracului Lazar si a bogatului, care si din iad socotea ca Abraham este dator sa-i împlineasca dorintele, trimitându-l pe Lazar sa-i ude buzele si sa-i avertizeze pe fratii sai (Lc 16,24-28).

Isus a fost primul care a realizat în fiinta sa umana plinatatea fericirii, atât prin saracie, lacrimi, foame, sete si persecutie, cât si prin blândete, milostivire, purtator de pace si curatie a inimii, deoarece din iubire fata de vointa Tatalui si fata de noi, s-a lasat rastignit pe cruce, a înviat din morti, s-a suit la cer si sade de-a dreapta Tatalui ca Domn, adica de aici mijloceste pentru noi toate harurile necesare fericirii noastre, ca si noi sa ajungem acolo unde este el, numai sa învatam lectia domniei, sa stim sa fim domni unii fata de altii.

Prin Domnul Cristos de la dreapta Tatalui, cele opt fericiri devin o profetie pentru noi, fiindca numai iubirea lui a schimbat saracia în bogatie divina, a schimbat lacrimile în bucurie, a schimbat curatia inimii în vederea lui Dumnezeu, a schimbat blândetea în mostenirea vesnica a cerului, a facut ca milostenia sa patrunda si sa convinga mai mult decât dreptatea, pacea sa cucereasca mai mult decât razboiul, numai iubirea a facut din persecutia plina de ura o rampa de lansare a Bisericii în lume si sa-i dea o crestere spectaculoasa, numai iubirea a facut ca însasi moartea sa devina poarta vietii si a fericirii vesnice.

Un crestin s-a dus în pustiu la sfântul Macarie si l-a rugat sa-i arate calea cea mai buna pentru a trai si a muri fericit. Sfântul i-a spus: Mergi în cimitir, treci pe la fiecare mormânt si cearta-l pe fiecare! Revino si vei afla raspunsul. Crestinul s-a dus si a facut ceea ce i s-a cerut, apoi s-a întors. Sfântul Macarie l-a întrebat: Ce au raspuns mortii când i-ai certat? Nimic, a raspuns el. Asteapta pâna mâine dimineata. Mergi din nou si lauda-i pe toti cum te vei pricepe mai bine. Vino apoi si-mi spune ce ti-au raspuns! Întorcându-se a doua zi, dupa ce i-a laudat, crestinul i-a spus sfântului: Nici de data aceasta nu mi-au raspuns nimic. Sfântul i-a zis: Asculta, fiul meu! Daca doresti sa traiesti bine si sa mori fericit, fii asemenea celor morti: nu raspunde nimic, nici celor care te batjocorasc, nici celor care te lauda! Lasa toate în grija bunatatii si îndurarii lui Dumnezeu!

Nu stiu daca acel crestin s-a conformat sau nu îndrumarilor date, dar stiu ca sfântul a avut dreptate. De aceasta dreptate va puteti convinge toti prin trairea sfatului dat. Va doresc succes!