Duminica a VI-a dupa Paste

Mângâiere: Voi veni la voi

Vestitul scriitor rus, Tolstoi, avea un mare admirator fanatic în persoana unui pictor. Acesta nu avea alta dorinta decât sa-l vada si sa-l asculte cel putin o singura data în viata. Într-o zi si-a vândut toate tablourile si a plecat în cautarea scriitorului preferat, sperând sa primeasca balsam pentru ranile sufletului sau. A calatorit mult, dar în sfârsit, a ajuns plin de emotii la usa casei lui Tolstoi. A batut încetinel si a asteptat sa-i apara zeul visurilor sale. Când, deodata, îi iese în cale un biet mustacios, cu barba în dezordine si cu o mâna tinându-se de cap. Abia terminase o cearta în familie. Musafirul începe: Sunt fericit ca va vad. Mai astept un cuvânt de alinare pentru sufletul meu si mi-am realizat dorinta. Tolstoi îl priveste mirat. Nu era bucuros de vizita tocmai în acel moment. Avea atâtea necazuri ca nu mai era bucuros sa le asculte si pe ale altora. Pictorul a trebuit sa plece mai zdrobit în inima si mai sarac, împovarat si cu necazul scriitorului.

Sarmani oameni ce suntem! Cine va fi în stare sa verse balsam peste ranile noastre sufletesti si chiar trupesti? Cine ne poate ajuta? Numai Isus.

Isus, stiind ca de acum a sosit ceasul sau ca sa se întoarca la Tatal, vrea sa faca mai putin dureroasa clipa despartirii de ai sai, spunându-le ca el merge la Tatal, nu pentru a-i lasa singuri, ci pentru a se reîntoarce în mijlocul lor - Voi veni la voi - aducându-le mângâierea Tatalui.

Si Isus a venit. Dar cum? Ca un simplu gradinar, pentru Maria Magdalena (cf. In 20,11-18); ca un calator strain, pentru cei doi ucenici care mergeau la Emaus (cf. Lc 24,13); ca un spirit care trece prin usile încuiate, pentru apostolii ascunsi de frica iudeilor (cf. Lc 24,36); ca un talmaci al Scripturilor despre Mesia (cf. Lc 24,46); ca un bucatar grijuliu fata de pescarii ghinionisti si obositi (cf. In 21,1-14); ca un pastor bun care are grija de turma sa chiar si atunci când are alte treburi de îndeplinit si o încredinteaza unui om de încredere, lui Petru (cf. In 21,15-18). Isus a venit sa arate tuturor celor care îl iubesc felul cum se poate înalta la cer (cf. Lc 24,50), ca sa le umple inima de bucurie. Toti acestia, care l-au vazut plecând la Tatal, s-au bucurat si, întorcându-se din Betania la Ierusalim, stateau mereu în templu preamarindu-l pe Dumnezeu (cf. Lc 24,53).

Ceea ce Cristos a fagaduit apostolilor, ne-a fagaduit si noua: Voi veni la voi. Dar, cum? Prima lectura ne sugereaza un mod de a veni la noi: prin cuvântul apostolilor si prin Botezul care ne sterge pacatele si reface în noi însine chipul lui Dumnezeu, chipul lui Isus.

Un tata, mergând pe câmp cu fiul sau, s-a oprit la o fântâna sa bea apa. Dupa ce si-au ostoit setea, tatal a privit cu recunostinta si admiratie spre adâncul fântânii, multumind lui Dumnezeu. Vazându-l privind atât de fericit, copilul a voit sa vada si el locul din care izvora fericirea de pe chipul tatalui sau. Acesta l-a luat în brate si l-a ridicat, ca sa poata privi si l-a întrebat: Stii cine este acolo, jos? Nu, a raspuns fiul. Tatal i-a spus: Acolo jos este Dumnezeu. Priveste cu mai multa atentie! Copilul priveste si în luciul apei din adâncul fântânii îsi vede propriul sau chip si zice: Dar, acela pe care îl vad, sunt eu. Tatal exclama si mai fericit: Ah, dragul meu, ma bucur ca de-acum încolo vei sti unde este Dumnezeu.

Dumnezeu a venit, nu la noi, ci în noi prin Botez, prin cuvântul sau si mai ales prin taina Euharistiei si ne-a facut oameni noi. Aici trebuie sa-l cautam! Aici trebuie sa-l gasim. De aici trebuie sa-l aratam si altora! Conciliul Vatican II spune: Toti crestinii, oriunde ar trai, sunt tinuti sa demonstreze cu exemplul vietii lor si cu marturia cuvântului existenta omului nou cu care au fost investiti prin Botez si prin puterea Duhului Sfânt, de care au fost întariti din nou prin sfântul Mir; astfel încât altii, vazând faptele lor bune, sa-l preamareasca pe Dumnezeu Tatal si sa înteleaga mai profund însemnatatea genuina a vietii crestine si legatura universala de comuniune a oamenilor între ei (Ad gentes).

Priveste-ti chipul în luciul cristalin al izvorului, al sufletului, al constiintei! Poti spune: De-acum încolo stiu unde este Dumnezeu? Ce vedem în altii? Ce vad parintii în copiii lor? Ce vad copiii în parintii lor?

Don Giovanni Bobbio, fiind paroh tânar la Valletti, undeva în muntii Italiei, în timpul Celui de-al Doilea Razboi Mondial, partizanii si-au facut aparitia în padurile din preajma. El i-a ajutat cu hrana, haine si medicamente, ca pe niste frati în Cristos, semanând iubire în inimile cuprinse de ura. La 30 decembrie 1944, trupele fasciste au ocupat satul. Parintele Giovanni n-a voit sa se refugieze din fata hoardelor naziste, fiindca mama sa era grav bolnava. A fost arestat si, fara nici un fel de proces, la 3 ianuarie 1945 a fost împuscat. Înainte de a fi executat, i s-a permis sa celebreze ultima sfânta Liturghie. Apoi, soldatilor pusi pentru a-l executa, le-a spus: Dumnezeu sa va ierte pentru ceea ce faceti împotriva mea. Îl rog pe Dumnezeu ca eu sa fiu ultima victima a acestui razboi fratricid si nedrept. Dus la locul de executie, l-au întrebat daca vrea sa se mai roage. El a raspuns: Eu sunt în buna rânduiala cu constiinta, dar ma voi ruga pentru voi. Cazând în genunchi s-a rugat si apoi o rafala de gloante l-a facut jertfa pe altarul iubirii. A privit si l-a gasit pe Isus: în propria constiinta, în chipul mamei sale si, rugându-se pentru calaii sai, l-a descoperit pe Isus în mormânt si s-a rugat sa învie si pentru ei, sa le fie si lor mângâietor.

Singurul lucru, singura arma legitima de care trebuie sa se foloseasca un crestin când este acuzat, sa fie nevinovatia, constiinta curata, ea singura zapaceste pe adversari si le închide gura. Cu aceasta s-a impus Isus în fata dusmanilor sai si de aceea spune sfântul Petru: Sa fiti cu constiinta curata, ca prin aceasta sa ramâna de rusine cei care vorbesc de rau purtarea voastra cea dreapta în Cristos. Caci, daca asa este voia lui Dumnezeu, este mai bine sa suferiti pentru ca ati facut binele, decât sa suferiti pentru ca ati facut raul.

Îl cunoastem pe Cristos? A-l cunoaste înseamna a avea constiinta lui, fiindca asa cum am mai spus, cunoasterea este unire în iubire. În ziua aceea, spune Isus ucenicilor sai, veti cunoaste ca eu sunt în Tatal meu, ca voi sunteti în mine si eu în voi. Ziua aceea este zi de sarbatoare, de nunta, fiindca: Cine ma iubeste pe mine, va fi iubit de Tatal meu si-l voi iubi si eu si ma voi arata lui. Dar fiindca nu-l cunoastem suficient pe Isus, din acest motiv sarbatorile noastre sunt lipsite de continut, de viata, de bucurie.

Initiativa mângâierilor noastre apartine lui Dumnezeu. Isus ne-a dat speranta acestor mângâieri: Voi veni la voi. Sa fim siguri: Dumnezeu nu ne promite lucruri de nimic: Ma voi arata lui. Îl vom vedea în stralucirea învierii si vom deveni asemenea lui; ne vom înalta asemenea lui fiindca vom fi plini de Duhul Sfânt.

Un frate de calugarie cu fericitul nostru Ieremia l-a întrebat de ce nu se duce sa-si mai vada patria si pe ai sai; la care el a raspuns ca nu mai are de ce, fiindca mama a murit. De unde stii, daca nu ai fost acolo? l-a întrebat confratele. Ieremia i-a raspuns cu smerenia care îl caracteriza, ca ea însasi i-a aparut învaluita în stralucire, cu o ramura de maslin în mâna si i-a spus: Fiul meu, acum ma duc în cer sa ma bucur vesnic de fericirea de acolo. Câta mângâiere pentru sufletul lui Ieremia stiind ca mama sa este în cer si se bucura cu sfintii lui Dumnezeu! Desigur ca secretul eroismului sau era alimentat si de speranta ca într-o zi va ajunge si el acolo, conform cu fagaduinta lui Isus: Ma duc sa va pregatesc loc; voi veni sa va iau, ca acolo unde sunt eu, sa fiti si voi.

Maranatha! Vino, Doamne Isuse! Amin.