Preasfânta Treime

Misterul iubirii

Specificul religiei crestine este credinta într-un Dumnezeu în trei persoane. Cultul suprem al religiei începe printr-o invitatie care poarta amprenta credintei - Harul Domnului nostru Isus Cristos, dragostea lui Dumnezeu (Tatal) si împartasirea Duhului Sfânt sa fie cu voi toti (2Cor 13,13) - invitatie de a participa la har si la dragoste în unitatea Duhului, a sufletului si a tuturor bucuriilor sfinte.

Cineva a spus: Biserica a înfiintat sarbatoarea Preasfintei Treimi pentru a patrunde misterul Botezului si pentru a-l avea la inima (Sailer). Este posibil. Când am fost botezati ne-am comportat dupa legea naturala a fiintelor care nu cuvânta, desi am primit harul care ne face copii ai Tatalui, frati ai lui Cristos si temple vii ale Duhului Sfânt. Acum, devenind constienti de acest adevar, aprofundându-l, sa putem spune cu sfânta Elisabeta a Sfintei Treimi: Eu am aflat cerul pe pamânt, deoarece cerul este Sfânta Treime, iar Sfânta Treime se afla în inima mea. Citim în viata sfântului Francisc de Sales ca pe când era copil si parintii l-au constientizat de actiunea Botezului din sufletul sau, a adunat un grup de prichindei cu care se juca si i-a dus în biserica la cristelnita, unde le-a tinut o cuvântare si le-a aratat locul sfânt, zicându-le: Aici am devenit copii ai lui Dumnezeu, cu dreptul de a mosteni împaratia cerului; apoi, cu Francisc în frunte, au sarutat cristelnita de piatra si au spus cu multa evlavie: Slava Tatalui si Fiului si Sfântului Duh, în semn de recunostinta.

Este foarte adevarat, Preasfânta Treime este cel mai mare mister si cel mai frumos, dar ca sa putem patrunde cât de cât în adevarul si frumusetea lui, ni se cere sa cunoastem mai bine notiunile de Dumnezeu, persoana si natura. Catehismul îl defineste pe Dumnezeu drept duh desavârsit, creatorul cerului si al pamântului. Filozofia defineste persoana ca pe o calitate a fiintelor care au minte si vointa, si nu ca pe un lucru. Stiinta si filozofia definesc natura ca pe o esenta, ca pe un fel de a fi al fiecarui lucru. Cine compune aceste trei notiuni îsi poate face o slaba idee despre Preasfânta Treime, pe care o putem defini drept Duh desavârsit într-o singura natura de trei persoane, fiecare cu minte si vointa personala. Fiindca definitia nu se înscrie total într-o ramura stiintifica, empirica, deoarece depaseste capacitatea ratiunii noastre de patrundere, Isus ne-a descoperit ca acest mister este viata si iubire, tocmai datorita faptului ca sunt trei persoane si fiecare îsi pune calitatea sa de minte si vointa în unitatea naturii. Experimentam existenta unui singur Dumnezeu în trei persoane prin viata si iubirea sa pe care le revarsa în noi si ne pot face fericiti la infinit, dupa cuvântul lui Isus: Daca ma iubeste cineva, Tatal meu îl va iubi si vom veni la el si lacas (templul Duhului Sfânt) la el vom face (In 14,23).

Dat fiind faptul ca Dumnezeu este iubire (1In 4,8), esenta sa, natura nu se poate concepe decât în trei persoane, caci: iubirea numai fata de sine este egoism. Un Dumnezeu într-o persoana ar fi Dumnezeul noetic al lui Platon, închis în sine si retras în alte sfere intangibile. Iubirea numai în doi este generatoare de gelozie. Un Dumnezeu din doua persoane ar însemna o dualitate antagonista si lumea a perceput aceasta dualitate ca într-un zeu al binelui si un altul al raului într-o lupta vesnica pentru suprematie. Fiindca numai iubirea care rodeste la acelasi nivel cu sine este perfecta, de aceea numai un Dumnezeu în trei persoane este desavârsit în unitatea naturii, fiindca Tatal naste în sine pe Fiul si iubirea lor reciproca este Duhul Sfânt: Tatal cu minte si vointa l-a nascut din veci pe Fiul; Fiul n-ar fi fiu daca nu s-ar fi nascut asemenea Tatalui cu minte si vointa; iar Duhul Sfânt n-ar fi iubire reciproca, daca nu ar avea minte si vointa spre a realiza unirea dintre Tatal si Fiul, fiindca o iubire nerationala nu-i iubire si cu atât mai mult o iubire care nu porneste din vointa, nu-i iubire.

Daca prin absurd, din iubirea a doi soti s-ar naste un catel, un miel sau oricare alt animal, si nu un copil dupa chipul si asemanarea lor, ce i-ar mai putea tine uniti în casatorie? Tata, mama si copilul formeaza o unitate în iubire numai când mintea si vointa lor formeaza o unitate prin afect viu si efectiv în daruire. În Dumnezeu: Tatal, cunoscându-se pe sine în sine, se vrea pe sine în sine. Din acest act al ratiunii si al vointei sale se naste în sine a doua persoana, Fiul, egal cu sinea Tatalui si capabil de aceeasi iubire cu el, fiindca traieste aceeasi viata a Tatalui. Viata Tatalui din sânul Tatalui, persoana Fiului, au aceeasi legatura vie si constienta care vrea sa-i tina uniti în veci; aceasta este persoana Duhului Sfânt. În sânul Preasfintei Treimi, cât se primeste atâta se daruieste. Acesta este adevarul despre un Dumnezeu în trei persoane, adevar plin de mister.

Daca misterul Preasfintei Treimi, cu tot efortul mintii si vointei noastre de a-l întelege, ramâne de domeniul stiintei infinite din divinitate, noi doar intuindu-i dimensiunea în mod indefinit, îi putem simti binefacerile din creatie si din revelatie.

Daca în Dumnezeu n-ar fi trei persoane unite într-o singura iubire, ci numai o persoana, atunci iubirea lui Dumnezeu, format dintr-o singura persoana, fata de noi n-ar fi expresia iubirii supreme, n-ar fi putut da nastere lui Cristos Om-Dumnezeu si noua nu ne-ar fi tata; iar noi n-am putea sa avem viata vesnica, deoarece noi numai prin Cristos putem deveni plini de întreaga plenitudine a lui Dumnezeu (Ef 3,19), fiindca Tatal poarta în sânul sau modelul nostru, pe Fiul; daca nu are pe Fiul, nu are modelul, nu poate fi tata. Daca Tatal nu si-ar iubi modelul din sânul sau, cum ne-ar putea iubi pe noi? Tatal însa, iubind modelul nostru din sânul sau, pe Isus, ne iubeste si îsi dovedeste iubirea vesnica fata de noi prin tot ceea ce a creat si continua sa creeze, dupa cum afirma Mântuitorul: Tatal meu lucreaza si eu lucrez (In 5,17).

În cunoasterea lui Dumnezeu trebuie sa pornim de la om si în cunoasterea omului trebuie sa pornim de la Dumnezeu.

Daca n-ar exista oglinzi, pelicule fotografice, portrete si nici luciul apelor sau al altor metale, omul nu si-ar cunoaste fata decât prin vederea altora si afirmatiile celorlalti ca si el este la fel ca dânsii. Pentru sufletul nostru nu avem nici oglinzi, nici fotografii, nici portrete, ci doar pe Creator, care este iubire si pe care trebuie sa-l credem ca ne-a creat din iubire. În masura în care cred în iubirea creatoare, în iubirea sa providentiala, îmi vad sufletul, îmi vad demnitatea de persoana, atât pe a mea cât si pe a tuturor celorlalti oameni din jurul meu, din trecut si din viitor.

Din prima lectura avem aceasta confirmare: Moise, plin de credinta în iubirea pe care Dumnezeu o are fata de poporul sau, se roaga pentru acest popor, ca Dumnezeu sa ramâna în mijlocul lui, ca oamenii sa fie mai oameni, sa-si înteleaga mai bine menirea lor prin întelegerea iubirii cu care Iahve îi însoteste. Vedeti, rugaciunea lui Moise nu-l reduce pe Dumnezeu la îngustimea limitelor umane, ci îl deschide pe om spre orizonturile divinitatii.

Fratilor, iubirea nu este un obiect de studiu, nu este o stiinta pe care o poti analiza metodic pentru a o întelege, ci este viata, traire întreita care cuprinde toate dimensiunile posibile pentru minte si vointa, deoarece numai ea poate fi generatoare de armonie si unitate.

Dumnezeu însusi vine la om si i se arata ca Domn, adica plin de bunatate si de milostivire, bogat în har si fidelitate (lectura I-a), ca omul la rândul sau sa fie domn fata de cei din jur. Evanghelia de la Liturgia cuvântului de azi ni-l prezinta pe Dumnezeu drept Domn prin excelenta. În entuziasmul iubirii sale fata de lume, dovedit mai ales prin daruirea propriului sau Fiu pentru a o mântui, revarsa peste oameni belsugul harului sau prin Cristos, ca oamenii sa se bucure de viata cea noua care exista în Fiul Omului si pe care acesta s-a angajat s-o împarta oamenilor de bunavointa prin sfintele taine si-i cheama pe toti la comuniunea divina prin Duhul Sfânt, învatatorul adevarului (lectura a II-a). Datorita lui Cristos, comuniunea noastra cu unitatea trinitara a lui Dumnezeu este cu adevarat valoarea ultima si suprema, scopul ultim, singur si adevarat.

Nu stiu în ce masura m-ati înteles sau nu, dar sunt sigur ca m-au înteles numai acei care s-au hotarât sa traiasca noua porunca a lui Isus: Aceasta va poruncesc: sa va iubiti unii pe altii (In 15,17).

Când sfântul Patriciu le-a predicat irlandezilor despre misterul Preasfintei Treimi, a avut impresia ca ei cred în trei dumnezei. Atunci, ca sa le înlature greseala, a luat un fir de trifoi si le-a explicat ca, asa cum un singur fir are trei foi, tot asa un singur Dumnezeu are o singura natura în trei persoane. Era o imagine slaba, departe de realitate, dar ei au avut mare încredere în misionarul lor, în iubirea lui fata de mântuirea lor si, de atunci si pâna azi, în fiecare an de sarbatoarea sfântului Patriciu, irlandezii îsi pun la piept un fir de trifoi, amintindu-si de învatatura lui ca numai prin credinta în Tatal, Fiul si Duhul Sfânt sunt botezati si mântuiti.

Este foarte bine sa le urmam exemplul, sa purtam un fir de trifoi care sa ne aduca aminte ca iubirea lui Dumnezeu ni s-a descoperit prin Tatal, Fiul si Duhul Sfânt ca sa avem viata vesnica. Amin.