Duminica a II-a dupa Craciun

În cautarea copilariei

Va redau câteva versuri dintr-o uratura primita de Anul Nou 1986, în care un preot era caracterizat în felul urmator:

Predica interesant,
Cu expresii de savant,
Dând exemple si citate
Din Karl Rahner si Socrate
Si-n cuvinte radicale
Vrea s-aduca-n suflet jale
Si cainta de pacate;
Ceea ce cu greu se poate
Ca nici Gheorghe, nici Anica
N-au înteles mai nimica.
Lumea simpla, dar desteapta,
Parca mai curând asteapta
Vorbe pline de caldura
Scoase numai din Scriptura

(I. Herciu, Focsani 1986)

Conform dorintei din uratura ca lumea simpla si desteapta asteapta vorbe pline de caldura scoase numai din Scriptura, voi încerca sa va tin o predica simpla, plina de caldura si pe baza de Scriptura, pe lecturile Liturgiei cuvântului din aceasta duminica, a II-a dupa Nasterea Domnului.

Înainte de a spune adio sarbatorilor de Craciun, sa vedem daca ceea ce am sarbatorit a intrat în armonie cu inima, cu dorintele intime ale sufletului nostru!

În ce sens ne îndreapta Biserica gândul prin lectura I (Sir 24,1-2-12-16) ca sa dobândim o înflacarare a inimii? Mai întâi de toate ne prezinta un fapt aproape incredibil: Dumnezeu si-a trimis întelepciunea sa cutreiere lumea în lung si în lat cautând drept locuinta inimile oamenilor care formeaza adunarea celor sfinti.

Isus, citim în viata sfântului Anton de Padova pe când acesta era copil cu numele de Ferdinand, s-a prezentat ca un simplu copil cersetor la poarta. Ce vrei sa-ti dau? l-a întrebat Ferdinand. Iata ce vreau, copile! îi zise copilul cersetor, si, deschizând desaga, îi arata în ea o multime de inimi vii, vreau si inima ta. Si fiindca Ferdinand n-a stat în cumpana daca sa-i dea sau nu inima, ci i-a oferit-o cu toata iubirea, Pruncul a revenit la el când era mare si plin de oboseala muncii de apostolat, pe când se afla în casa lui A. Tison din Arcela, spre a-l întari cu mângâierile lui gingase, lasându-l în aceasta lume ca pe o mângâiere si o întarire sufleteasca pentru toti cei care îl cunosc si-l cinstesc drept sfântul minunilor cu Pruncul în brate.

O, înaltime a întelepciunii lui Dumnezeu! exclama sfântul apostol Paul meditând acest mister în care Cel Nemarginit, vesnic, sfânt, atotputernic, atotstiutor gaseste cu cale sa ia natura omeneasca marginita, vremelnica, pacatoasa, slaba, ignoranta, suferinda etc. ca o data cu ea sa ne rapeasca inima cu iubirea sa, spre a ne-o umple de întelepciune.

Adam si Eva au mâncat din pomul oprit numai din dorinta de a cunoaste binele si raul, de a fi ca Dumnezeu, dar, în loc de întelepciune, inima li s-a umplut de teama; si de rusine s-au ascuns. Adame, unde esti? l-a strigat Domnul Dumnezeu. În paranteza fie spus, un necredincios a zis unui rabin: Daca Dumnezeu este atotstiutor, de ce l-a strigat, nu stia unde este? Rabinul i-a raspuns: Dumnezeu l-a strigat, nu pentru ca nu stia unde s-a ascuns, ci ca Adam sa-si dea seama unde a ajuns cu stiinta prin încalcarea poruncii. Revin la Scriptura. Adam raspunde la chemarea Domnului Dumnezeu si zice: Ti-am auzit glasul si m-am temut. Oricare elev se teme la scoala, mai ales când este chemat la examen, când nu si-a învatat lectiile.

Isus este remediul fricii. El este Întelepciunea întrupata si toti cei care îl primesc vor raspunde la chemarea lui Dumnezeu din ziua cea mare a judecatii cu sinceritatea si nevinovatia copilului Samuel de la templu: M-ai chemat, iata-ma! Vorbeste, ca slujitorul tau asculta! (1Rg 3,8-10). Omul se teme când pacatul îi frânge inima, când este rupt de iubirea infinita.

Ca sa ajunga pâna la inima noastra, Dumnezeu se foloseste de întruparea Fiului sau. Pentru demnitatea lui Dumnezeu acest gest este copilaresc, ar fi unii înclinati sa spuna, dar tocmai ceea ce este copilaresc se bucura de o întelepciune negraita a inimii, care l-a determinat pe Fiul lui Dumnezeu sa spuna: De nu va veti întoarce si nu veti fi ca pruncii, nu veti intra în împaratia lui Dumnezeu (Mt 18,3).

Odata, Agesilau, regele Lacedemoniei, unul dintre cei mai mari oameni pe care i-a avut Grecia, coborând de pe tron, alerga calare pe un baston ca sa faca bucurie copilului sau care se juca prin curte. Un tânar trecator pe strada, vazându-l în aceasta postura, a îndraznit sa râda. Prietene, i-a zis regele erou, nu te grabi sa râzi de mine! Asteapta sa devii tata ca sa poti întelege comportamentul unui tata!

Dumnezeu, dupa ce ne-a fost tata prin creatie, a decis sa ne fie tata si prin adoptiune, folosindu-se de un gest copilaresc: dându-ne pe Fiul sau vesnic sub chipul unui prunc omenesc, ca pe un bebelus, ca sa-i întelegem omeneste iubirea de tata. Am vazut un film cu artistul american Norman, renumit comic, si cu o fetita ramasa orfana, care nu voia sa mai manânce, ca sa moara si sa ajunga în cer, sa fie iarasi cu mamica ei. Medicii au încercat s-o determine sa manânce, sa ia medicamente, ca sa traiasca. Ea ramânea impasibila: nu vorbea, nu mânca si nu o mai interesa nimic din jur. Cazul, facând vâlva, ajunge si la urechile actorului, care, plin de mila, vine sa o viziteze si sa o distreze, ca sa revina la sentimente umane. La toate comicariile lui, ea ramâne nepasatoare. Vazând ca arta comica nu-i reuseste, înainte de a pleca vrea sa-i dovedeasca faptul ca si aici pe pamânt mai este cineva care o iubeste, si, vrând sa o sarute, având el un nas prea mare, si-a prins nasul cu doua degete ca sa-l dea la o parte, ca buzele sa poata ajunge pe fruntea ei. La acest gest ea a zâmbit si apoi si-a redobândit dorul de viata: sa vorbeasca, sa manânce, sa râda, sa se joace etc. iar când au trebuit sa se desparta, în semn de recunostinta, ea s-a urcat pe un scaun ca sa ajunga pâna la fata lui Norman, i-a tras nasul la o parte si l-a sarutat. Cu un gest copilaresc actorul a ajuns la inima ei si ea îl rasplateste tot cu un gest copilaresc prin care a ramas în inima lui.

Dumnezeu Tatal ne-a sarutat prin Fiul sau, ca noi, sarutându-l pe Fiul sau, sa ramânem în inima lui. Fericit este omul care întelege gestul copilaresc al lui Dumnezeu Tatal si stie sa-l rasplateasca, ramânând copil în iubire, fiindca a lui este împaratia cerurilor.

Acum, când cunoastem ca întruparea Cuvântului lui Dumnezeu este o copilarie divina, nascuta din iubirea infinita, ne putem întreba: ce au simtit oare acei care au fost în preajma lui Isus în rastimpul de treizeci si trei de ani cât a trait pe pamânt?

Nu putem descrie bucuria Mariei când Isus si-a pus sarutul pentru prima data direct pe inima ei, decât doar daca am trai noi însine realitatea imnului de preamarire adus lui Dumnezeu care s-a desprins de pe buzele sale când a vizitat-o pe Elisabeta: Sufletul meu îl preamareste pe Domnul si duhul meu se bucura în Dumnezeu, Mântuitorul meu... toate generatiile ma vor numi fericita (Lc 1,46-48). Acolo unde îsi pune Tatal sarutul prin Fiul începe raiul chiar de pe acest pamânt. Ioan Botezatorul a tresarit de bucurie în sânul mamei sale Elisabeta când Isus, din sânul Mariei, l-a sarutat cu iubire divina. Graitoare este marturia lui Ioan evanghelistul, care la Cina cea de Taina si-a plecat fruntea pe pieptul lui Isus si a simtit sarutul iubirii sale! El spune: Ceea ce am vazut si am auzit, aceea va vestim si voua, ca si voi sa aveti împartasire cu noi. Iar împartasirea noastra este cu Tatal si cu Fiul sau Isus Cristos [...] ca bucuria voastra sa fie deplina (1In 1,2-4). Ceea ce au simtit si altii din preajma lui Isus, trebuie sa simtim si noi: bucuria copilariei divine pe care ne-a lasat-o Isus, de a fi ca pruncii. Sfânta Tereza a Pruncului Isus a înteles aceasta chemare, a trait-o si ne-a descoperit-o si noua: copilaria spirituala sau întelepciunea de a sti sa te plasezi mereu pe ultimul loc, de pe care nu te deranjeaza nimeni, de pe care îi poti vedea pe toti si sa-i apreciezi mai mult decât pe tine însuti în lumina lui Dumnezeu.

În jurul ieslisoarelor de Craciun vedem deseori îngenuncheati copii si tineri, oameni maturi si chiar batrâni privind figurile de ipsos si rugându-se ca rapiti în extaz, ochii credintei trecând peste secole si oprindu-se la realitatea Betleemului. Când va veni clipa sa ne bucuram de trecutul vietii noastre, este sigur ca bucuria cea mai mare ne-o vor aduce clipele în care am fost copii. Chemarea la copilarie, la pruncie, este o caracteristica a religiei crestine. Ea a pornit de la Isus. Cei care se cred întelepti si mari în aceasta lume resping misterul întruparii Cuvântului tocmai pentru aceasta copilarie a lui Dumnezeu de a se coborî atât de jos, la nivelul nostru brut si material, limitat, vremelnic, penibil prin alegerea ultimului loc: luând firea sclavului (Fil 2,7). Dar acestia nu au întelepciunea inimii, nu stiu ce este iubirea, si cu atât mai putin caritatea. Nebunia lui Dumnezeu, a zis cam tare sfântul Paul, este mai înteleapta decât întelepciunea lumii (1Cor 1,25). Noi spunem: copilaria lui Dumnezeu este maturitatea spirituala a caritatii divine.

Sfântul Ioan evanghelistul ne arata cum la început era cuvântul si cuvântul s-a facut trup si a locuit între noi. Prin acest fapt ni se descopera transcendenta noastra: omul este nu numai ceea ce se vede, el este prin Cristos o faptura noua, un fel de suflet al universului. Cosmosul, fara om, ar fi un cadavru universal. Omul este mic, din punct de vedere material, în comparatie cu cosmosul. Chiar sufletul nostru este mic, în comparatie cu trupul nostru material, si atât de simplu ca nu-l putem vedea în nici o parte a trupului nici chiar cu cele mai performante microscoape. Si totusi el este întreg în tot trupul si în fiecare parte a lui si el este lumina prin care vedem toate. Ce este trupul fara suflet? Un cadavru. Din nici un colt al universului nu poate fi vazut omul, fiind atât de mic. Dar este atât de mare ca, atunci când s-a îmbolnavit de pacat, Isus s-a întrupat pentru a-i aduce medicamentul divin al însanatosirii: caritatea Tatalui, iubirea lui infinita, pe Duhul Sfânt care devine astfel sufletul sufletului nostru si ne da posibilitatea sa ne bucuram si sa aducem bucurie întregului univers, care prin noi pe Dumnezeu îl preamareste.

Unesc rugaciunea mea cu cea a sfântului Paul, ca Dumnezeul Domnului nostru Isus Cristos, Parintele slavei, sa va daruiasca duhul întelepciunii si al descoperirii, ca sa-l cunoasteti pe deplin. El sa va lumineze ochii inimii voastre, ca sa puteti întelege speranta pe care o da chemarea sa si comorile de slava, pe care voi le mosteniti împreuna cu cei credinciosi.

Când fiul lui Leonida a fost adus de la Botez, tatal a cazut în genunchi lânga leaganul lui Origene si a adorat Preasfânta Treime prezenta în fiinta lui. Mai târziu, tatal a fost aruncat în închisoare pentru credinta sa, dar fiul, care desi era înca mic, învatase totusi sa scrie, i-a trimis o scrisoare deosebit de miscatoare, în care îi spunea: O, taticule, te rog în genunchi sa nu te descumpaneasca dragostea fata de mine în asa fel încât sa te lepezi de credinta, de bunul Isus. Eu îti voi tine locul în sustinerea mamei si a celor sase fratiori ai mei. Si daca tu vei muri martir pentru credinta, eu voi merge, daca va trebui, chiar sa cersesc din poarta în poarta, pentru a-i întretine. Dar, te rog foarte mult, taticule, nu te lepada de Isus Cristos!

Domnul sa ne dea harul ca sa întelegem chemarea noastra la comorile de slava, ca sa le mostenim împreuna cu toti acei care au stiut în aceasta viata sa traiasca nevinovatia copilariei. Amin.