Înaltarea Domnului

Destinul omului nou

Adevarul sarbatorit astazi face parte din Crez: S-a suit la cer si sade de-a dreapta Tatalui. Cine? Isus Cristos înviat din morti. Însasi învierea este o înaltare. Acest adevar este propus credintei noastre într-o forma noua, pentru a adânci continutul învierii - viata vesnica - deoarece este legata de dreptatea Celui Atotputernic.

Prima lectura (Fap 1,1-11) aminteste de trei ori adevarul înaltarii lui Isus la cer la patruzeci de zile dupa înviere. Cele mai semnificative ni se par cuvintele îngerilor adresate apostolilor, ucenicilor si acelora care erau de fata: Barbati galileeni, de ce stati privind spre cer? Acest Isus, care s-a înaltat de la voi la cer, astfel va veni, precum l-ati vazut mergând la cer. Un nor l-a rapit din privirile lor, dar va veni din nou tot pe norii cerului (cf. Mt 24,30). Norul este semnul teofanic al iubirii divine. A plecat din iubire si tot iubirea îl va readuce la noi.

Lectura a II-a (Ef 1,17-23) are menirea sa ne îmbarbateze prin adevarul de credinta al înaltarii, fiindca Isus a înaltat cu sine dorintele sufletului nostru pentru a le umple de duhul întelepciunii si al descoperirii, spre a ne lumina ochii inimii si spre a fi el însusi cap al Bisericii, ca sa gasim în el plinatatea desavârsirii si apoi pe cea a fericirii vesnice.

Evanghelia (Mt 28,16-20) îl prezinta pe Isus înviat, dar, desi este înca pe acest pamânt, este totusi într-o forma de înaltare, având toata puterea în cer si pe pamânt, fiind cu noi, este înaltat sa ramâna cu noi în toate zilele, pâna la sfârsitul veacului.

Ce este înaltarea? Permanenta în stare de înviat, permanenta vietii. Isus a înviat pe fiica lui Iair, pe fiul vaduvei din Naim si pe Lazar din Betania, dar acestia, dupa o perioada de timp, au murit din nou. Isus înviat ne arata ca prin înaltare el nu mai moare, ramâne în viata, fiindca viata este legata de dreapta lui Dumnezeu, de mâna sa atotputernica. Pierre Miquel o defineste: Înaltare înseamna ridicarea la starea în care se poate trai visul si nu în a visa viata. Se pot face multe comentarii pe seama acestei definitii, dar cunoscând din Catehism ca cerul este un loc de fericire vesnica si desavârsita, cunoscând neputinta noastra de a descrie locul si fericirea cerului - Ceea ce ochiul nu a vazut si urechea nu a auzit si la inima omului nu s-a suit, pe acestea le-a pregatit Dumnezeu acelora care îl iubesc pe el (1Cor 2,9), comentariile sunt de prisos.

Cerul, pentru Isus, este deplina participare la fericirea lui Dumnezeu a firii sale umane.

Înaltarea este, prin urmare, un nou act de nastere care stabileste un raport nou de viata între Creator si creatura, definitivându-l si parafându-l, ca la notariat, între tata si fiu, între Tatal ceresc si Fiul Omului, între Tata si fiii adoptati prin Cristos. Isus este pecetea autenticitatii, stampila divina de pe actul adoptiunii noastre. Aceasta pecete este autentica, fiindca Isus este de-a dreapta, sau, mai bine zis, în mâna dreapta a Tatalui si o aplica pe firea fiecarui botezat care marturiseste ca Isus este Domnul (Rom 10,9). Prin urmare, înaltarea lui Cristos este învierea împaratiei lui Dumnezeu pe pamânt, este explozia Bisericii lui Isus în lume ca lumina pentru neamuri (LG), ca o noua prezenta a lui Isus în lume, prezenta ce trebuie cautata si cu cât este mai cautata, cu atât cel care o cauta se înalta mai mult si, cu cât cei care intra în aceasta lumina devin o unitate, cu atât mai mult lumea va crede în acela pe care Tatal l-a trimis si se va înalta tot mai sus pe calea desavârsirii prin iubirea care ramâne în viata vesnica (cf. 1Cor 13,13).

Unirea fortelor Bisericii lui Isus prin porunca sa cea noua îl arata pe Cristos glorificat în unitate, sfintenie si universalitate. Asa cum Isus nevazut din sânul preacuratei Fecioare Maria l-a sfintit si fericit pe Ioan Botezatorul din sânul Elisabetei, asa si azi, Isus nevazut din sânul Bisericii sfinteste si fericeste pe toti oamenii de bunavointa din sânul întregii omeniri, din toate locurile si din toate timpurile. Prin urmare, înaltarea este ridicarea la o forma noua de prezenta prin care se actualizeaza, se permanentizeaza si se universalizeaza dimensiunea omeneasca a lui Isus prin divinizare. Înaltarea lui Isus constituie chemarea noastra de a da nastere unui miracol: împaratia lui Dumnezeu.

Ucenicii s-au bucurat de înaltarea lui Isus, fiindca au avut convingerea ferma ca Mântuitorul vizibil, prin înaltare, a devenit prezent invizibil în interiorul lor - Nucleul intim al umanitatii mele, spunea sfântul Augustin, este construit cu capacitatea de a-l poseda pe Dumnezeu - pentru a-i întari în misiunea pe care le-a încredintat-o de a învata si de a boteza toate popoarele. Apostolii s-au bucurat fiindca au simtit cum prezenta invizibila din ei îl face pe Isus mai cunoscut, mai operativ. Cei doi ucenici, care mergeau tristi în ziua de Paste spre Emaus, au simtit cum le ardea inima în piept numai dupa ce Isus a patruns în ei cu lumina sa. Fericirea lor a izbucnit si s-a concretizat în marturia învierii numai dupa ce el s-a facut nevazut din ochii lor (cf. Lc 24,31-32). Bine spune sfântul Bernard: De obicei noi nu vedem trecerea sa discreta decât retrospectiv. Aceasta înseamna ca s-a îndepartat? Desigur ca nu. El nu mai este dependent de spatiu si de timp. Iar într-o predica asupra cartii Cântarea Cântarilor, spune: Eu marturisesc, desi o spun cu simplitate, cuvântul m-a vizitat si chiar foarte des. Dar, desi a intrat frecvent în sufletul meu, eu n-am fost niciodata, nicicând sensibil la momentul venirii sale. Am simtit ca era prezent, îmi amintesc faptul ca a fost cu mine; am fost câteodata chiar capabil sa am o presimtire ca va veni, dar niciodata n-am simtit venirea sau plecarea sa. Cum a venit si cum a plecat? Nu stiu. Nu intra prin ochi, deoarece el nu are forma si nici culoare ca sa-l putem vedea; nici prin urechi, deoarece venirea sa nu produce nici un sunet; nici prezenta sa nu poate sa fie recunoscuta prin pipait, deoarece el este intangibil. Veti întreba atunci, de vreme ce caile venirii sale nu pot fi descoperite, cum am putea sti ca este prezent? Din aceea ca el este viu si plin de energie si de îndata ce a intrat în mine, a trezit sufletul meu adormit, a înviorat, înduiosat si a însufletit inima mea care era atipita si tare ca piatra.

Înaltarea mai are ca scop consacrarea lumii întregi, ca domnia lui Isus Cristos sa fie recunoscuta, nu numai de oameni, ci de întreaga creatie, ca în numele lui Isus sa se plece tot genunchiul, al celor din cer, de pe pamânt si de sub pamânt (Fil 2,10). Oamenii de stiinta sustin ca întregul univers cu milioanele de galaxii si miliardele de miliarde de stele a luat fiinta printr-o explozie a atomului primordial. Daca tinem cont ca toate prin Cristos si pentru Cristos s-au facut si nimic din ce s-a facut nu s-a facut fara el, ca el este viata si viata este lumina oamenilor (cf. In 1,3-4), ca el este primul atom al cosmosului glorificat, trupul sau înviat, atunci întelegem ca Isus asimileaza si recapituleaza în sine întreaga creatie, ca toate au fost puse sub picioarele lui, iar el a fost pus peste toate, cap al Bisericii, care este trupul lui, plinatatea celui ce toate le umple, dupa spusele sfântului Paul (cf. Ef 1,22), formând astfel cosmosul spiritual al împaratiei lui Dumnezeu. Prin înaltarea lui Cristos întelegem de ce între om si Dumnezeu nu mai este un haos, un abis înspaimântator, ci un drum, o punte, un ceva datator de liniste, de speranta, de siguranta, este viata care lumineaza (lectura a II-a).

Un ultim cuvânt: înaltarea lui Isus ne-a deschis calea desavârsirii prin primirea Duhului Sfânt cu cele sapte daruri ale sale. Mângâietorul si aparatorul nostru, Duhul Sfânt ne învata sa pretuim întelepciunea, întelegerea, sfatul, puterea, stiinta, evlavia si frica de Dumnezeu mai mult decât toate bogatiile lumii, ne ajuta sa punem cele materiale sub picioare, ca sa ne înaltam spre cer prin credinta, speranta si iubire.

Sfântul Filip Neri, chemat la un bolnav, bogat si avar, cu putine semne de credinta, i-a cerut sa atinga cu mâna crucifixul de pe peretele de la capatul patului sau de suferinta, pentru a se vindeca. Cum crucifixul era cam sus, dar dorinta de vindecare era mare, sfântul Filip i-a aratat un sac, în care avarul îsi tinea banii si alte lucruri de mare pret, pe care sa-l puna sub picioare. Urcând, a reusit sa atinga rastignitul de pe perete. Sfântul i-a zis: Vezi, pentru a ajunge la Isus si pentru a fi oameni adevarati asemenea lui, asa cum îi vrea Dumnezeu, este necesar sa punem bogatiile sub picioare.

Sa le punem si noi, nu sub picioare, ci în sânul saracului! Când Isus va veni din nou pe norii cerului, vom fi rapiti în nori, ca sa întâmpinam pe Domnul în vazduh, si asa vom fi pururea cu Domnul (1Tes 4,17). Amin.