Duminica a III-a din Post

Darul lui Dumnezeu

Din orice chin, afara de cel din iad, se naste o minune si din ea se descopera chipul lui Dumnezeu.

Ercole Andreazzi (Lugano din Italia), mort de TBC în sanatoriul din Leysin în anul 1930, a fost crescut într-un mediu liberal, anticlerical. Tatal sau, dentist de profesie, a voit sa-i dea o educatie atee riguroasa. În anul 1924, Ercole se afla la Milano, urmând Politehnica spre a deveni inginer. Senin, vesel si sanatos, se lauda printre studenti: Sunt multumit ca sunt ateu. Boala îl sileste sa-si întrerupa studiile si sa mearga la un sanatoriu. Aici o întâlneste pe domnisoara Pina Piccioli, bolnava si ea tot de TBC, cu studiile terminate, dar foarte credincioasa. Cu credinta ei plina de bunatate si iubire a reusit sa-l converteasca. Primeste prima sfânta Împartasanie si devine un apostol pentru tatal sau. Iata ce i-a scris într-o buna zi: Dorinta mea cea mai vie este ca tu sa primesti si sa traiesti credinta. Altadata, aratând o fotografie unui prieten de când era student, i-a zis: Sunt chiar eu. Atunci nu stiam nimic, nici chiar ca sunt ignorant. Acum sunt bolnav si nu voi avea niciodata ceea ce doream atunci. Dar l-am gasit pe Dumnezeu. Mi se parea, când eram ateu, ca religia catolica este o jignire adusa libertatii individuale, ca te face sclavul anumitor dogme, dar acum îmi dau seama ca ea mi-a adus adevarata libertate de care odinioara eram atât de mândru, dar care, de fapt, nu era decât o sclavie a instinctelor, pe când adevarata libertate consta în a urma învatatura crestina, fiindca numai asa se elibereaza si se întareste acela care este cu adevarat suflet si duh, pe care Dumnezeu l-a pus în noi si este cel mai aproape de el (G. Ernani, Un uomo, una donna e Dio). Era necesar un chin, o suferinta, ca sa se nasca o minune, o convertire de care se bucura si îngerii cerului mai mult decât de nouazeci si noua de drepti care n-au nevoie de convertire (cf. Lc 15,10).

Din setea poporului ales se naste minunea apei din stânca (lectura I-a), iar din setea lui Isus de la fântâna lui Iacob se naste femeia apostol, samariteana si toti acei pe care ea i-a adus la Isus si au crezut în el (lectura a III-a) formând un nucleu bisericesc de valoare. Din foamea poporului s-a nascut minunea manei din pustiu si învatatura ei minunata: Nu numai cu pâine traieste omul, ci si cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu (Mt 4,4), care i-a adus lui Isus prima victorie asupra Ispititorului, prima victorie a spiritului asupra materiei, semnul unei vieti noi care se va instaura în noul popor al lui Dumnezeu.

Ce minune se poate naste din setea si foamea noastra, din postul nostru de bunavoie?

Daca din suferintele involuntare ale setei a iesit apa din stânca, fiindca au stors mila lui Iahve, daca din foamea involuntara a iesit mana, daca dintr-un TBC involuntar s-a nascut un sfânt, dintr-un post voluntar, dintr-o rugaciune, dintr-o pomana, dintr-o suferinta involuntara dar acceptata din iubire ca venind din mâna Tatalui, oare ce minune poate iesi?

Sfântul Paul ne-o descrie clar: Dragostea lui Dumnezeu a fost revarsata în inimile noastre prin Duhul Sfânt, care ne-a fost dat (lectura a II-a).

Ce face în noi Duhul Sfânt?

Afara de faptul ca numai prin el noi îi putem spune lui Dumnezeu Abba-Tata (Gal 6,4), el creeaza în sufletul omului o dorinta noua si ofera sapte daruri ca mijloace pentru a o realiza: dorinta vietii vesnice care are la baza credinta, speranta si iubirea.

Duhul Sfânt din suflet îl ajuta pe cel credincios sa-l cunoasca tot mai bine pe Cristos, sa se identifice cu el în a-l preamari pe Tatal. Cunoasterea lui Cristos nu este un rezultat al studiului sau al stiintei. Apostolii, care au trait totusi câtiva ani alaturi de Isus, nu au ajuns la o cunoastere adevarata a Învatatorului lor decât la Rusalii. Prin studiu si meditatie putem ajunge la cunoasterea lui Buddha, Confucius etc., dar pentru a ajunge la cunoasterea lui Isus numai Duhul Sfânt ne poate sustine ca sa ajungem la cunoasterea adevarului si prin el sa putem da marturie (cf. In 15,26).

Mai exista un adevar în cunoasterea lui Isus care nu se potriveste cu confuzia timpului nostru. Evanghelia dupa sfântul Ioan vorbeste despre cei care sunt nascuti din Dumnezeu (In 1,12-13). A-l cunoaste pe Isus asa cum vrea Dumnezeu înseamna a porni de la Isus, nu de la om. Omul, care porneste la cunoasterea lui Isus de la el însusi, nu se poate înalta la nivelul cunoasterii prin credinta (Achile Degeest). Numai Duhul Sfânt este acela care ne zamisleste cunoasterea si ne ajuta sa ne nastem fii adoptivi ai lui Dumnezeu, cu capacitatea de a-l cunoaste pe Isus Cristos, adica de a trai viata cea noua prin el, fiindca numai el o are în toata plinatatea omenirii si dumnezeirii într-o singura persoana divina. Numai în acest caz omul credincios poate spune cu sfântul Paul: Traiesc eu, dar nu mai traiesc eu, Cristos traieste în mine (Gal 2,20). Viata noua este cunoasterea autentica a lui Isus si ea este opera Duhului Sfânt.

Dupa cum ne dam seama, iubirea lui Dumnezeu nu ramâne exterioara omului, dar patrunde în adâncul, în însasi esenta sufletului nostru prin Duhul Sfânt si aici face sa apara, asa cum ne asigura Mântuitorul însusi, un izvor de apa vie, dupa asemanarea lui Dumnezeu, precum a prezis si profetul Ieremia (2,13). Fara Duhul Sfânt, Dumnezeu însusi ar fi mort, ar fi un cadavru spiritual infinit, dar prin Duhul Sfânt el se revarsa, umple inimile credinciosilor cu Isus, umple universul cu noi fiinte si face fericita vesnicia celor din cer.

Prin darul Duhului Sfânt, Dumnezeu Tatal îsi arata adevarata fata de tata, de iubire si ne da ceea ce are mai scump, ne da sufletul din sine.

Noi ce suntem în stare sa-i dam în schimb?

Oamenii au cerut apa si pâine prin revolta împotriva lui si Dumnezeu le-a dat.

Dumnezeu l-a trimis pe Fiul sau în lume pentru a cersi cu blândete si cu cea mai profunda smerenie un pahar cu apa - Da-mi sa beau - si a trebuit sa astepte cu rabdare pâna sa primeasca apa de la femeia samariteana. În schimb, Isus i-a daruit apa vie, darul Duhului Sfânt, care a umplut-o de bucurie, de o bucurie debordanta, care s-a revarsat si peste samaritenii din jurul ei.

Postul ne cere, nu numai sa renuntam, dar sa ne si fortam pentru a largi inima noastra ca, primindu-l pe Duhul Sfânt, sa avem de unde sa împartim darurile lui si celor din jur pentru a fi fericiti în viata cea noua. Cristos însusi rabda de sete de bunavoie si renunta la hrana adusa de apostoli, ca largindu-si sufletul sau omenesc, primind iubirea Duhului, sa o reverse din belsug asupra samaritenilor. Multi samariteni din orasul acela au crezut în Isus, pentru cuvântul femeii: "Mi-a spus tot ce am facut".

Recunoasterea pacatelor: Mi-a spus tot ce am facut este o actiune apostolica. Prin recunoasterea pacatelor sale, samariteana deschide samaritenilor calea spre Cristos. O spovada buna poate obtine, nu numai o reconciliere personala, dar si pentru multi altii o lumina calauzitoare spre Isus.

Si înca ceva deosebit care ne determina sa ne întrebam: De ce Isus spune numai samaritenei: Eu sunt Mesia? Au încercat carturarii, fariseii si arhiereii, ba chiar ucenicii sai si altii sa-i smulga aceasta marturie si n-au reusit. Samariteana nu-i cere, ci îi spune doar: Stiu ca vine Mesia, care se numeste Cristos; când va veni, el ne va spune toate, si Isus îi zice: Eu, care vorbesc cu tine, sunt acela. Care este secretul acestei destainuiri? Samaritenii se dusmaneau cu iudeii. Isus, ca iudeu, nu avea nici o sansa sa le vesteasca mântuirea, nu-l acceptau. Acolo unde n-a avut acces Isus, a avut femeia samariteana care i-a deschis calea. Iubirea divina gaseste întotdeauna mijlocul cel mai potrivit pentru a le duce si dusmanilor vestea cea buna. Isus o câstiga pe samariteana de partea sa prin smerita cerere de a-i da sa bea. Comportamentul lui Isus ne vadeste ca pe dusmani îi putem câstiga numai prin smerenie.

Trebuie sa postim cu smerenie, ca sa gasim calea împacarii cu toata lumea, chiar si cu dusmanii, fiindca acesta si numai acesta, Isus, el singur este mântuitorul lumii.