Duminica I-a din Advent

Toate au început în Dumnezeu

Cu duminica de azi, prima din Advent, începe un nou an liturgic, anul A.

Sa punem la începutul acestui an smerenia ca temelie a vietii noastre spirituale si fiecare sa se considere ca un elev de clasa I, care paseste pentru prima data pragul scolii. Rupt din mediul familial si transplantat în cel scolar, face cunostinta cu trei lucruri noi: cartea, colegii si învatatorul. Toate aceste trei lucruri vor trebui transpuse în viata sa, pentru a deveni om matur, o personalitate noua.

Liturgia cuvântului de azi ni se prezinta ca o mare scoala si ne ofera cele trei elemente necesare maturizarii noastre spirituale. Prima lectura din cartea profetului Isaia (2,1-5) este "cartea"; lectura a II-a din Scrisoarea sfântului apostol Paul catre Romani (13,11-14) ne face cunostinta cu "colegii"; iar lectura a III-a, din Evanghelia dupa sfântul Matei (24,34-44), ni-l prezinta pe acela care este "Învatatorul".

Prima lectura, "cartea". Sa facem cunostinta cu dânsa!

"Cartea" este o invitatie, o chemare, un îndemn staruitor spre cunoastere, spre stiinta, spre eruditie. Acela care a scris cartea a pus în ea o particica din sufletul sau, a pus în ea un act de iubire. Prima lectura ne face aceasta invitatie plina de iubire: Veniti sa ne suim pe muntele Domnului, la casa Dumnezeului lui Iacob, ca el sa ne învete caile sale si sa umblam pe cararile sale!

Scoala noastra este asezata pe munte, ca sa o vada toti. Nu este o casa oarecare, ci este Casa Domnului, adica aici vom face cunostinta cu Dumnezeu însusi pe postul de învatator si domn. (Domnul este acela care da, de la cuvântul don, adica dar; fiindca si termenul Deus deriva din cuvântul grec τεεív = téein, care înseamna curare et fovere universa = a avea grija si a sprijini totul. Explicatia data de Ioan Damaschinul, De fide Orth., Înseamna, în ultima instanta, iubire, ceea ce este deasupra oricarei existente si Dominus, izvorul oricarei existente. Dumnezeu ne-a dat mari si pretioase daruri pentru ca prin mijlocirea lor sa ne împartasim de natura lui divina (2Pt 1) cum îl citeaza sfântul Toma de Aquino în ST II, qu. XXX, c.9). El este primul care se angajeaza sa ne puna cartea în mâini. Ce cinste!

Cât timp traieste omul, vrea sa stie multe: de ce rasare soarele, de ce apune; ce este viata si ce este moartea; ce este timpul si ce-i vesnicia; cât cântareste cea mai mica particica de materie si cât de mare este universul; cine, ce si unde este Dumnezeu etc. Dorinta de a sti o mostenim de la strabunii nostri, Adam si Eva, care au dorit cunoasterea totala a binelui si raului (cf. Gen 3,6). Vrem sa stim si sa întelegem totul, dar mai presus de toate si înaintea tuturor, trebuie sa stim si sa credem ca Dumnezeu ne-a creat, în primul rând, pentru iubire. Daca ne-am da interesul pentru iubire, dupa cum ni-l dam pentru stiinta, am întelege mult mai multe lucruri din cer si de pe pamânt, din noi si din altii, si am fi mult mai fericiti în acela care ne este Domn si ne da, ca sa fim si noi domni în viata.

Invitatia: Veniti sa ne suim pe muntele Domnului, la casa Dumnezeului lui Iacob ne-o adreseaza profetul Isaia în numele lui Iahve, ca la rândul nostru sa o adresam semenilor nostri. Actul iubirii divine sa ne transforme în iubire fata de semeni, ca astfel: Nici un neam sa nu mai ridice sabia împotriva altuia si sa nu se mai pregateasca pentru razboaie; sa-si transforme sabiile în pluguri si sulitele în seceri, sa aduca roade.

Sa recunoastem cu sinceritate: avem tot felul de carti, dar nici una nu ne învata în acest fel. De mii de ani se scriu carti si oamenii le învata, dar se pare ca se întâmpla tocmai contrariul, si anume: nu numai ca plugurile se prefac în sabii si secerile în sulite, dar chiar cartea este luata din mâna copiilor si pâinea de la gura lor pentru a fi schimbate în rachete si bombe atomice. Unde au învatat acesti oameni arta razboiului? Ce manuale de scoala au folosit? Ce învatatori au avut? Cu toata siguranta ca nu s-au urcat pe muntele Domnului; n-au intrat în casa Domnului si n-au primit cartea de rugaciuni din mâna Domnului. Raspundeti voi, neamuri ale pamântului, voi, conducatori ai popoarelor, voi, oameni de stiinta, ati avut vreodata în mâna Sfintele Scripturi, cartea în care cuvântul Domnului va invita la iubire si pace? Poate, dar ati ramas repetenti!

Având convingerea ca sfârsitul lumii este cuprins în începutul ei, ca fiind începutul lumii un act al iubirii lui Dumnezeu, sfârsitul va fi tot un act al iubirii divine si nicidecum un act al urii infernale. Speram ca în cele din urma va întelege tot omul ca Domnul va judeca neamurile si va da legea iubirii sale la popoare fara numar, ca toti sa traiasca si sa se bucure de pace.

Lectura a II-a: "colegii".

Daca manualele, pe care le poarta elevii la scoala, îi fac colegi fiindca le învata împreuna, cartea noastra, Sfânta Scriptura, ne face mai mult decât colegi, ne face frati. Cu acest cuvânt: Fratilor, ni se adreseaza sfântul apostol Paul spre a ne trezi din somn, din somnul pacatului care duce la moartea vesnica.

Avem multe de învatat de la colegi, dar avem si mai multe de învatat de la fratii mai mari care formeaza traditia, de la semenii nostri care în spirit de iubire au umblat cuviincios, nu în chefuri si betii, nu în desfatari si fapte de rusine, nu în certuri si invidie, ci conform Scripturii. Acum este ceasul sa ne trezim din somn, sa ne privim ca frati, sa traim ca sfintii.

Într-o seara, pe o straduta întunecoasa, sfântul Ludovic Maria Grignion de Monfort întâlneste un cersetor bolnav si plin de rani. Fara a astepta ca nefericitul sa-i ceara ajutorul, sfântul îi vorbeste, îl încurajeaza, îl îmbratiseaza si luându-l pe spate, s-a îndreptat spre casa congregatiei sale. Era târziu si poarta încuiata. Sfântul bate si striga în repetate rânduri: Deschideti poarta sa intre Isus! Fratii s-au trezit si i-au deschis, fiindca toti stiau ca Isus intra în lume prin poarta care se deschide si se numeste aproapele, pe care fiecare crestin trebuie sa-l trateze ca pe un frate.

Fratilor, sa lepadam si noi faptele întunericului: ura, dispretul, certurile, mânia, cuvintele de ocara, bârfele, vorbariile de rau etc. si sa ne îmbracam cu armele luminii: cu iubire fata de toti, dar mai ales fata de cei pacatosi, pentru care sa ne rugam, sa plângem pentru convertirea lor, asa cum a facut o fetita pentru tatal ei. Parintele Tarin, S.I., al carui proces de beatificare a început din anul 1924, pe când predica, a observat un copil care statea retras într-un colt al bisericii si plângea. Era o fetita. Dupa predica a chemat-o în sacristie si a întrebat-o despre motivul lacrimilor ei. Suspinând si printre lacrimi a reusit sa spuna: Toti copiii vin la sfânta Împartasanie împreuna cu parintii lor, numai eu vin singura si... Parintele a întrebat-o: Sarmana de tine, tu nu ai parinti? Ea a oftat adânc si a spus: Nu îl am decât pe tata, dar el nu vine la biserica, ba chiar ma bate ori de câte ori afla ca ma împartasesc. Lacrimând la rândul sau, parintele Tarin i-a zis: Nu te nelinisti, copila mea, roaga-te pentru taticul tau când te vei împartasi si recomanda-l preasfintei Fecioare Maria, iar când te vei întoarce acasa, spune-i ca vreau sa fac cunostinta cu el. Fetita a zis: Ma tem ca el nu va veni, ci ma va bate iarasi. Parintele Tarin a asigurat-o: Vei vedea ca nu te va bate. Staruie sa vina numaidecât si acum du-te si te împartaseste! Întoarsa acasa, tatal a vazut-o cu ochii înlacrimati si a întrebat-o: De ce ai plâns? Ea a spus adevarul: Am fost la sfânta Împartasanie si am plâns ca nu ai fost cu mine, fiindca toti copiii merg cu parintii lor. Tatal nu i-a mai spus nimic si nici nu a lovit-o ca de obicei. Încurajata de acest lucru, ea îi spune ca parintele Tarin vrea sa-i vorbeasca. Tatal s-a umplut de furie, a înjurat si a blestemat ca la gura iadului, dar n-a lovit-o. Spre seara au iesit împreuna la plimbare. Trecând prin fata bisericii, fiica l-a prins de mâna si l-a tras spre intrare. De rusinea trecatorilor, nu s-a opus, a intrat în biserica. Lânga confesional astepta parintele Tarin, spunându-si Breviarul. Copila s-a grabit spre el si i-a spus: Parinte, va prezint pe taticul meu! Ea s-a retras si tatal a ramas pentru a face cunostinta cu Domnul prin parintele Tarin, care venise în acea localitate pentru a tine misiuni. Era pe la cinci seara, iar când peste trei ore trebuia sa-si înceapa predica, mai asculta înca spovada sarmanului om si despre care mai târziu avea sa spuna plin de emotie: Parca simt si acum cum cad peste mâinile mele lacrimile fierbinti ale sarmanului tata.

Sa deschidem portile sufletului ca sa intre Isus!

Tu ai un tata, o mama, un frate, o sora, o ruda, un prieten, un vecin, un cunoscut etc. care nu vine la biserica si nu se împartaseste? Întinde-i mâna frateste si spune-i: Vino sa umblam în lumina Domnului!

Lectura a III-a: "Învatatorul".

Când am pasit pentru prima data pe pragul scolii si el, învatatorul, m-a primit zâmbind, nu stiam ca ma voi izbi de atâtea probleme greu de rezolvat. Învatatorul m-a avertizat sa încep bine, cu toata seriozitatea, cu toate puterile, ca sa termin bine, deoarece la fiecare sfârsit de an se vor da examene: cei buni vor trece clasa, cei lenesi vor ramâne repetenti. Eu trebuie sa ma silesc pentru un premiu. Acelasi lucru face si Isus cu noi: ne avertizeaza azi ca viata este o scoala grea si vor reusi numai cei care iau lucrurile în serios. Trebuie sa ne dublam efortul la învatatura pentru motivul ca viata este scurta, chiar daca am trai cât Matusalem, 969 de ani (Gen 5,27), tot scurta ramâne si tot vom ajunge la judecata, la examen. Si ce vom raspunde? Ne vom scuza: Doamne, n-am auzit, n-am stiut ca tu vii la mine prin fiecare om pe care îl întâlnesc în aceasta lume? Scriitorul George Bernanos ne avertizeaza: Fiecare om pe care îl întâlnim în aceasta viata, chiar si numai pentru o clipa, este un mesaj pe care ni-l trimite Dumnezeu si pe care noi îl putem descifra cu putina iubire.

Ca la Craciun sa ne întâlnim cu Dumnezeu, trebuie sa-l întâlnim pe Isus în fiecare zi, în fiecare persoana. Daca în unii nu se vede chipul lui Dumnezeu, trebuie sa-i ajutam sa simta bucuria sarbatorii, a întâlnirii cu Învatatorul.

Sfântul Ioan Gura de Aur numeste Craciunul mama tuturor sarbatorilor.

Ca sfârsitul nostru sa fie o zi de bucurie, de sarbatoare, sa-l strigam pe cel ce ne-a dat începutul bucuriilor, asa cum îl striga un suflet nobil: Vino, Isuse! La revarsatul zorilor, strig catre tine, pentru ca tu esti soarele vietii mele. Vino spre a împrastia întunericul ce-mi ascunde frumusetea iubirii tale si spre a-mi înveseli duhul meu cu lumina ta! Vino, Isuse! Suspin catre tine în ceasul amiezii, pentru ca tu esti viata inimii mele. Vino spre a-mi da flacara iubirii tale si spre a nimici cu focul tau urmele pacatelor mele! Vino si fa sa rasara florile propunerilor sfinte si apoi prefa-le în roade de sfintenie! Vino, Isuse! Suspin catre tine în tulburarile sufletului, pentru ca tu esti puterea care potoleste furtunile si reda linistea! Vino si adu pacea acestei sarmane fapturi, care de atâtia ani se lupta pentru biruinta iubirii! Vino, în sfârsit, si da-mi coroana muceniciei mele! Vino, Isuse! Suspin catre tine la sosirea serii, pentru ca numai tu esti lumina apusului meu! Vino si înveseleste tristetea fiintei mele care se stinge; vino, si, în tacerea fapturilor ce nu vorbesc celui ce moare, fa sa aud glasul tau care fagaduieste pace, odihna, iubire si fericire pentru totdeauna! Suspin catre tine în umbrele noptii, pentru ca lumina ta nu mai apune. Vino si pune-mi în inima germenul vietii nemuritoare, pentru ca în încaperile întunecoase ale mormântului si sub uitarea rece a celor ce traiesc, sa ramâna vie în mine scânteia care în zilele din urma se va preface într-un foc destinat sa arda tamâia închinaciunilor vesnice!

În zare ne apare Craciunul. Pe colina sufletului nostru orgolios sa ridicam templul menit sa-l primeasca pe pruncul Isus si toata suflarea sa spuna: Sa urcam pe muntele Domnului, sa intram în casa lui si sa ne bucuram de mântuirea adusa pentru fericirea noastra vesnica, adica sa ne bucuram de propria personalitate în sânul celor trei persoane divine! Amin.