Duminica a III-a din Advent

Foamea de adevar

Ucenicii lui Ioan Botezatorul erau cuprinsi de îndoiala: Oare Isus din Nazaret este cu adevarat Mesia cel prezis de profeti?

Premergatorul se afla, aruncat de desfrânatul rege Irod, în adâncul închisorii Macheronte. Ucenicii îl viziteaza, îi aduc stiri din exterior si îi împartasesc îndoiala lor. Nu-i de mirare ca sufletul lui Ioan sa fi fost cutremurat pentru moment de aceeasi îndoiala si teama, fiindca acestea fac parte din firea noastra omeneasca. Isus însusi va fi cuprins de teama în gradina Maslinilor. Îndoiala si teama au pus stapânire pe firea omeneasca înca de la Adam si Eva si s-au transmis de-a lungul istoriei întregii omeniri. Pentru a le da valoarea pocaintei, Isus le-a luat cu sine pe cruce si, ca sa nu mai fie cauza de ruina spirituala, dupa ce s-a plâns de parasirea din partea Tatalui (cf. Mt 27,46) în numele nostru, le-a înlaturat, oferindu-ne sensul Tatalui care mereu îsi întinde mâinile protectoare catre copiii sai. Teama si îndoiala fac parte din crucea noastra zilnica, tocmai spre a cerceta adevarul de a ne trezi mereu foamea dupa adevarul total: Dumnezeu în istoria lumii. Ioan Botezatorul si-a trimis ucenicii la scoala lui Isus pentru a afla adevarul.

Învatatorul, spre a le înlatura îndoiala si teama, îi pune în legatura cu adevarul Scripturii, facând un scurt rezumat al profetiei lui Isaia, care ilustreaza sensul Tatalui ceresc, faptul de a-si fi dovedit iubirea fata de om în decursul veacurilor si care acum se manifesta plenar: Orbii vad, schiopii umbla, surzii aud, leprosii se vindeca, mortii învie si saracilor li s-a adus vestea cea buna. Isus îi trimite pe ucenici înapoi la Ioan cu acest mesaj al adevarului mesianic si adauga: Ferice de acela care nu va afla în mine pricina de poticnire (Mt 11,4-6). Ferice de acela care nu se îndoieste si nu se teme de a accepta adevarul plenar pe care l-am adus în lume din partea Tatalui: iubirea.

Ioan Botezatorul, primind acest rezumat al economiei mântuirii, va muri fericit si multumit ca si-a îndeplinit misiunea de înaintemergator al lui Mesia, a iubirii vazute pe pamânt a nevazutului Dumnezeu Tata.

Evanghelia lui Isus, vestea cea buna, are si pentru noi aceeasi valoare ca si pentru Ioan? Adevarul ei ne face fericiti când suntem coplesiti de necazuri si amenintati de moarte?

Omul din firea sa este o fiinta curioasa si dornica de a afla lucruri noi. Este foarte fericit când cele noi sunt parte din adevarul total care vine de la binele suprem: Dumnezeu. Dar niciodata n-a fost ceva mai nou si mai bun ca veste despre adevarul ca Dumnezeu Tatal ne iubeste si a decis sa ne dovedeasca sensul sau parintesc prin întruparea Fiului sau pe care din veci l-a nascut în sânul sau, ca sa ne aduca si noua bucuria sa vesnica: Acesta este fiul meu cel iubit, întru care am binevoit (cf. Mt 3,17), adica fericirea vesnica.

De ce totusi atâtia oameni botezati, crestini din mosi-stramosi, nu-si gasesc fericirea în vestea cea buna a unui Dumnezeu facut om, datorita caruia orbii vad, mutii vorbesc, surzii aud, leprosii se vindeca, mortii învie si saracilor li se aduce mângâierea iubirii Tatalui?

Sa reflectam serios asupra acestui rezumat al evangheliei, asa cum s-a gândit Ioan Botezatorul în închisoare! Nu se pot înfaptui lucruri atât de minunate fara degetul lui Dumnezeu! Cu atât mai mult cu cât suntem martori ca în decursul istoriei noastre crestine ele s-au repetat de nenumarate ori si azi se înfaptuiesc în sânul Bisericii prin madularele ei sfinte care îsi recunosc apartenenta la acelasi cap, Isus.

Sa iubim evanghelia, cartea adevarului nostru care ne naste din Dumnezeu! Autorii inspirati de Duhul Sfânt, traind din acest adevar, marturisindu-l prin cuvânt si fapta, scriindu-l cu cerneala sau cu sânge, au dat nastere întregului Nou Testament. Testament înseamna testatio mentis, adica marturia mintii sanatoase, a mintii care se bazeaza numai pe adevar. În cartile Noului Testament avem descoperirea gândurilor lui Dumnezeu, a sentimentelor inimii sale, pe care nimeni nu le-ar fi putut cunoaste, daca el nu ni le-ar fi destainuit prin Fiul. Cei din vechime, când voiau sa-si comunice prin semne prietenia reciproca bazata pe iubirea sincera, o reprezentau printr-un desen: o fereastra deschisa în fata unei inimi. Aceasta arata ca inima este deschisa pentru a lasa sa iasa adevarul iubirii prin cele mai alese sentimente fata de persoana aleasa. Noul Testament este fereastra deschisa în fata inimii lui Dumnezeu, ea lasa sa iasa si sa ajunga la noi toate comorile întelepciunii si ale stiintei sale divine care se afla în Isus, Fiul fericirilor sale infinite.

Sa deschidem si noi fereastra inimii noastre fata de Dumnezeu si fata de aproapele spre a lasa sa iasa sentimentele cele mai nobile pe care le poate rodi în noi harul, darul Duhului Sfânt care a revarsat în noi iubirea (Rom 5,5).

Sa luam aminte la îndemnul sfântului Iacob: Nu va plângeti, fratilor, unul împotriva celuilalt! Luati pilda de suferinta si de îndelunga rabdare de la profetii care au vorbit în numele Domnului! Apostolul Iacob vrea sa ne spuna ca aceasta marturie de suferinta si rabdare ne face profeti, adica arata o minte sanatoasa care da marturie în lume despre adevarul iubirii. Aceasta înseamna a gândi cu inima, a realiza binele care aduce armonie. Orice armonie este izvor de fericire. Testatio mentis, adica mintea sta în inima si inima în minte. Când inima si mintea sunt în armonie, adevarul si iubirea dau marturie ca Isus este Mesia prezis de profeti prin aceleasi sentimente care exista în Cristos Domnul nostru. Ajungem la o minte sanatoasa numai prin cunoasterea Noului Testament.

Cineva îmi spunea într-o zi: Parinte, eu nu sunt prea credincios, totusi, din cele învatate de mine, cred ca Isus este cel mai mare om al tuturor timpurilor prin faptul ca a întors fata lumii spre adevar.

Adevarul, spre care Isus a întors fata lumii, se afla în Noul Testament. Din acest motiv, sfântul Augustin ne avertizeaza ca trebuie sa avem aceeasi teama sfânta de a nu pierde nici un cuvânt din Sfintele Scripturi, precum este teama sfânta de a nu pierde nici o particica din sfânta Împartasanie.

Cartea adevarului este izvorul fericirii.

Toti cautam fericirea; numai acolo unde este nu o cautam cu pasiune, ci stam si ne întrebam: Oare chiar aici sa fie, în Noul Testament? Din când în când punem mâna pe Cartea Sfânta, citim în graba câteva versete si o lasam repede, preocupati de alte griji ale acestei lumi.

O femeie, ascultând cuvântul lui Isus, a exclamat: Fericit sânul care te-a purtat si pieptul la care ai supt! (Lc 11,27); la care Isus a raspuns: Ba mai fericiti sunt acei care asculta cuvântul lui Dumnezeu si-l pazesc (Lc 11,28). Din acest motiv spune sfântul Augustin: Unde este iubire fata de cuvântul lui Dumnezeu nu este durere, iar daca totusi este, durerea devine iubita. Deci, însasi durerea, fiind iubita, devine izvor de fericire.

Unde cautam fericirea? Avem necazuri, avem nevoie de rabdare; cine ne-o poate da? Evanghelia. Rabdarea zilnica, numai ea singura ne poate fauri marea rabdare escatologica. Nu este vorba ca trebuie sa ne resemnam în fata durerii, si mai ales a mortii, nu, fiindca resemnarea este un semn al slabiciunii, al neputintei si deseori chiar al lasitatii, pe când adevarata rabdare este semnul iubirii, este rodul caritatii, adica al celei mai frumoase virtuti menite sa dureze vesnic.

Cuvintele lui Isus i-au adus lui Ioan Botezatorul din închisoare nu resemnare, ci bucuria împlinirii planurilor de iubire ale lui Dumnezeu fata de poporul sau. El, care a tresarit de bucurie în sânul mamei sale, Elisabeta, când preacurata a salutat-o pe verisoara sa cu toata iubirea si acest salut al iubirii l-a facut sa se nasca el însusi curat, cel mai mare dintre cei nascuti din femeie (Mt 11,11), înger în carne si oase (Lc 7,27), nu se putea ca la cuvintele lui Isus, pe care ucenicii sai i le-au adus, sa nu fi tresarit de cea mai mare bucurie care sa-i fi dat puterea necesara ca, în clipa când i s-a taiat capul, sa se nasca înger pentru fericirea vesnica din împaratia lui Dumnezeu.

Cuvintele, la care trebuie sa tresara de fericire si inima noastra acum, le gasim aici; ele sunt: mortii învie. Traim pentru înviere datorita iubirii Tatalui ceresc si când vom auzi, în ziua de apoi, cuvintele lui Isus: Veniti, binecuvântatii Parintelui meu, si mosteniti împaratia pregatita voua de la întemeierea lumii (Mt 25,34), fericirea vesnica a Tatalui va fi mostenirea noastra.

Era în luna iulie a anului 1792. Parintele M. Bravard, directorul Seminarului "Sfântul Carol" din Dieceza de Avignon (Franta), condamnat la moarte de un tribunal revolutionar, se îndrepta spre locul de executie recitând Breviarul. Unul dintre calai, furios din cauza calmului parintelui, l-a lovit peste mâna, ca sa-i cada cartea de rugaciuni. Parintele Bravard s-a aplecat, a îngenuncheat si a luat Breviarul, continuând sa-l recite pâna când securea i-a retezat capul, confirmând prin taria sa ceea ce spusese sfântul Ciprian: Sacerdos evangelium Christi tenens, occidi potest, vinci non potest - adica: Preotul, care tine în mâini evanghelia lui Cristos, poate fi omorât, dar nu poate fi învins.

Acelasi lucru trebuie sa se spuna despre fiecare crestin: Crestinul care pastreaza în inima cuvântul lui Dumnezeu poate fi omorât, dar nu poate fi învins. O marturiseste Isaia profetul: O bucurie vesnica va straluci pe fetele lor. Lauda, bucuria si veselia îi vor ajunge pe acestia si de la ei vor disparea întristarea si suspinul. Amin.

Mai pot fi folosite urmatoarele doua exemple:

1) Dumnezeu! Dumnezeu! Dumnezeu! Unde mai este si Dumnezeul asta? se întreba Nenumitul din romanul Logodnicii, scris de Alessandro Manzoni. Era strigatul acelui om care înspaimântase prin cruzimea si nelegiuirile sale un tinut întreg din Italia. Iata ce i-a raspuns renumitul cardinal Friderico Borromeu: Dumneata ma întrebi? Dumneata? Cine mai mult decât dumneata îl are mai aproape? Nu-l simti cum te chinuieste în inima? Cum ti-a luat linistea si în acelasi timp te atrage si te face sa presimti linistea, nadejdea unei mângâieri depline, de îndata ce-l vei recunoaste, îl vei marturisi, îl vei ruga?

Nadejdea unei mângâieri depline ni se ofera tuturor, daca marturisim adevarul: Cristos este Domnul, el este Mesia, el este Fiul lui Dumnezeu.

2) Istoricul Teodor povesteste despre un incendiu care a cuprins orasul Antiohia si cum sacristanul bisericii "Sfântul Atanasie", numit Marlien, a aparat-o de flacari. El a luat în mâna Noul Testament si, urcându-se pe acoperisul bisericii, se lupta cu flacarile care veneau din toate partile. Tot orasul a fost facut scrum si cenusa, numai casa Domnului a fost salvata.

Când patimile vor sa transforme toate faptele noastre bune în scrum si cenusa, când vor sa strecoare îndoiala si teama în suflet, atunci sa ne amintim de cuvintele lui Isus, care au dat bucurie celui închis, lui Ioan Botezatorul: Orbii vad, schiopii umbla, surzii aud, leprosii se vindeca, mortii învie, saracilor bine se vesteste. Si fericit este acela care nu va afla în mine prilej de poticnire!