Scurtă istorie a Episcopiei Romano-Catolice de Iaşi

4. Episcopia de Iaşi

4.4. în timpul interimatului pr. Iosif Malinovski (1903-1904)

După demisia episcopului Jaquet, conducerea Episcopiei de Iaşi i-a fost încredinţată pr. Iosif Malinovski (30 iulie 1903 - 30 august 1904), fost secretar al episcopului, în calitate de administrator apostolic "ad beneplacitum". Pr. Malinovski s-a născut la 11 februarie 1857 în satul Cordun, lângă Roman. A urmat studiile teologice la Innsbruck şi a fost hirotonit preot în anul 1881. S-a reîntors apoi în Moldova unde a lucrat în diferite parohii, iar după înfiinţarea Episcopiei de Iaşi a fost secretar al episcopilor Camilli şi Jaquet.

Prin circulara nr. 290 din 7 iunie 1904 pr. Malinovski face cunoscut clerului diecezan obligaţiile clericale pe care le-au luat înainte de hirotonire, în special cele privind sistemul de administrare colectivă a bunurilor parohiale. Acest lucru i-a plăcut şi episcopului Camilli când a revenit în ţară, fapt pentru care a fost numit vicar general al acestuia, muncind mult la organizarea diecezei.

În 1913 pr. Malinovski s-a îmbolnăvit şi a plecat în Polonia pentru îngrijire medicală. Însă boala i s-a agravat şi a murit la Cracovia în ziua de 15 august 1916.

4.5. în timpul arhiepiscopului Nicolae Iosif Camilli (1904-1915)

Venind din nou la conducerea Diecezei de Iaşi, la 16 decembrie 1904, arhiepiscopul Camilli găseşte situaţia mult schimbată. Preoţii tineri nu voiau să respecte sistemul de administraţie comunitară impus în 1894 în momentul hirotonirii lor ca subdiaconi. Arhiepiscopul Camilli era convins că această schimbare a mentalităţii se datora în primul rând preoţilor iezuiţi, care au influenţat simţul de responsabilitate al noilor preoţi. Astfel se ajunge la un conflict deschis între episcop şi părinţii iezuiţi, aceştia din urmă părăsind Iaşiul la sfârşitul anului 1906, iar în 1907 episcopul încredinţează conducerea Seminarului preoţilor diecezani.

Întrucât nu avea idei atât de clarvăzătoare ca ale episcopului Jaquet cu privire la rolul îndepărtat al Colegiului "Cipariu", în anul 1906 arhiepiscopul Camilli desfiinţează acest institut. Totuşi, datorită meritelor deosebite, în 1906 papa Pius al X-lea îl distinge cu demnitatea de senator roman şi asistent la tronul pontifical.

În perioada acestei păstoriri arhiepiscopul Camilli s-a preocupat de reorganizarea diecezei, împărţind-o în patru decanate: Iaşi, Siret, Bistriţa şi Trotuş. Printr-o scrisoare pastorală arhiepiscopul Camilli indică atribuţiile decanilor, îndeosebi pe acelea de control şi supraveghere a conduitei clerului şi a dascălilor, precum şi modul de desfăşurare a serviciilor bisericeşti. Printr-un alt decret din 19 martie 1908 a reglementat alegerea şi funcţionarea dascălilor catolici şi s-a îngrijit ca aceştia să aibă un "Manual al dascălului catolic". Printr-un alt decret arhiepiscopul Camilli a vrut să normalizeze corespondenţa bisericească locală şi să reglementeze păstrarea actelor într-o arhivă parohială, în acest sens dând câteva norme.

Un moment semnificativ din timpul păstoririi arhiepiscopului Camilli a fost apariţia primului număr al revistei Episcopiei Catolice de Iaşi "Lumina creştinului", la 1 ianuarie 1913. Tot în acest an a fost publicat statutul "Societăţii Catolice Presa Bună" pentru tipărirea şi răspândirea scrierilor religioase.

Ultimii ani ai vieţii sale vor fi foarte zbuciumaţi datorită numeroaselor "neconcordanţe" cu ideile tinerilor preoţi diecezani, absolvenţi ai propriului Seminar. De aceea, arhiepiscopul Camilli încearcă să aducă la conducerea Seminarului preoţi lazarişti sau salezieni, însă fără reuşite. În urma unei boli îndelungate în ziua de 30 decembrie 1915 arhiepiscopul Nicolae Iosif Camilli a părăsit această viaţă, lăsând posterităţii o lucrare pe care a întreţinut-o din răsputeri ca să nu se năruie. A fost înmormântat în catedrala "Adormirea Maicii Domnului" din Iaşi. La moartea sa "mulţi ieşeni au simţit că din mijlocul lor a dispărut călugărul cuvios, vrednicul ierarh, bunul român ce a fost episcopul Camilli".

continuare...

Pr. Alois Moraru