Duminica a V-a dupa Paste

De la înviere la înaltare

Balanta dintre înviere si înaltare sta într-un echilibru perfect: nici înviere fara înaltare, nici înaltare fara înviere. Însasi învierea este o înaltare si însasi înaltarea este o înviere. Drumul de la înviere duce la înaltare si de la înaltarea lui Isus la învierea si înaltarea noastra.

Lecturile de azi ne pregatesc pentru aceste momente.

Învierea si înaltarea lui Isus au fost doua aripi pe care Dumnezeu le-a dat Bisericii prin Duhul Sfânt pentru a se înalta mai presus de aceasta lume. În primul rând apostolii sunt acei care se elibereaza de balastul grijilor materiale pentru a starui în rugaciune si slujirea cuvântului, pentru a consolida ierarhia Bisericii impunându-si mâinile peste cei alesi, rânduind diaconi care sa slujeasca la mese. Apostolii, care înainte de înviere îl vedeau pe Isus în afara lor si asteptau ceva din extern de la el - o functie, o minune, o favoare etc. - acum îl descopera în ei însisi, fiecare în eul sau, cu acea forta de expansiune a cuvântului lui Dumnezeu, de crestere a numarului ucenicilor si de convertire a preotilor iudei la credinta, forta pe care nici n-au banuit-o mai înainte, datorita careia chiar vaduvele si orfanii sunt mai bine slujiti; armonia, care la un moment dat parea compromisa, se restabileste si capata o noua dimensiune în frumusete prin iubirea cu care diaconii îsi îndeplineau misiunea lor de slujire. Înaltarea îi înalta pe diaconi de la slujirea meselor la slujirea cuvântului, oferind, împreuna cu hrana trupeasca si pe cea spirituala. Exemplele cele mai graitoare le gasim în Stefan si Filip. Biserica, în totalitatea ei de popor si ierarhie, se înalta prin caritate la regalitatea sacerdotala, depasind frontierele lumii materiale, nationale, ideologice, culturale etc. Învierea toate le înalta si le consolideaza pe adevar, ca de exemplu: cererile crestinilor greci sunt analizate si li se face dreptate.

În lumina învierii realitatea de baza este viata si, din acest motiv, toate programarile Bisericii sunt în functie de necesitatile vietii. Nu se fac programe ca apoi sa fie fortata viata sa intre pe calapoadele lor. Numai oamenii de azi se încurca într-un paienjenis de programe (economice, militare, spatiale, religioase, politice, ecologice, sportive etc.) încât mai mult sufoca viata decât sa o ajute pentru a se dezvolta. Înarmarea generala, care nu-i altceva decât o programare a mortii, nu se poate sustine decât cu fariseism ca este în apararea vietii. Cererile popoarelor, care nu au nici macar strictul necesar pentru viata, sunt analizate la lumina exploziilor nucleare, a bombelor incendiare etc. Mai mult decât oricând omenirea are trebuinta de apostoli care sa rânduiasca diaconi la masa vietii pe plan mondial, fiindca slujitori la masa mortii sunt pe toate drumurile.

La apostolatul vietii ne invita si sfântul Petru prin îndemnul de a fi pietre vii, preotie sfânta, neam ales, popor al lui Dumnezeu, vestitor al învierii (lectura a II-a).

Cuvintele lui Isus, invitatia lui de a ne înalta peste cele materiale - Credeti în Dumnezeu, credeti si în mine! - se bazeaza pe adevaruri verificabile, cum sunt: calea, adevarul si viata.

Credeti în mine! Eu sunt calea.

Stim ce este o cale sau un drum. Calea, despre care este vorba aici, este echivalenta cu poarta oilor din evanghelia duminicii trecute. Pe cale se merge, se calca, uneori mai greu, alteori mai usor, pe jos, cu caruta, cu masina etc. Oricum, calea ajuta pe toti si este multumita în umilinta ei: calcata, scuipata, murdarita, gaurita, insultata etc. Nu este cale care sa duca nicaieri, ea are mereu o tinta. Isus este calea care duce la Tatal, desi a fost calcat, scuipat, lovit, murdarit, gaurit, insultat. El arata mereu aceeasi tinta: Nimeni nu vine la Tatal decât prin mine. V-am dat exemplu ca, asa cum am facut eu, asa sa faceti si voi (In 13,15). Ceea ce ne-a aratat, ne-a asigurat ca a învatat de la Tatal (In 12,50), care este nu numai iubirea însasi, ci chiar umilinta însasi, fiindca mereu se pleaca spre cele inferioare, spre creaturile iubirii sale, asa cum ne asigura sfântul Francisc de Assisi. Urmând exemplul de umilinta al Tatalui, Isus s-a umilit pe sine însusi si s-a facut ascultator pâna la moarte si înca moartea pe cruce. De aceea si Dumnezeu l-a înaltat si i-a daruit un nume care este mai presus de orice nume (Fil 2,8-9). Cine merge pe aceasta cale trebuie sa se identifice cu dânsa, sa devina "cale", adica smerenie si ascultare pâna la moarte

Credeti în mine! Eu sunt adevarul.

Termenul ebraic de adevar este amet si deriva din verbul aman, care înseamna: a cladi, a fi neclintit, fidel cu desavârsire. Numai Dumnezeu este acela care ramâne vesnic, unica realitate stabila, acela care cladeste întreaga creatie, care înalta pe tot cel care se apropie de el (cf. Ps 102,27-28; Is 46,4). Adevarul metafizic arata firea divina a lui Isus. Garantia acestui adevar ne-o ofera Tatal însusi la botezul lui Isus: Acesta este Fiul meu cel iubit în care îmi aflu toata bucuria (Mt 3,17), precum si pe Tabor, adaugând: Pe dânsul sa-l ascultati! (Mt 17,5). În fata lui Pilat, Isus declara testamentar: Eu pentru aceasta m-am nascut si pentru aceasta am venit în lume, ca sa dau marturie despre adevar (In 18,37). Mai înainte i-a învatat pe iudei ca de vor pazi cuvântul sau vor fi cu adevarat ucenicii sai fiindca vor cunoaste adevarul care îi va face liberi (cf. In 8,31-32), adica îl vor cunoaste pe Tatal, vor cunoaste dumnezeirea Fiului, vor cunoaste pe Duhul Sfânt care cladeste învierea tuturor si-i înalta pe toti la demnitatea de fii adoptivi, partasi ai naturii divine, devenind liberi.

Cunoasterea, despre care este vorba în acest verset, întrece cunoasterea noetica a ratiunii. Deja în Vechiul Testament acest termen indica un înteles care depasea pe cel al ratiunii, indicând o împartasire a vietii. Cuvântul era, si aici asa este folosit, pentru a desemna actul matrimonial (cf. Gen 4,1), o acceptare si o adeziune la dragoste, la intimitate, o actiune bazata pe unirea personala. Cunoasterea adevarului înseamna unirea cu el, cu Isus, care este manifestarea vizibila a lui Dumnezeu, de a avea în sine maturitatea afectiva, de a ne identifica noi însine cu sentimentele sale, de a ne defini prin el. De aceea, la cererea lui Filip: Doamne, arata-ni-l pe Tatal, Isus îi raspunde cu propria existenta: faptul ca eu sunt, este dovada existentei Tatalui, fiindca, spune Isus: Eu îl cunosc si el ma cunoaste; de aceea faptele lui Isus sunt toate în totalitate bazate pe iubirea dintre el si Tatal în Duhul Sfânt.

Asa sa facem faptele noastre de fiecare zi încât, când ne vede cineva, sa poata spune ceea ce a spus un vizitator la Ars despre sfântul Ioan Maria Vianney: L-am vazut pe Dumnezeu într-un om.

Credeti în mine! Eu sunt viata.

Viata este marele mister pe care cineva a definit-o totusi în felul urmator: Substanta cu activitate imanenta în cel mai înalt grad.

Eu sunt în Tatal si Tatal este în mine.

Viata arata atât faptul ca prin Isus toate s-au facut (In 1,3), cât si faptul ca viata lui a fost, este si va fi lumina lumii pâna la sfârsitul veacurilor (cf. In 1,5).

Viata este lantul de bronz care ne leaga de Tatal prin creatie; viata cea noua adusa de Isus este lantul de argint care ne leaga de Tatal prin rascumparare; viata pe care ne-o va da Duhul Sfânt la înviere va fi lantul de aur care ne va lega vesnic de Tatal prin iubire. Dupa cum nu putem renega legatura de sânge cu parintii, cu tata si mama, tot astfel nu putem tagadui renasterea noastra spirituala prin Isus care a spus adevarul: Eu sunt lumina lumii, cine ma urmeaza nu va umbla în întuneric, dar va avea lumina vietii (In 8,12). Lumina este iubirea, viata noua, este harul. Când iubirea dispare, se stinge si viata. Dar Isus, fiind lumina fara de apus, iubirea sa ne va conduce la viata cea vesnica, prin Duhul Sfânt.

Sa ne straduim, dupa exemplul sfântului Paul, de a-l cunoaste pe Isus si puterea învierii lui (cf. Fil 3,10), fiindca numai în aceasta dubla cunoastere sta toata demnitatea noastra de crestini. Amin.