Duminica a II-a din Post

Coboara si urca

Sfântul Leonard de Porto Maurizio spune ca într-o chilioara întunecoasa ca un mormânt traia un sfânt calugar în posturi aspre si rugaciuni prelungite pâna târziu în noapte; nu rareori se biciuia pâna la sânge. Câteva persoane din lume, venind în vizita, i-au spus: Cum poti rezista, traind în felul acesta? Noi n-am rezista nici macar o zi. Calugarul le-a zis: Apropiati-va de fereastra chilioarei si veti întelege! Privind, vizitatorii au zis: Departe, departe se vede un coltisor de cer cât o palma. Calugarul: Tocmai acel coltisor de cer ma face sa ramân statornic în jertfele mele. Ori de câte ori tristetea ma încearca, arunc o privire pe fereastra si vad cerul. Ah, cerul! Paradisul pe care îl astept îmi da putere si curaj.

Raiul este locul de fericire vesnica si desavârsita si, adaug eu: unde oamenii devin îngeri.

Ceea ce ochiul nu a vazut si urechea nu a auzit si la inima omului nu s-a suit ceea ce a pregatit Dumnezeu celor care îl iubesc (1Cor 2,9).

Un crâmpei din fericirea Paradisului au gustat cei trei apostoli - Petru, Ioan si Iacob - pe muntele Tabor, când Isus s-a schimbat la fata, devenind mai stralucitor decât soarele si hainele sale mai albe ca zapada, Petru spunând în nestire: Învatatorule, bine ne este noua sa fim aici; de aceea sa facem trei colibe, tie una, lui Moise una si lui Ilie una (Mc 9,5).

Este atât de mare fericirea paradisului, ne spune sfântul Augustin, încât se poate doar câstiga, dar nu se poate descrie. Sfântul Grigore cel Mare, adauga celor spuse de sfântul Augustin: Cea mai mare fericire de pe pamânt, în comparatie cu cea din rai, poate fi asemanata cu moartea. Datorita acestei marimi inefabile, sfântul Vincentiu Ferrer spune: Toate chinurile martirilor n-ar merita-o nici pentru o ora. Pentru acest colt de rai ofta sfântul Cafasso: Ah, paradis! Cine se gândeste la tine nu mai cunoaste oboseala.

La acest colt de rai sa ne gândim si noi în timpul postului si nu ne vom plânge niciodata ca este prea greu!

Chemarea la fericirea vesnica este cel mai mare dar facut omului de Dumnezeu.

Abraham a fost chemat pe gratis sa devina parintele unui popor numeros si prin el sa fie binecuvântate toate neamurile pamântului (lectura I-a).

Aceasta chemare ne dezvaluie adevarata fata a lui Dumnezeu: bunatatea si caritatea. Nu putem ajunge sa-i contemplam stralucirea cereasca, daca nu ne obisnuim pe pamânt sa-i contemplam bunatatea si iubirea!

Sfântul apostol Paul îi descrie lui Timotei aceasta bunatate si caritate. Ucenicul Timotei întelege chemarea si se angajeaza trup si suflet pentru apostolat, pentru biruinta vietii asupra mortii.

În stralucirea fetei lui Isus Cristos de pe Tabor, Tatal ceresc ne-a adresat si noua o sfânta chemare la viata, la fericire, la stralucirea Fiului sau, zicându-ne: Pe dânsul sa-l ascultati!

Superioritatea chemarii noastre, fata de cea a lui Abraham, este evidenta. Postul vrea sa puna în evidenta ascultarea noastra, pentru ca sa fim o data pentru totdeauna în stralucirea fetei lui Cristos, asemenea lui Moise si Ilie. Tatal ceresc ne-a dezvaluit stralucirea fetei Fiului sau, care a umplut de fericire cereasca pe cei trei apostoli, fiindca Fiul s-a facut ascultator fata de Tatal pâna la moarte si înca moartea pe cruce. Aceasta chemare la ascultare, pe care ne-o adreseaza Tatal, este în fapt chemarea la împartasire din lumina Fiului. Din acest motiv, ascultarea fata de învatatura lui Isus trebuie sa fie buletinul nostru de identitate crestina: lumina. Aceasta este vointa Creatorului: Asa sa lumineze lumina voastra înaintea oamenilor, ca vazând ei faptele voastre bune, sa-l preamareasca pe Tatal vostru din ceruri (Mt 5,16).

Când Isus a spus ucenicilor sai pentru prima data ca va merge la Ierusalim, ca sa îndure multe, sa fie ucis si a treia zi sa învie, Petru l-a luat la o parte si a început sa-l mustre cu asprime, sa-i scoata din cap asemenea gând sinistru. Isus l-a mustrat pe Petru si mai aspru: Pleaca, satana! Tu nu cugeti cele ce sunt ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor (Mt 16,21-23). Petru este numit satana, fiindca a uitat ceea ce Tatal i-a descoperit si ceea ce el a marturisit: Tu esti Cristos, Fiul lui Dumnezeu (Mt 16,16). Ca sa nu mai cada în aceeasi ispita, ca sa nu mai primeasca acelasi repros, Tatal îi ofera lui Petru posibilitatea de a vedea în slava ceea ce marturisise: pe Fiul lui Dumnezeu, cu porunca: Pe dânsul sa-l ascultati! Coborând de pe Tabor, Isus spune celor trei vizionari: Sa nu spuneti nimanui ceea ce ati vazut, pâna când Fiul Omului nu va învia din morti (Mt 17,9). Amintind de înviere, le reaminteste pentru ce se îndreapta spre Ierusalim. De data aceasta, Petru nu-l mai ia la o parte, nu-l mai dojeneste, fiindca a înteles ca stralucirea învierii se dobândeste prin multe suferinte, printr-o totala ascultare, a înteles ca la ceea ce au renuntat ei, urmându-l pe Isus, este un nimic în comparatie cu ceea ce a lasat Isus în ceruri, venind pe pamânt, si ce este gata sa lase, chiar viata pamânteasca, pentru a ajunge iar la ceea ce are în ceruri. Datorita acestei convingeri cu care Isus se îndrepta spre Calvar, Petru va marturisi la Cina cea de Taina ca îl va urma pe Isus si nu se va lepada de el, chiar daca toti ceilalti îl vor parasi. Dar, când s-a convins ca puterile sale nu valoreaza nimic în fata mortii, când s-a convins ca numai ascultarea fata de Isus îi aduce darul statorniciei, si-a plâns pacatul cu lacrimi amare. Va spune mai târziu primilor crestini, îndemnându-i sa ramâna statornici în ascultarea lui Cristos: Fiii mei, viata vesnica nu-i o poveste. Ne-a descoperit-o Domnul nostru Isus Cristos, care este Fiul lui Dumnezeu. Eu cu ochii mei l-am vazut transfigurat în slava Tatalui, cu urechile mele am auzit glasul care îl proclama drept Fiu iubit al lui Dumnezeu. Eu însumi am auzit acel glas când eram cu el pe muntele cel sfânt (2Pt 1,16-18).

Cunoscându-l pe Isus transfigurat si urmând chemarea Tatalui de a ne asemana cu el prin ascultare, dobândim stralucirea învierii si gloria vietii vesnice.

Dar cum îl ascult eu pe Isus? Cum îl urmez?

A coborî de pe Tabor înseamna ca nu ajunge numai sa postim, adica sa renuntam la acele placeri legitime, permise în afara timpului de post, dar trebuie sa ne angajam total spre a dobândi libertatea sufletului si binele societatii, renuntând chiar la comoditatea pe care o cautam prin post: Doamne, ce bine ne simtim aici! Sa facem trei colibe... Ceea ce ar fi echivalent cu a spune: Ce bine ma simt! M-am înfrânat, m-am rugat, am dat de pomana. Iata ca îl am pe Dumnezeu dator, îl am la mâna pentru multa vreme. De acum încolo îmi pot permite si eu ceea ce îmi cere inima!

Adevarata chemare a crestinului pe pamânt nu este de a cauta în cele sfinte o automultumire, comoditate, stare de relaxare etc. ci mai degraba o stare de agitatie continua, starea de nemultumire fata de putinul realizat si de multul ramas de facut; starea crestinului este de a fierbe ca mustul pâna va deveni vinul placut de la masa Mielului, adica vinul cel nou, care trebuie sa fim noi. Chemarea noastra crestina este de a coborî cu Isus de pe Tabor si de a urca împreuna cu el Calvarul: Daca vrea cineva sa vina dupa mine, sa se lepede de sine, sa-si ia crucea si sa ma urmeze! (Mt 16,24). Pentru Isus a fost mai greu coborâtul de pe Tabor, iesirea din stralucirea dumnezeiasca, echivalent cu acel: M-am coborât din cer, nu ca sa fac voia mea, ci voia aceluia care m-a trimis (In 6,38), decât urcarea Calvarului, fiindca urcând Calvarul avea în fata Taborul ceresc, despre care a spus: Mult am dorit sa manânc acest Paste cu voi înainte de patimirea mea (Lc 22,15). Da, ma duc sa va pregatesc un loc. Voi veni din nou si va voi lua cu mine, ca si voi sa fiti acolo unde sunt eu (In 14,3).

Calvarul era drumul cel mai scurt spre Tatal, drumul eliberarii, pe care Isus, plecând de la Cina cea de Taina, a pasit cântând psalmi de lauda (cf. Mt 26,30). Când a mai cântat Isus? Este pentru prima data când se mentioneaza în Scripturi ca Isus a cântat.

Isus singur este si trebuie sa ramâna secretul puterii noastre de coborâre (de renuntare la cele permise) si de urcare (spre cele care ne chinuie trupul) spre slava învierii.

Sfântul Carp, episcop din Asia Mica, batrân si slab, a fost rastignit pe cruce fiindca nu voia sa se lepede de Isus. Desi suferea cumplit, pastra totusi un zâmbet ceresc pe buze. Ce te face sa zâmbesti? l-a întrebat calaul intrigat. Vad slava lui Dumnezeu si inima îmi tresalta de bucurie, raspunse vrednicul martir.

Doamne, ajuta-ne ca, prin postul de fiecare zi, sa ajungem o data în slava ta cereasca! Amin.