Scurtă istorie a Episcopiei Romano-Catolice de Iaşi

3. Înfiinţarea Episcopiei Catolice de Iaşi

La mijlocul secolului al XIX-lea problema misionarismului şi a clerului indigen devenise foarte acută. Numărul din ce în ce mai mare al catolicilor cerea un număr din ce în ce mai mare de preoţi. Misionarii erau de mult insuficienţi pentru a face faţă numărului crescând de comunităţi ce trebuiau deservite. Italia se confrunta şi ea cu numeroase greutăţi politice, ceea ce făcea ca numărul misionarilor italieni să scadă şi să crească proporţional numărul misionarilor unguri. La acestea se mai adăuga faptul că nu puteau cunoaşte bine limba moldavă, ceea ce le îngreuna activitatea pastorală.

Aceste probleme l-au frământat mult pe episcopul vizitator apostolic Paul Sardi (1843-1848), care a încercat să le rezolve. La toate acestea se mai adăuga insistenţa Congregaţiei "De Propaganda Fide" care cerea exploatarea elementelor locale şi formarea unui cler indigen. În spiritul acestor directive, în 1845 s-a înfiinţat un mic Seminar pentru seminariştii indigeni, care şi-a încetat activitatea în anul 1848, o dată cu moartea fondatorului său, episcopul Paul Sardi (+ 19 noiembrie). Iniţiativele episcopului Sardi au fost preluate şi continuate de episcopul Antonio de Stefano (1848-1859). Acesta era prieten intim al lui Mihail Kogălniceanu (1817-1892). Sub influenţa episcopului, programul Partidului Unionist prevedea la punctul 25 organizarea clerului catolic cu toate instituţiile necesare. Un rol important l-a jucat şi directorul Departamentului Cultelor din cadrul Ministerului Educaţie şi Învăţământului, V.A. Urechia, care s-a străduit să favorizeze organizarea minorităţii catolice şi în special a Seminarului Catolic. Acesta avea un proiect mai amplu care viza protecţia şi supravegherea statului pentru fiecare cult profesat de români. Prin intermediul Guvernului Român acesta obţinuse de la Congregaţia "De Propaganda Fide" înlăturarea din parohiile Moldovei a preoţilor unguri care făceau prea multă maghiarizare, refuzând limba română. Astfel, după numeroase demersuri, la 16 octombrie 1864 apare în Monitorul oficial decretul domnesc semnat de Alexandru Ioan Cuza (1859-1866) pentru "înfiinţarea unui Seminar în România de peste Milcov", iar la 20 octombrie acelaşi an şi "Regulamentului Seminarului Catolicu din România de preste Milcov", aprobat prin Decretul domnesc nr. 1400. Regulamentul a fost tradus în limba latină şi înaintat Congregaţiei "De Propaganda Fide" la 23 decembrie 1864. Deoarece acest regulament a introdus numeroase pretenţii politice: recunoaşterea numirii unui preot, interzicerea colectării de bani pentru întreţinerea clerului, limitarea numărului de candidaţi ce voiau să se înscrie în Seminar, problemele Seminarului trebuiau rezolvate de Ministerul Învăţământului etc., nu a fost aprobat de autoritatea eclezială competentă. Cu toate acestea, se pare că guvernul se arăta favorabil catolicilor pentru a-i scoate de sub protectoratul Austriei. În urma acestei discordanţe dintre Biserică şi guvern problema reorganizării minorităţii catolice a rămas definitiv abandonată şi nu după mult timp a avut loc abdicarea domnitorului Alexandru Ioan Cuza (23 februarie 1866).

Cât priveşte tratativele proxime fondării episcopiei, la 10 august 1883 episcopul Camilli prezentase deja într-o scrisoare adresată Congregaţiei "De Propaganda Fide" proiectul de reformă privind o mai bună pastoraţie în Missio Moldavica. Principalele linii pe care le-a trasat episcopul au fost: trimiterea de noi tineri misionari în Moldova deschiderea unui Seminar mic în Misiunea din Moldova, trimiterea unui fond pentru misionarii bătrâni şi bolnavi etc. La 13 decembrie acelaşi an se trimite din partea congregaţiei răspunsul la scrisoarea menţionată mai sus, în care se subliniază necesitatea formării în Moldova a unui cler indigen secular, pentru care sugerează deschiderea unui seminar sau colegiu. În afară de acesta era menţionat şi deschiderea unui probandat şi a unui noviciat pentru tinerii ce voiau să opteze pentru Ordinul Franciscan. Prefectul congregaţiei, cardinalul Giovanni Simeoni, a insistat şi asupra deschiderii unei case pentru călugări şi asupra coabitării acestora. Toate acestea erau orientate spre o mai bună organizare a catolicilor din Moldova, preconizându-se înfiinţarea unei episcopii autonome.

Însă, la sfârşitul acestui secol, în Principatele Unite se făcea simţită necesitatea creări a două episcopii romano-catolice, în Bucureşti şi în Iaşi, care să poată subordona toate comunităţile catolice de rit latin din această zonă. Soluţia aceasta nu era pe placul Austriei, nici pe placul vizitatorilor apostolici de la Bucureşti şi Iaşi (Mons. Paoli din Bucureşti şi ep. Camilli din Iaşi), deoarece bugetul episcopiilor trebuia să fie reglementat de statul român.

Tratativele dintre Guvernul Român şi Sfântul Scaun nu se cunosc, probabil au fost de scurtă durată, păstrându-se totodată discreţia pentru a nu da prilej Sinodului Ortodox să provoace agitaţie. Ceea ce se cunoaşte în mod cert este faptul că în 1883 Sfântul Scaun, în înţelegere cu Guvernul Român, a desfiinţat Episcopia titulară de Nicopole şi a înfiinţat la 27 aprilie, Arhiepiscopia Catolică de Bucureşti, ce era supusă direct Sfântului Scaun prin intermediul Congregaţiei "De Propaganda Fide". După acest eveniment, mulţi misionari credeau că papa Leon al XIII-lea (1878-1903) intenţiona să înglobeze canonic Moldova la arhidieceza recent înfiinţată, asemenea unirii Principatelor, care avusese loc cu 24 de ani mai înainte.

Nu s-a întâmplat însă aşa, deoarece la 27 iunie 1884, prin bula papală "Quae in christiani nominis incrementum", acelaşi papă hotăra încetarea Vicariatului Apostolic al Moldovei, care fiinţa din 1818, şi decreta înfiinţarea Episcopiei Catolice de Iaşi. Episcop a fost numit Nicolae Iosif Camilli, fost vizitator apostolic între 1881-1884, numit episcop de Mosynopolis la 16 septembrie 1881, iar la 27 iunie 1884 episcop titular de Iaşi. Dar iată în traducere textul acestei bule papale de înfiinţare a episcopiei:

Papa Leon al XIII-lea, spre ştiinţa generaţiilor viitoare. După ce am cunoscut toate cele necesare pentru propăşirea creştinească şi în favoarea poporului lui Dumnezeu, ne grăbim să le împlinim în virtutea misiunii pe care o avem, în planul de nepătruns al lui Dumnezeu, ca urmaş al Sfântului Petru. Analizând starea Vicariatului Apostolic, viaţa catolicilor din aceste regiuni, am găsit de cuviinţă ca acelaşi Vicariat Apostolic să fie ridicat la rangul de dieceză autonomă. Prin urmare, judecând cu pricepere toate, desfiinţăm Vicariatul Apostolic al Moldovei şi prin puterea acestei scrisori îl declarăm desfiinţat, iar teritoriul acestuia, cu autoritatea noastră apostolică, îl ridicăm şi-l statornicim ca dieceză episcopală, stabilind ca reşedinţă a acestei dieceze oraşul Iaşi, după cum numim şi dieceza. Vrem ca hotarele acestei noi dieceze să fie aceleaşi ca ale Vicariatului Apostolic al Moldovei, rezervându-ne totuşi dreptul, nouă şi Sfântului Scaun, de a dispune altfel cu privire la această nouă dieceză. Aşa vrem, stabilim şi hotărâm ca această scrisoare a noastră să-şi aibă toată puterea sa juridică şi astfel să fie judecată şi definitivă de către oricare dintre judecătorii obişnuiţi sau delegaţi, chiar de către cei care ascultă pricinile Scaunului Apostolic, ambasadori ai Sfântului Scaun, cardinali ai sfintei Biserici Romane, chiar cu delegaţie specială şi alţii cu orice demnitate s-ar afla, ridicându-li-se lor şi oricăruia altuia dreptul de a judeca şi interpreta altfel, considerându-se nul şi neavenit orice s-ar întâmpla să săvârşească împotrivă, cu ştiinţă sau fără ştiinţă. Nu vrem prin aceasta să ne împotrivim dispoziţiilor apostolice date de papa Benedict al XIV-lea, de fericită amintire, sau altor dispoziţii având menţiuni speciale. Dată la Roma, la Sfântul Petru, întărită cu inelul pescarului, în ziua de 27 iunie 1884, în al 7-lea an al pontificatului nostru. L.S. SS. Card Fl. Chisius

Urgenţa înfiinţării Episcopiei Catolice de Iaşi s-a observat din faptul că în tot timpul Vicariatului Apostolic al Moldovei s-a văzut lipsa acută de preoţi şi din cauza ritmului rapid de creştere a populaţiei catolice. Dieceza avea 244 de localităţi, cu aproximativ 65.000 de catolici, care erau deserviţi de 37 de preoţi misionari. De aceea s-a insistat foarte mult şi asupra deschiderii unui seminar pentru clericii indigeni. Condiţiile grele în care se găseau misionarii şi cheltuielile mari pentru întreţinerea lor au generat această idee fundamentală din decretul de înfiinţare a Episcopiei Catolice de Iaşi.

continuare...

Pr. Alois Moraru