Duminica I-a din Post

Între doua mistere

Minunata a fost creatia omului (lectura I-a). El s-a nascut din iubirea lui Dumnezeu, din întelepciunea sa infinita si din atotputernicia care a voit sa încoroneze întreaga creatie materiala cu o coroana spirituala desavârsita, Isus Cristos: Ce este omul ca te gândesti la el sau fiul omului ca îl iei în seama? L-ai creat cu putin mai prejos de îngeri si l-ai încununat cu maretie si slava (Ps 8,6; Evr 2,7).

Aceasta maretie si slava de pe fruntea omului a trezit invidia Sarpelui viclean si-a propus nimicirea lui. A reusit? Aparent, da; însa atotputernicia pusa în slujba atotstiintei si atotîntelepciunii, si acestea puse la dispozitia iubirii divine, aceasta a dat nastere printre oameni Fiului lui Dumnezeu, care va încorona capodopera divina cu o viata noua, menita învierii si îngerizarii omului. Unde a abundat pacatul, a prisosit harul (lectura a II-a). Harul este bogatia noastra spirituala care se ridica pâna la valoarea lui Dumnezeu. Cu aceasta bogatie ne înzestreaza Botezul.

Nimeni nu-si poate apara bogatia cu suficienta prudenta, daca nu cunoaste puterea dusmanului sau.

În ispitirea lui Isus descoperim forta, dar si calcâiul lui Ahile, pe care le are dusmanul bogatiei si maretiei noastre.

Daca Eva, apoi Adam, la sugestia Sarpelui ca pomul oprit este bun, placut, îl face pe om ca Dumnezeu, îi da întelepciune etc. ar fi asteptat, ar fi postit pâna sa-l consulte pe Domnul, si-ar fi meritat trecerea de pe pamânt la o viata noua, la o viata menita sa-i îngerizeze, fara sa mai treaca prin poarta mortii, ci doar a unui dulce somn. Nu l-au cunoscut pe diavol. Noi îl cunoastem?

Sfânta Scriptura vorbeste de cincizeci de ori despre Satana, de optzeci de ori despre diavol, fara sa mai socotim denumirile de Cel Rau, Sarpele viclean, puterea întunericului, duhul necurat, Belzebul etc.

Existenta diavolului este un adevar de credinta. El este dusmanul principal al mântuirii noastre si îl putem învinge numai dupa metoda aratata noua de Isus: smerenie, rugaciune si credinta în cuvântul Scripturii.

Sfântul martir Ignatiu de Antiohia zice ca diavolul, când l-a ispitit pe Isus, nu cunostea înca întruparea Fiului lui Dumnezeu. Când l-a vazut pe Isus postind patruzeci de zile si patruzeci de nopti, a ramas uimit. Un simplu om nu poate supravietui unui post atât de lung. Faptul ca totusi a flamânzit, l-a pus la îndoiala. A voit sa se convinga daca este sau nu Mesia, zicându-i: Daca esti Fiul lui Dumnezeu, zi ca pietrele acestea sa se faca pâini!

Se zice ca nu-i frumos sa-i contrazici pe sfinti, dar cred ca totusi nu are dreptate. Diavolul stia foarte bine ca Isus este Fiul lui Dumnezeu. Cine i-a pus în gând lui Irod sa-i ia viata pruncului Isus? La botez, n-a auzit glasul Tatalui ceresc: Acesta este Fiul meu iubit? Îndoiala diavolului este arma de care s-a folosit pentru a o învinge pe Eva: Oare a zis Dumnezeu sa nu mâncati? De data aceasta nu-i mai merge, este cineva care îi cunoaste tactica si îl respinge. Stia diavolul ca Isus este Fiul lui Dumnezeu si îsi etala tactica prin multa ura. Ura orbeste si cel cuprins de dânsa încearca imposibilul. Daca a încercat în cer sa se ridice mai presus de Dumnezeu, de ce n-ar încerca pe pamânt sa-l ispiteasca pe acest Om smerit, flamând, însetat si obosit de atâta post? Daca în cer n-a reusit, experienta facuta cu Eva în paradisul pamântesc i-a dat imbold.

Oricât ar fi cineva de sfânt, sa nu creada ca este scutit de ispite si ca nu poate cadea!

Diavolul este siret. El nu ispiteste pe om în lucruri mari, ca sa nu-l sperie; se multumeste, la început, cu greseli mici din care îi sugereaza gândul ca va avea avantaje mari pentru care poate risca. Pe Adam si Eva i-a ispitit cu frumusetea unui mar. Este mare lucru sa iei un fruct din gradina altuia ca sa-ti ostoiesti pofta sau foamea? Dar dintr-un lucru atât de mic le arata ca pot avea un folos atât de mare: Veti fi ca Dumnezeu; veti cunoaste binele si raul; vi se vor deschide ochii. Ce mare lucru este sa spui o minciuna, când poti face atâta bine? Obisnuit, oamenii spun ca fara dânsa nici nu poti trai. Asta înainte de pacat, dar dupa ce s-a savârsit pacatul, diavolul îl prezinta în cele mai înfioratoare culori care, nu rareori, duc la un adevarat dezastru spiritual: la descurajare si chiar la sinucidere.

Isus, în actul ispitirii sale, parca ne învata ca la sugestia Satanei nici binele nu trebuie sa-l facem.

Diavolul este obraznic, insista, siluieste, cauta sa convinga ca el are dreptate. Respins de Isus o data, încearca a doua oara si a treia oara, si merge pâna acolo cu nerusinarea sa ca se foloseste de cuvintele din Sfânta Scriptura pentru a-si atinge scopul.

Diavolul este tiran. El stie ca lui Isus îi este foame si se preface ca vrea sa-l ajute, dar în realitate nu face altceva decât sa-i prelungeasca chinul fizic, provocat de foame, prin vorbarie multa, prin parcurgerea unor distante mari. Cel milos da în graba pâine celui flamând. De ce n-a facut-o? Fiindca este tiran.

Diavolul este mincinos, fagaduieste bunuri pe care nu le are. Daca ar fi fost în puterea lui sa-i dea ceva lui Isus, i-ar fi dat aur, bani, bogatii, fiindca acestea, când apar ca o realitate, orbesc si mintile cele mai luminate.

Adevarul îl pune pe diavol pe fuga.

Isus este adevarul. Tot comportamentul lui Isus în timpul celor trei ispite arata iubirea sa fata de oameni, fata de noi; vrea sa ne învete ca interesele sufletesti au întotdeauna prioritate fata de cele trupesti. Cristos a fost ispitit, spune sfântul Augustin, ca noi sa nu fim învinsi.

A fost dus în pustiu de Duhul Sfânt. Pustiul a fost considerat dintotdeauna ca locul cel mai potrivit pentru intimitate cu Dumnezeu, asa cum spune profetul Osea: Voi duce mireasa mea într-un loc pustiu si acolo îi voi vorbi la inima (2,14).

Sfântul evanghelist Matei, vrând sa ne sugereze mai clar motivul pentru care Isus a fost dus de Duhul Sfânt în pustiu, ne spune: Ca sa fie ispitit de diavol. A se lasa ispitit înseamna a accepta un act de smerenie. Prin acest act de umilinta Isus, de fapt, îsi începe patimirea. Ispitirea, pentru Isus, este mai dureroasa decât patimirea pe crucea de pe Calvar. Pe Calvar a predominat chinul fizic, trupesc, provocat de ignoranta umana, pentru care Isus a avut întelegere si s-a rugat Tatalui si multi raufacatori si-au batut pieptul, s-au cait. Aici este vorba de o crucificare psihica, sufleteasca, pornita din ura unei creaturi inteligente, incapabile de cainta, de redresare.

Se poate pune problema ca Isus, lasându-se ispitit de diavol, ar fi încercat sa-l converteasca, stârnindu-i mila în fata unui înfometat si interes sfânt în fata unei întelepciuni care îl depasea? Faptul ca în cele din urma au venit îngerii si i-au slujit lui Isus, pare sa confirme adevarul ca el a venit sa mântuiasca întreaga creatie. Îngerii cei rai au respins mântuirea definitiv. De acum încolo Satana va sti cine este Isus si va tremura vesnic în fata lui, cum spune sfântul apostol Iacob (2,19); iar prin gura posedatilor spune: Stiu cine esti: sfântul lui Dumnezeu (Mc 1,24).

Daca azi Biserica ne cere sa postim, nu urmareste sa ne chinuim, fiindca stie ca avem destule necazuri, dar vrea sa ne aratam atasamentul plin de iubire si de recunostinta fata de Isus, care a postit din iubire fata de noi, ca sa ne descopere dusmanul mântuirii si metoda pentru a-l învinge, ca sa ajungem în împaratia Tatalui sau.