Vinerea Mare

Patima Domnului

Suferintele fizice si sufletesti ale lui Isus au fost îngrozitoare. Evanghelistii, fie ca n-au reusit, fie ca nici n-au încercat sa le descrie, le-au tratat cu multa veneratie si consideratie ca pe un mister divin în toata sfintenia si maretia lor.

În gradina Maslinilor, Isus asuda sânge din cauza prevederii chinurilor care se vor abate asupra lui, denumite paharul pe care i l-a dat Tatal ca sa-l bea. Un condamnat la moarte se mai poate mângâia cu speranta ca poate în ultima clipa îi va surâde sansa de a se elibera, dar Isus n-a avut aceasta speranta, din contra, stia precis ca va îndura cele mai groaznice chinuri pe lemnul crucii, nu numai cele fizice, ci si cele sufletesti, cum este singuratatea absoluta, zadarnicia chinurilor pentru cei osânditi, sensul pacatului care consta în departarea omului de Tatal etc. Agonia s-a datorat si faptului ca s-a împovarat cu pacatele noastre: Pe cel care n-a cunoscut pacatul, el l-a facut pacat pentru noi, spune sfântul Paul (2Cor 5,21), adica nu s-a identificat cu pacatul, dar a simtit sensul pacatului, parasirea totala din partea Tatalui, a iubirii totale, care duce la cea mai groaznica disperare. Asa se explica faptul ca de pe cruce striga cu glas puternic, cu ultimele puteri: Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai parasit? Daca la începutul agoniei durerea a fost atât de mare încât a fost nevoie de un ajutor supranatural pentru a-l întari, de un înger (cf. Lc 22,43), ne putem închipui care a fost starea din final?

Aparitia lui Iuda, ucenicul pe care l-a tinut si l-a hranit la pieptul sau, ucenicul pe care l-a înzestrat si cu carisma minunilor, i-a produs o durere sufleteasca nespusa în clipa în care si-a facut aparitia în fruntea calailor pentru a-l da pe mâna lor, vânzându-l ca pe un lucru de nimic, cu doar treizeci de arginti. Cu câta durere a exclamat Iuliu Cezar când printre asasinii sai l-a vazut si pe fiul sau adoptiv: Si tu, Brutus, fiul meu? Si tu, Iuda, ucenicul meu?

Isus sufera si din pricina sentintei nedrepte si a acuzelor false inventate de Ana si Caiafa, care prin el au primit ratiunea, mintea, inteligenta pentru a face bine - prin el toate s-au facut (In 1,3) - si ei folosesc darul spre a-i face rau, ca de altfel si Pilat, care, desi avea de partea sa adevarul nevinovatiei lui Isus, avea legea dreptatii si puterea de a-l elibera, ratifica sentinta condamnarii la moarte, dupa ce în prealabil îl biciuise pentru a trezi compatimirea fiarelor însetate de sânge.

În fata lui Irod, durerea lui Isus este muta. El spusese: Nu dati cele sfinte câinilor, nici nu aruncati margaritarele voastre înaintea porcilor (Mt 7,6). Cuvântul lui Isus este margaritarul de mare pret si nu avea rost sa fie aruncat unuia care traia în adulter cu sotia fratelui sau.

Biciuirea, palmuirea, scuiparea, încoronarea cu spini, haina rosie de batjocura etc. toate adunate, n-au format o picatura, ci o mare de dureri de nedescris. Fiindca durerea este întotdeauna proportionata cu iubirea; or, iubirea lui Isus fata de omenire a fost infinita; deci si suferintele.

Si acum iata-l mergând descult pe dermul colturos, tinut legat cu frânghii, ca un animal dus la înjunghiere, cu grinda crucii legata pe umeri, se împleticeste si cade mereu. Simon din Cirene este silit sa-l ajute, dar ce poate face omul în fata infinitului?

Ajuns pe Golgota, Isus se prabuseste; calaii îi smulg haina lipita de rani; îl întind pe lemnul crucii si-l pironesc; crucea este ridicata si el atârna sustinut de cuiele care îi ating nervii de la mâini si picioare trimitându-i sageti de foc în creier, în capul încoronat cu o caciula de spini care îl sileste sa-si tina barba fixata în piept, taindu-i rasuflarea. Ne putem închipui ce sete l-a coplesit? Mai ales ca pierduse atâta lichid si sânge... Când Alexandru Macedon îsi conducea ostasii printr-un pustiu, li s-a terminat apa. Au ajuns la o sursa de apa, dar s-a constatat ca este otravita. Cine ar fi baut, era sigur de moarte; si totusi chinul provocat de sete i-a determinat pe multi soldati sa bea si sa moara, decât sa mai îndure chinul setei. Dupa cele peste 120 de lovituri primite la biciuire, este de mirare ca a reusit sa mai suporte chinul rastignirii. Ajutat de atotputernicia sa divina, putem spune ca dumnezeirea s-a facut partasa la patimire, la paharul pe care i l-a dat Tatal ca sa-l bea, ca meritele suferintelor sa capete valoarea infinita, necesara mântuirii lumii întregi.

Împreuna cu Isus au fost rastigniti doi tâlhari, la dreapta si la stânga, ca sa se adevereasca profetia care spunea: S-a numarat cu cei faradelege (Is 53,12).

Cu toate durerile îngrozitoare, iubirea lui Isus este mai tare ca moartea, el se angajeaza sa vorbeasca, desi acest efort îi va grabi sfârsitul, el a vorbit de sapte ori. Sapte, reprezinta desavârsirea. Iubirea si-a dovedit-o în mod desavârsit, începând cu dusmanii pentru care se roaga: Tata, iarta-i ca nu stiu ce fac (Lc 23,34); mareste speranta tuturor acelora care se simt vinovati în bunatatea divina a iertarii, precum tâlharul din dreapta: Astazi vei fi cu mine în paradis (Lc 23,43); da siguranta celor drepti ca pot ramâne statornici în bine, prin însasi mama sa: Femeie, iata fiul tau! Fiule, iata mama ta! (In 19,26-27); ca sa întelegem ca rugaciunea are valoarea suprema când este unita cu jertfa suprema: Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai parasit? (Mt 27,46); ca sa ne constientizeze câta sete a simtit în patimire pentru sufletele noastre, Isus spune: Mi-e sete (In 19,28); pentru a ne arata cum sa împlinim vointa lui Dumnezeu Tatal pâna la capat, pronunta: S-a savârsit (In 19,30); iar pentru a ne demonstra ca iubirea desavârsita este si va fi mereu biruitoare, ca în Dumnezeu îsi are începutul si în el îsi are destinatia ultima, a strigat cu glas puternic: Parinte, în mâinile tale îmi încredintez sufletul meu (Lc 23,46).

Nu v-am expus aceste chinuri mântuitoare pentru a plânge de mila lui Isus, ci pentru a plânge pacatele noastre care le-au fost cauza. Isus ne spune si noua ceea ce a spus femeilor din Ierusalim care plângeau de mila lui: Nu ma plângeti pe mine, ci pe voi plângeti-va si pe copiii vostri (Lc 23,28).

Isus a murit în momentul în care la templu se sacrificau mieii pentru celebrarea Pastelui. Isus este Mielul lui Dumnezeu care se jertfeste pentru Pastele nostru: trecerea de la moartea pacatului la viata cea noua a harului, ca de la viata cea noua a harului sa trecem la viata vesnica, iar prin moartea trupeasca sa ne încredintam sufletul în mâinile iubitoare ale Tatalui, ca apoi Duhul sau sa ne ridice din tarâna pamântului la stralucirea învierii prin Cristos, pârga învierii noastre.

Când citim patima Domnului, descoperim o realitate care ne întareste. Este vorba, desigur, de suferinta si moartea unui om; dar acest om este Fiul lui Dumnezeu si, prin puterea divinitatii sale, este alaturi de suferinta si moartea noastra, pentru a le transforma într-o jertfa datatoare de viata prin puterea sa divina (Achile Degeest).

Într-o zi a venit la împaratul roman Iuliu Cezar un veteran si l-a rugat sa vina si sa-l apere la un proces. Împaratul, surprins de curajul si de dorinta fostului sau soldat, l-a asigurat ca îsi va trimite un om de încredere care sa-l apere. Atunci batrânul soldat si-a desfacut haina la piept si, aratându-i o mare cicatrice, i-a spus: Împarate, pe când te aflai în lupta si o sageata se îndrepta amenintatoare si era gata sa te strapunga, omorându-te, eu nu am trimis ca sa te apere; te-am aparat cu pieptul meu. Iata semnul! Cezar si-a amintit de salvatorul sau si a mers sa-l apere la proces, asigurându-i succesul.

Când toate sagetile iadului si ale calailor s-au abatut asupra noastra ca sa ne piarda, Isus si-a pus pentru apararea noastra nu numai pieptul, ci întreaga fiinta. Astazi, când lumea îi intenteaza procesul condamnarii la uitare, la indiferenta, la nepasare, la rastalmacirea cuvintelor si faptelor sale minunate, este de datoria noastra sa-l aparam prin viata noastra, asemenea sfântului Paul: Traiesc eu, dar nu mai traiesc eu, Cristos traieste în mine (Gal 2,20). Amin.