Duminica a II-a din Advent

Întelepciunea perseverentei

În duminica trecuta, am afirmat ca elevul din primul an de scoala va deveni o personalitate noua în sânul Bisericii, dupa cum se va stradui sa învete din cartea pusa în mâna lui de Domnul, din contactul cu "fratii", mai mult decât colegi, si de la învatatorul care nu este altul decât Cristos, care vrea sa faca din fiecare crestin "casa Domnului", salasul celor trei persoane divine.

Rari sunt acei copii care, dupa ce au mers câtva timp la scoala, sa nu fie ispititi de a o parasi, de a fugi de la ore, dupa cum tot rari sunt acei crestini care sa nu fi fost ispititi sa-si paraseasca practicile religioase, sa considere prea grea morala si prea adânci adevarurile propuse de Biserica.

Perseverenta în bine cere un mare spirit de pocainta, de efort si de har din partea Duhului Sfânt, concretizat în întelepciune si tarie.

Pentru a persevera pe calea Domnului, pentru a pregati cum se cuvine venirea lui Mesia, am fi înclinati sa credem, la prima vedere, ca profetul Isaia a hranit fantezia poporului ales cu iluzii. Dupa acest profet, Mesia, nascându-se din radacina regala a lui David, apare ca un rege pamântesc, dar va fi mai mare decât David fiindca se va odihni peste el duhul Domnului si-l va umple cu darurile: întelepciunii, întelegerii, sfatului, puterii, stiintei si fricii de Dumnezeu; va fi un rege-profet; ca judecator pamântesc va face dreptate fara partinire, nimicind nedreptatea; paradisul pamântesc se va reinstaura chiar si printre animalele salbatice; casa lui va fi plina de lumina, de bogatie si maretie; popoarele îl vor cauta si se vor bucura de a-l avea ca rege, de a face parte din împaratia lui.

A hranit profetul poporul lui Dumnezeu cu iluzii? Nu, dar asa cum noi nu avem cuvinte potrivite pentru stiinta mileniului trei, si daca s-ar ivi un profet stiintific mai mare decât Jules Verne (1828-1905) din secolul al XVIII-lea, de exemplu, ar folosi limbajul si imaginile actuale spre a ne reda ceva din ceea ce va fi, asa cum a fost profetul Isaia pentru teologia mileniilor urmatoare. Nu avea cum sa explice învatatura lui Isus decât prin cuvinte si imagini din epoca în care a trait.

Într-adevar, evreii l-au asteptat pe Mesia ca pe cineva foarte mare, dar numai din punct de vedere uman si pamântesc, înzestrat doar cu unele calitati exceptionale. Mesia a venit, dar prea pamântesc pentru capacitatea lor de a-l întelege si prea mare din punct de vedere spiritual. Nimeni nu-l întelege fara un dar deosebit din partea Duhului Sfânt, ca daca Duhul s-a odihnit asupra lui, numai prin Duh îl puteau întelege; dar Duhul înca nu venise asupra lor, pe când Mesia se zamislise în sânul Fecioarei prin puterea Duhului.

La rândul nostru, nici noi nu-i întelegem misterul, fiindca evangheliile ni-l prezinta atât de ceresc, drept Fiu al lui Dumnezeu, desi ne apare în carne si oase si în multe împrejurari mult mai slab decât noi; desi atotputernic, atotstiutor, vesnic si nemuritor, se identifica el însusi cu cei mai slabi dintre noi, cu cei mici, cu cei saraci, cu bolnavii, orfanii si vaduvele etc. Desi a fost trimis de Tatal sa-i formeze o noua împaratie, el parca o lasa pe seama noastra. Asa cum am afirmat si în duminica trecuta: Mesia vine la noi prin poarta care se numeste aproapele, poarta care trebuie sa stea mereu deschisa pentru a intra în Casa Domnului. Sa nu ne facem iluzii! Daca nu-l gasim si nu-i deschidem inima pentru a intra în noi prin cei flamânzi, însetati, goi, bolnavi, închisi etc. nu-l vom gasi în odajdii sacerdotal-împaratesti, înconjurat de lumina si de îngeri. Pocainta, cu care suntem datori în Advent, consta si din aceasta lupta contra iluziilor de maretie cereasca pe pamânt si de a-l accepta "ceresc în straie pamântesti".

Comunitatea crestina din Roma, dupa cum ne relateaza lectura a II-a, era compusa din barbati si femei de diferite origini etnice, clase sociale si religioase, lucru care la vremea aceea implica o serie întreaga de dificultati, ca si azi de altfel.

Pocainta cea mai buna consta într-un angajament total pentru salvarea iubirii, fiindca numai ea aduce lui Dumnezeu slava. Isus însusi, spre slava lui Dumnezeu, i-a primit pe toti, i-a rabdat pe toti, i-a mângâiat pe toti, s-a facut slujitorul tuturor si, ca sa-i cuprinda pe toti în privirile si rugaciunile sale, s-a asezat în urma tuturor, n-a dat pe nimeni la spatele sau, din contra, s-a facut robul, sclavul tuturor, fiindca dragostea este rabdatoare, binevoitoare, nu invidiaza, nu se lauda, nu se mândreste, nu se supara, nu tine raul în seama, toate le îndura (cf. 1Cor 13,1-7). A trai adevarata dragoste este cea mai mare pocainta si numai ea singura are menirea sa ne duca la întâlnirea cu Isus, spre a ne bucura de slava lui Dumnezeu, de mântuirea vesnica.

Omul, spune scriitorul bisericesc Tertulian, a fost creat din trup si suflet, dar patruns total de puterea Duhului Sfânt. Prin greseala stramosilor nostri, Adam si Eva, pacatul a înlocuit puterea Duhului Sfânt. Din acest motiv, slabiciunea a patruns firea omeneasca pâna în maduva oaselor. Mântuirea consta în faptul ca Duhul Sfânt îsi reia locul în persoana umana. Prin puterea Duhului redobândit de Mesia, omul are capacitatea de a se deschide spre universal, spre infinit, devine altruist, se leapada de slabiciunea propriului egoism. Acest fapt s-a împlinit mai întâi în Isus Cristos, devenit Fiul Omului - care s-a zamislit de la Duhul Sfânt în sânul Fecioarei Maria - si apoi, prin Cristos si Duhul Sfânt, ne-am zamislit noi ca fii ai lui Dumnezeu în sânul feciorelnic al Bisericii. Sfântul Paul ne arata ce produce Duhul Sfânt în noi, când intram cu adevarat pe calea mântuirii: privim pe altii cu ochii lui Cristos, fiindca prin Duhul Sfânt dobândim puterea de a ne aseza cu Cristos pe ultimul loc si nu dam pe nimeni la spate, de aceea gândim cu mintea lui Cristos, iubim pe semeni cu inima lui Isus, avem aceleasi sentimente ca si el. Prin Isus, cu puterea Duhului Sfânt, atingem maturitatea spirituala. Aceasta convertire spre ultimul loc, alaturi de Isus, ne costa renuntarea la propriile priviri, la propria judecata, la propriile sentimente si oferim tuturor celor din fata, cu Cristos prin Duhul Sfânt, propria fiinta ca pe un obiect ecumenic autentic si viu, spre a înnobila toata faptura de sub soare. Un proverb chinezesc spune: Chiar daca o fiinta omeneasca ar fi 99% rau si numai 1% bun, trebuie tratata ca valoare. Chiar daca aproapele ar avea doar 1% bunatate, daca prin Cristos apreciez aceasta valoare, 1% se aprinde prin Duhul Sfânt ca o lumânare în întuneric. Decât sa ne plângem ca în lume este prea mult întuneric, este mai bine sa aprindem o lumânare!

În ce masura am realizat noi convertirea prin aceasta practica de pocainta?

Într-un satisor din Anglia - Dewabury - exista un clopot special, care de mai bine de o suta de ani se trage o singura data pe an. Acum o suta si mai bine de ani în urma, membrii unei familii din acest satisor au savârsit un omor. Caindu-se de pacatul lor, au socotit de bine sa repare scandalul de pacatul omuciderii prin daruirea unui clopot bisericii parohiale împreuna cu o mare suma de bani, cu conditia ca acest clopot sa sune o singura data pe an, la aniversarea faradelegii, în semn de ispasire.

Tot cam o data pe an rasuna si glasul lui Ioan Botezatorul: Pocaiti-va, fiindca s-a apropiat împaratia cerurilor! Glasul lui din pustiu ne aminteste de pacatele noastre zilnice de peste an; dangatul sau se prelungeste pâna la noi si ne aminteste ca de multe ori în trecut, si poate chiar în prezent, am fost, sau suntem pui de napârci; ca securea sta deja la radacina copacilor, ca tot pomul care nu face roade bune va fi taiat si aruncat în foc. La radacina fiintei noastre umane sta securea dreptatii divine si vrea sa ne constientizeze de sensul vietii noastre: daca nu ne îndreptam spre împaratia lui Dumnezeu, iadul ne pândeste la tot pasul.

În zilele sale, asa cum ne relateaza evanghelia de azi, Ioan Botezatorul ataca îngustimea de spirit religios, rasial, intelectual si material al fariseilor, carturarilor si al arhiereilor vremii, precum si pe cel al ucenicilor lor. Dar, dupa cum glasul sau rasuna peste veacuri pâna la noi si ne aminteste de intoleranta noastra religioasa, de ura de rasa, de lupta de clasa, de nationalismul sovin, de lipsa de iubire fata de toti oamenii etc. trebuie sa-i acordam toata atentia. În spirit de pocainta sa ascultam cu smerenie dojenile care ni se cuvin pentru pacatele noastre. Noi însine sa facem acest act de ispasire prin a trage clopotul care vesteste faradelegile vietii, sa ne apropiem de scaunul de spovada si sa spunem cu sinceritate: Marturisesc lui Dumnezeu atotputernicul si voua, fratilor, ca am pacatuit cu gândul, cuvântul, cu fapta si omisiunea, din vina mea... Daca nu facem aceasta marturisire publica, de la începutul sfintei Liturghii, în secret, la scaunul de spovada, Ioan Botezatorul ne va pune în fata, în ziua judecatii, toate faradelegile vietii. Cum vom suporta atunci acea dojana care nu ne va mai fi de folos spre convertire, ci spre vesnica rusine?

Ioan Botezatorul a început predica de convertire cu sine, mai înainte de a o transpune în cuvinte. Mâncarea, bautura, îmbracamintea si pustiul în care se chinuia sa supravietuiasca, toate acestea rasuna azi ca un dangat prelung de clopot care condamna abuzurile omenesti. Numai când glasul sau gaseste ecou în inimile noastre îsi face aparitia Isus cu botezul sau spre a ne boteza pe noi cu Duhul Sfânt si cu foc.

Sfântul Anton de Padova spunea auditorilor sai: Daca ti-ar intra un sarpe în sân, repede te-ai scutura de el; dar trebuie si mai repede sa te grabesti sa scuturi din sânul sufletului tau sarpele cel mai otravitor, care învenineaza cel mai grav si acesta este pacatul.

Nu trebuie sa se descurajeze nimeni! Chiar daca a încercat de mai multe ori cineva si nu a reusit, victoria sta în perseverenta, iar fericirea în pocainta care aduce în lume gloria lui Dumnezeu: iubirea.

Ioan, înaltul functionar al împaratului bizantin din Damasc, desi coplesit de puteri si onoruri pamântesti, a parasit viata eleganta si zgomotoasa a curtii, retragându-se în linistea pustiului, la Manastirea "Sfântul Sava". Aici, în fata lui Dumnezeu si a prapastiilor stâncoase, arse de soare, a început scoala aspra a desavârsirii. În ceasurile libere, acest mare predicator, orator si scriitor, care se dovedise si un mare apologet al credintei, se ocupa cu împletirea cosurilor, din care îsi câstiga hrana de fiecare zi. Într-o zi i s-a poruncit sa se duca la târgul din Damasc cu cosuri de vânzare. Si, ca umilinta sa-i fie si mai bine probata, i s-a poruncit sa le vânda cu pret dublu fata de pretul din târg, mergând si strigându-si marfa pe strazile marelui oras în care era atât de bine cunoscut odinioara ca înalt functionar împaratesc. La primirea ordinului a simtit cum începe sa-i fiarba sângele în vene si razvratirea în suflet. I-a trecut atunci prin inima gândul sa arunce haina calugareasca si sa se întoarca la Damasc spre a fi ceea ce fusese mai înainte: demnitar împaratesc apreciat, bogat, fericit etc. O soapta i-a venit din adâncul sufletului: Ioane, n-am parasit eu tronul ceresc înaintea ta pentru ieslea unui grajd de vite? Înainte de tine, n-am fost eu oare facut de rusine între pacatosi, eu, cel nevinovat, si am luat asupra mea rusinea si suferinta? Pentru ce am facut aceasta, Fiul lui Dumnezeu fiind, daca oamenii nu vor sa ma urmeze? Ioan a înteles si a plecat spre Damasc cu fata vesela. A strabatut orasul în lung si-n lat. Unii îl priveau cu rautate; altii, la auzul pretului, îl credeau si-l tratau ca pe un nebun etc. În cele din urma a dat peste un vechi slujitor al sau, care, miscat si plin de compatimire fata de stapânul sau de altadata, i-a cumparat toate cosurile la pretul cerut. Ioan s-a întors la manastire mai sfânt. În calendar este trecut: sfântul Ioan Damaschinul.

Adventul ne cere perseverenta în umilinta, ca sa ne putem apropia de ieslea pruncului Isus cu fata senina. Amin.