Duminica dupa Înaltare

Suficienta

Când Isus le-a spus ucenicilor sai ca se duce la Tatal, a spus acest adevar cu atâta bucurie, cu atâta multumire încât Filip i-a spus: Doamne, arata-ni-l pe Tatal si ne este de-ajuns (In 14, 1-12). Înainte de înviere si înaltare nu le erau suficiente prezenta, minunile si învatatura lui Isus pentru a fi fericiti si multumiti, dar voiau sa-l vada si pe Tatal. Acum, dupa înaltare, nu le mai este necesara nici prezenta vizibila a lui Isus pentru a fi multumiti. Cine le-a dat aceasta satisfactie, aceasta multumire, suficienta? Raspunsul este: starea lor de oameni noi, oameni în care Cristos, înaltat în sufletele lor, îi atrage la Tatal.

Omul cel nou, realizat prin opera rascumpararii, în primul rând este preacurata Fecioara Maria. Ea a ramas în mijlocul ucenicilor în mod vizibil, dar comportamentul ei, care nu difera cu nimic de cel pe care l-a avut la vizita pe care a facut-o dupa Buna-Vestire la Elisabeta pe care a umplut-o cu Duhul Sfânt si a facut sa tresalte de bucurie pruncul din sânul ei, desi nu-l vedea pe Rascumparatorul din sânul Mariei (Lc 1,41-44), acum este rândul ucenicilor sa tresalte de bucurie în preajma ei, fiindca ea era cea mai fericita de înaltarea Fiului, mai fericita decât atunci când a spus: Sufletul meu preamareste pe Domnul si duhul meu tresalta de bucurie în Dumnezeu mântuitorul meu (Lc 1,46-47). Care mama n-ar fi fericita, daca ar sti ca fiul ei, plecat oricât de departe, este înaltat pe tronul regal si este pe deplin fericit? Fericirea si multumirea mamei lui Isus stau în centrul unitatii primei comunitati crestine care forma sâmburele Bisericii. Cine poate sta lânga foc fara sa se încalzeasca? Cine putea sta în preajma fericitei mame si sa nu se umple de fericire? Conciliul Vatican II a pus în lumina pozitia unica a preacuratei în istoria mântuirii. Smerita fiica a vechiului Israel, Maria, este în acelasi timp cea dintâi-nascuta, dar si mama a omului nou, dupa cum este fiica si mama a lui Dumnezeu. Este fiica întâi-nascuta a Bisericii, adica este primul rod al mântuirii, prototipul realizat de Dumnezeu pentru ceilalti rascumparati, capodopera divina, rascumparata în chip minunat în vederea meritelor Fiului sau (LG 53), prima mladita altoita în vita divina, prima prin care trece toata seva divina a harului si apoi se împarte altor mladite. Mai presus de toate, Maria este mama Bisericii fiindca a fost predestinata din vesnicie ca sa fie mama aceluia care trebuia sa dea viata cea noua Bisericii sale. Mântuirea, promisa de Dumnezeu înca de la începutul lumii (cf. Gen 3,15), a ajuns la oameni prin mijlocirea acestei umile fecioare. Când Fiul lui Dumnezeu a luat din sânul ei natura omeneasca, spre a elibera, prin misterele firii sale trupesti, omul de pacat (LG 55), a ales-o si a împodobit-o dumnezeieste. Astfel Maria, întâi nascuta dintre cei rascumparati, devine mama celor rascumparati, mama noului popor al lui Dumnezeu. Sfintii Parinti, comparând-o cu Eva, o numesc pe Maria drept "mama celor vii" si afirma: Moartea ne-a venit prin Eva si viata prin Maria (LG 56). Mama Mântuitorului este, de fapt, mama celor mântuiti, nu numai prin faptul ca a nascut pe Fiul lui Dumnezeu pentru viata pamânteasca, dar mai ales pentru faptul ca a fost intim asociata de Tatal, Fiul si Duhul Sfânt la opera de mântuire a Fiului Omului. Zamislindu-l pe Cristos, nascându-l, hranindu-l, prezentându-l în fata Tatalui ceresc la templu, suferind cu el agonia crucii, a cooperat în chip cu totul special si unic la opera Mântuitorului, pentru a restaura în sufletele oamenilor viata supranaturala (LG 61). Fiecare gest al Mariei are, datorita unirii intime cu Fiul sau, o valoare mântuitoare. Datoria de mama, pe care a exercitat-o fata de Isus, se extinde la toti cei care cred în el. La piciorul crucii, când Isus o încredinteaza lui Ioan, dar mai ales în Cenacol, unde asteapta înconjurata de ucenici pe Duhul Sfânt, Maria apare din plin în postura ei de mama a Bisericii. Nucleul Bisericii, ucenicii si cei prezenti aici, gasesc în inima ei materna un suport solid. Prin rugaciunea ei îsi gasesc forta si rodnicia apostolica. Cu Maria se bucura din plin în viata harului, având în ea siguranta reusitei lor apostolice. Prin urmare, primul lucru pe care Maria l-a transmis Bisericii, în calitatea ei de mama, a fost suficienta în Cristos, fericirea de a-si sti victoria asigurata înca înainte de a începe lupta (cf. Intimità divina).

Noi, cei atât de zbuciumati, atât de nelinistiti, de nemultumiti si de nefericiti, trebuie sa o iubim pe preacurata, sa o chemam în ajutor si mai ales sa-i urmam exemplul de unire continua cu Isus prin pastrarea cuvintelor lui în inima noastra.

Ce studiezi? l-a întrebat prefectul pagân al Romei pe sfântul Iustin. Am studiat rând pe rând toate stiintele si am ajuns sa ma opresc la doctrina crestina, a raspuns el. Iar când prefectul cauta sa-l constrânga pentru a renunta la Cristos, i-a replicat: Nici un om în toate mintile nu abandoneaza adevarul pentru greseala. Pentru adevarul doctrinei lui Cristos a murit ca martir.

Adevarul trait de Fecioara Maria i-a multumit pe apostoli si au preferat sa moara si ei, ca sa poata trai din plin viata vesnica, viata cea noua în Cristos.

În al doilea rând, ceea ce i-a facut pe apostoli sa creada ca prezenta vizibila a lui Isus nu le mai este necesara, si chiar sa se bucure de plecarea lui, a fost rugaciunea lui Isus însusi, facuta cu glas puternic, în care el se complace în smerenia de a pune accentul pe caracteristica sa de fiu, ca om, fiindca Tatal este mai mare. Isus este Fiul unic al lui Dumnezeu Tatal si prin divinitatea sa este egal cu Tatal. Dar Tatal a tinut sa se descopere lumii pe sine însusi prin Fiul, iar Fiul se identifica pe sine prin Tatal într-o convorbire vesnica si desavârsita, cu toata întelepciunea, întelegerea, puterea, stiinta si pietatea care este Duhul Sfânt în persoana. Isus, prin har, îl face pe om partas al filiatiunii sale divine, daca nu prin aceeasi natura, totusi prin aceeasi convorbire divina dintre sine si Tatal, prin Duhul Sfânt revarsat în inimile noastre (cf. Rom 5,5), prin întelepciune, întelegere, sfat, putere, stiinta, evlavie si frica de Dumnezeu. Din acest motiv a spus sfântul Ioan evanghelistul: Celor care l-au primit, le-a dat putere sa devina fii ai lui Dumnezeu (In 1,12), nu numai cu numele, ci chiar în realitate (cf. 1In 3,1). Aceasta putere sta în noi si se vadeste prin rugaciunea noastra compusa din suspinele negraite ale Duhului Sfânt (Rom 8,26) si din actul vointei prin care marturisim ca Isus este Domnul (Rom 10,9). Asa avem parte de multumirea lui Isus de a fi Fiul Omului, de a fi desavârsit în rugaciune, de a desavârsi rugaciunile noastre.

Când ucenicii i-au spus: Doamne, învata-ne sa ne rugam (Lc 11,1), ei au simtit ca Dumnezeul nevazut, Tatal, îsi face simtita prezenta în cel care se roaga, în Isus si acesta este pe deplin multumit. Iar Isus, ca ucenicii sa fie la fel de multumiti când el va fi nevazut în mijlocul lor, îi învata sa se roage Tatal nostru. Din rugaciunea lui Isus, ei au dedus unirea intima ce se poate realiza între invizibil si vizibil. Rugaciunea lui Isus i-a dus la maturitatea spirituala, la constiinta ca se pot încrede în orice moment în acela care a devenit invizibil prin înaltare si le reprezinta cauza lor la tronul Tatalui ceresc pentru a dobândi sensul Tatalui, adica directia spre iubirea deplina.

În al treilea rând, ceea ce i-a facut pe apostoli sa creada ca prezenta vizibila a lui Isus nu le mai este necesara si chiar sa se bucure de înaltarea lui, au fost cuvintele: Ma duc si voi veni din nou la voi. De m-ati iubi, v-ati bucura ca ma duc la Tatal, pentru ca Tatal este mai mare decât mine (In 14,28); Eu îl voi ruga pe Tatal si alt aparator va va da voua, ca sa fie cu voi întotdeauna. El este Duhul adevarului (In 14,15); În ziua aceea veti recunoaste ca eu sunt în Tatal meu, ca voi sunteti în mine si eu în voi (In 15,20).

Apostolii se bucura ca Isus, pe care ei îl iubesc atât de mult, dupa ce a suferit atâtea, acum este în siguranta în sânul Tatalui, ca si în sufletul lor, disponibili sa-l apere cu propriul sânge.

Deoarece sunteti partasi la suferintele lui Cristos, bucurati-va, pentru ca sa aveti parte de bucurie si fericire la aratarea slavei lui (lectura a II-a). Amin.