Epifania Domnului

În cautarea divinului

În paradisul pamântesc, Adam si Eva au mâncat din pomul oprit în speranta ca se vor întâlni cu divinitatea si vor fi ca Dumnezeu (cf. Gen 3,5).

În stravechiul Babilon, locuitorii s-au adunat si au pus la cale construirea unui turn înalt, sa atinga cerul, ca sa urce pâna la Dumnezeu (cf. Gen 11,4).

Patriarhul Iacob vede în vis o scara care lega cerul cu pamântul, cobora de la tronul lui Dumnezeu pâna la piatra de la capatâiul sau, iar îngerii faceau un du-te-vino continuu pe ea. Revenindu-si din extaz, patriarhul Iacob a dat locului numele de Betel - Casa Domnului - (cf. Gen 28,19), locul unde omul se poate întâlni cu Dumnezeu.

Tendinta de a-l cauta si de a-l gasi pe Creator este înnascuta în firea omului, este un fel de instinct divin al omenirii. Datorita acestui instinct divin din firea noastra a exclamat sfântul Augustin: Ne-ai creat pentru tine, Doamne, si nelinistita va fi inima noastra pâna când nu se va odihni în tine. O data cu venirea lui Cristos în lume, aceasta tendinta s-a accentuat. Craciunul ne duce mereu spre izvorul bucuriei noastre: dragostea lui Dumnezeu. Magii au plecat în cautarea Craciunului.

Peste tot Ierusalimul domnea linistea. Era o liniste care prevestea furtuna. Irod folosise deseori sabia împotriva acelora pe care îi banuia ca ar unelti împotriva scaunului sau regal. Deodata batrânul oras este zguduit într-un chip foarte ciudat de sosirea unei caravane din Orient. Persoanele de vita aleasa care însoteau caravana, îmbracamintea lor stralucitoare, camilele cu mersul lor leganat si impunator, multimea sclavilor tuciurii si cu fete mohorâte etc. toate au produs în oras o framântare vie. Mai ales cuvintele lor au fost acelea care au facut sa izbucneasca furtuna, fiindca întrebau si se interesau în dreapta si în stânga de un nou rege al iudeilor nascut de curând. Trei stapâni ai caravanelor reunite afirmau sus si tare: Am vazut steaua lui din Rasarit si am venit sa ne închinam lui. Nu lui Irod au venit sa i se închine, ci unui nou rege despre care Irod nu stia nimic. Despre ce fel de tradare poate sa fie vorba?

Toate popoarele erau în asteptarea unei mari revelatii ceresti. Sibila Delfica prezisese ca se va naste un prunc divin si magii îi vor aduce daruri; Balaam, fals profet pagân, descântator si escroc, constrâns de Dumnezeul adevarat, anunta lumii pagâne: Va iesi din samânta lui (Israel) un om care va stapâni neamuri multe si stapânirea lui va întrece pe cea a lui Agag si împaratia lui se va înalta [...]; îl vad, dar nu e aproape; o stea rasare din Iacob; un toiag se ridica din Israel (Num 24,7-17).

Trei favoriti ai cerului au vazut steaua si au pornit în cautarea noului rege.

Cine erau aceste personaje ale caror stralucire si cuvinte au miscat atât de profund Ierusalimul? Erau regi? Erau profeti? Erau patriarhi? Ce erau, de au gasit trecere în fata lui Iahve? Magii nu erau regi, spune scriitorul italian Papini, dar în Mezia si Persia erau stapânii regilor. Regii porunceau noroadelor, dar magii îi calauzeau pe regi. Erau aducatori de jertfe, talmacitori de visuri, profeti si dregatori; nimeni altii nu stiau viitorul si ursita; omorau cu mâna lor fiarele vatamatoare si pasarile cobitoare; nici un rege n-ar fi plecat la razboi, fara sa-i asculte mai întâi pe ei. Cunosteau multe din tainele plantelor medicinale, ale rocilor minerale si mai ales din tainele cerului înstelat etc. Erau superiori peste toti concetatenii lor în numele întelepciunii si evlaviei. În mijlocul unui popor care traia pentru trup, pentru carne, pentru patimi, ei înfatisau partea duhului, a întelepciunii (Papini, Viata lui Isus Cristos).

Magii au ajuns la Ierusalim calauziti de o stea luminoasa, despre care sfântul Ioan Gura de Aur spune ca era un înger sub aceasta forma stelara. Era minunata fiindca aparea si disparea în functie de necesitatile de pe pamânt cu care se confruntau magii. Steaua dispare, lasându-i pe magi sa întrebe, trezind interesul locuitorilor, dar si punându-i în situatia nu atât ridicola de a nu-si cunoaste propria menire, cât mai ales de a fi lumina pentru neamurile pagâne si totusi sa ceara lumina.

Personal cred ca steaua era o forma de manifestare a Duhului Sfânt asupra magilor pagâni, prevestind zamislirea Bisericii în totalitate, fiindca Isus, capul Bisericii, a aparut în lume. Duhul Sfânt este lumina pentru minte si mângâiere pentru inima.

Ca unii oameni de stiinta cauta o întelegere naturala a fenomenului de care s-a folosit Dumnezeu pentru a vesti întregului cosmos evenimentul unic de pe pamânt, ramâne de datoria lor de a cerceta pentru a crede. În decembrie, anul 1603, celebrul astronom Kepler (1571-1630) a observat, pe când se afla la Praga, jonctiunea foarte luminoasa a planetelor Jupiter si Saturn din constelatia Pestilor. Kepler, prin calcule ingenioase, a stabilit ca acest fenomen care provoaca o lumina foarte intensa si vizibila pe bolta cerului, a mai avut loc si în anul 7 înainte de Cristos. Tot el a mai descoperit un comentariu antic asupra Sfintei Scripturi al rabinului Abarbanel, care afirma ca potrivit unei credinte a evreilor, Mesia va aparea pe pamânt tocmai când planetele Jupiter si Saturn îsi vor uni lumina în constelatia Pestilor. Mai târziu s-a constatat ca monahul Dionisie cel Mic, calculând în anul 533 începutul erei noi, a comis o greseala de calcul si a fixat cu circa sase ani mai târziu data nasterii lui Isus. Când s-a constatat aceasta eroare, lumea si-a dat seama de importanta descoperirii lui Kepler: jonctiunea luminoasa a celor doua planete corespundea cu steaua vazuta de magi. Potrivit unui calendar al astronomilor babilonieni, în anul 7 înainte de Cristos, jonctiunea celor doua planete în acea constelatie a avut loc de trei ori: la 29 mai, la 1 octombrie si la 5 decembrie. De notat ca aceasta jonctiune are loc o data la 794 de ani si numai o singura data, dar în acel an a avut loc de trei ori, dupa cum se pare ca ne sugereaza si sfânta evanghelie (cf. Mt 2,2-10).

Prin urmare, atât din punct de vedere religios cât si stiintific, fenomenul a avut loc în istoria neamului omenesc.

La întrebarea magilor: Unde este noul rege, acestia sunt condusi la Irod, desi stiau ca lui Irod nu i se nascuse nici un copil de curând. Irod, ascultându-i, se tulbura la gândul ca un nou pretendent îi ameninta tronul. Linistea impusa cu sabia nu a fost de durata. Nici o alta persoana de alt neam nu avea dreptul sa stea pe tronul lui David. Cuvintele legii erau clare: Nu vei pune asupra capului tau un rege strain. Or, Irod nu era evreu, nici roman, ci idumeu, de neam barbar; copil al unui vânzator; furase domnia stapânilor sai, a celor din urma asmonei. Ca sa apara totusi de neam evreiesc, s-a casatorit cu o nepoata a asmoneilor, cu Miriam; dar pe care, datorita unor banuieli nedrepte, a omorât-o. Nu era cea dintâi crima: putin mai înainte îl înecase, tot prin viclesug, pe cumnatul sau, pe Aristobul; l-a condamnat la moarte pe al doilea cumnat, pe Iosif si apoi pe Hircan al II-lea, cel din urma domnitor al învinsei dinastii. Nemultumit numai cu moartea sotiei sale, Miriam, pune sa fie omorâta si mama ei, Alexandra; a dat porunca sa fie executati si copiii distinsului Baba, numai pentru ca se înrudeau cu asmoneii. A ars de vii pe Iuda din Sarifeu si pe Matei din Margaloth, împreuna cu alte capetenii ale fariseilor, deoarece i-au reprosat ca nu i se cuvine tronul lui David. Mai târziu, de teama ca nu cumva copiilor, pe care îi avusese cu Miriam, sa le treaca prin minte sa-si razbune mama, a dat porunca sa fie sugrumati. Si, pe patul de moarte fiind, a poruncit sa fie omorât Antipater, al treilea copil al sau; Arhelau a reusit totusi sa scape cu viata si îi va urma la tron. La 70 de ani, fiind bolnav si simtind ca nu mai are mult de trait, a dat porunca sa fie adunati toti fruntasii poporului în circul din Ierihon si sa fie omorâti o data cu încetarea lui din viata, pe motivul: ca sa fie jale si plânset la moartea lui. Din fericire, ordinul nu a fost îndeplinit. Irod a murit în chinuri groaznice, iesit din minti si parasit de toti, dupa cum relateaza istoricul Iosif Flaviu. Cunoscându-i cruzimea, împaratul August a spus: Mi-ar placea mai bine sa fiu purcelusul decât copilul lui Irod.

La curtea acestui rege crud au fost îndrumati magii. Aflând ca s-a nascut un nou rege, ce putea sa-si puna în gând altceva decât tot o crima? Viclean, ca de obicei, vrea sa se asigure de timpul si de locul unde s-a nascut Mesia. Hillel si Sammai, capeteniile Sinedriului, care au fost consultati, nu s-au sfiit sa-i raspunda ca noul-nascut trebuie sa fie din Betleem, deoarece este scris: Si tu, Betleeme, pamântul lui Iuda, tu nu esti cea mai mica dintre cetatile Iudeii, caci din tine va iesi capetenia care va cârmui pe Israel, poporul meu. Aflând acest lucru, i-a chemat pe magi si i-a trimis la Betleem, ca sa-l caute pe noul rege si apoi sa-i dea de stire, ca sa mearga si el sa i se închine. De fapt urmarea sa-l afle pentru a-l omorî. Nu este de mirare ca, nemaiprimind vestea de la magi, a dat porunca sa fie macelariti toti pruncii din Betleem si împrejurimi, de la doi ani si mai mici.

Ceea ce avem de învatat de aici este faptul ca Dumnezeu, prin Cristos, a deschis calea mântuirii si pentru cei mai cruzi tirani. Ba chiar le da lumina ca sa calauzeasca si pe altii la Mântuitorul lumii, desi fara voia lor.

Sfântul evanghelist Matei, voind sa arate evreilor consecintele respingerii lui Isus ca Mesia, sintetizeaza toate profetiile amenintatoare ale lui Ieremia în cuvintele: Un tipat s-a auzit din Rama. Plângere si tânguire mare. Rahela îsi plânge copiii si nu vrea sa fie mângâiata, pentru ca nu mai sunt (Mt 2,18). Profetul Ieremia ceruse mereu redresarea religioasa a Israelului. Nu a fost ascultat. Toti cei sortiti deportarii, consecinta a neascultarii, au fost adunati la Rama, localitate la distanta de 10 kilometri de Betleem. De aici au fost dusi în Babilon, cu plângere si jale mare. Rahela a fost sotia iubita a lui Iacob, mama lui Iosif si Beniamin; ea a murit la nasterea lui Beniamin sau Ben-one (Fiul durerii). Este socotita mama poporului israelit, tocmai pentru faptul ca si-a dat viata pentru a avea fii. Mormântul ei se afla la o distanta egala dintre Ierusalim si Betleem. Evanghelistul spune ca din mormânt Rahela plânge fiindca ea s-a jertfit ca fiul sa traiasca pentru a asigura descendenta pentru Mesia, iar acum Irod îi omoara pe fiii lui Israel.

Napasta s-a abatut asupra Betleemului si a împrejurimilor, sustin unii predicatori, fiindca lor le-au vestit pastorii ca s-a nascut Mesia în saracia unui grajd. Ei s-au mirat, dar n-au facut nici un pas pentru a-i veni în ajutor cu ceva. Au platit scump nepasarea!

Prin lume trece caravana care îl vesteste pe Cristos: este Biserica. Ea nu-i condusa de magi, ci de apostoli, adevarati pastori si vestitori ai marelui adevar: S-a nascut Mântuitorul.

Îl cautam? N-a venit sa ne ia, ci sa ne dea mântuirea, viata cea noua care s-a zamislit de la Duhul Sfânt în sânul feciorelnic al Mariei si care ne garanteaza ca într-o zi vom fi ca îngerii lui Dumnezeu. El este Domnul; ne da viata cea noua, ca sa mostenim fericirea sa cea vesnica. Amin.