Scurtă istorie a Episcopiei Romano-Catolice de Iaşi

2. Catolicii din Moldova la sfârşitul secolului al XIX-lea

2.1. Contextul politic şi problema catolicilor

Sistemul vieţii politice a avut ca bază un regim democratic inaugurat prin Legea fundamentală din 1866. Democratizarea societăţii româneşti a avut loc însă foarte lent, deoarece limitele reformei agrare din 1864 au dat naştere unor grave probleme sociale. Puterea politică era împărţită între marii proprietari industriali (liberalii) şi funciari (conservatorii). Orientarea liberală a criticat vechiul regim politic, dar a fost prudentă faţă de tendinţa de radicalizare a cadrului democratic. Prin alternanţa la putere a Partidului Naţional Liberal şi a celui Conservator, regele şi-a păstrat rolul de arbitru în viaţa politică.

Fiind un rege constituţional, Carol I (1866-1914) a acţionat ca un factor de mediere în viaţa politică. El a fost favorabil catolicilor, întreţinând numeroase relaţii cu episcopii de Bucureşti şi de Iaşi. Domnia lui a marcat o etapă de mari progrese ale României în plan economic, social, administrativ, politic, cultural etc. Sistemul de guvernare stabilit prin Constituţia din 1866 şi-a dovedit viabilitatea, iar regimul politic a evoluat pe o linie democratică. Aşadar, contextul politic favoriza trăirea paşnică a catolicilor din Moldova.

2.2. Contextul social-economic al catolicilor din Moldova

Pe fondul revoluţiei social-economice ce a bântuit întreaga ţară s-au observat importante mutaţii pe plan social. Populaţia Moldovei se află într-o continuă mişcare, amintind şi creşterea demografică ce a caracterizat sfârşitul secolului trecut. Majoritatea populaţiei trăia la sate (aprox. 82%). Dar, pe seama sărăciei populaţiei rurale, în condiţiile divizării loturilor de pământ, a concentrării lor în mari gospodării şi a industrializării, a crescut şi numărul locuitorilor de la oraşe. În ciuda revoluţiei industriale, ţărănimea a continuat să reprezinte pătura socială cea mai însemnată în societate. În această pătură socială se încadrează şi cea mai mare parte a catolicilor din Moldova de la sfârşitul secolului al-XIX-lea.

Legea împroprietăririi rurale din anul 1864 stabilea ca să se dea fiecărui preot câte opt fălci şi jumătate de pământ, în raport cu numărul credincioşilor. La bisericile mari puteau fi 3-4 preoţi. Apoi guvernul D.A. Sturza a intervenit în clarificarea acestei probleme, hotărând să se ia plusul de pământ de la bisericile care nu aveau numărul de preoţi stabilit în 1864. Pentru ţărani, Constituţia din 1866 a adus câteva lucruri bune: în comune se alcătuieşte un consiliu comunal autonom care avea un primar ales, precum şi un notar, care ţinea la zi registrele şi evidenţa dărilor. Repartizarea impozitului şi strângerea lui a fost încredinţate unui perceptor ambulant. Evidenţa stării civile a fost luată din grija preotului şi încredinţată notarului. Preotul era de acum înainte numai preot, nu mai era şi judecătorul satului, educatorul şi conducătorul lui. Prin această Constituţie preotul şi-a pierdut mult din autoritatea pe care o reprezenta în sat. Totuşi preotul, alături de învăţătorul satului, se bucura de o stimă deosebită, fiind considerat ca făcând parte dintr-o grupare socială de elită.

În ceea ce priveşte numărul locuitorilor din Moldova credem că sunt bine venite datele culese dintr-un raport al episcopului Camilli, trimis în 1890 binefăcătorilor Seminarului din Bruxelles. În Moldova erau aproximativ 65.000 de catolici, care trăiau într-un teritoriu vast ce cuprindea aproximativ 2.000.000 de locuitori. Dintre aceştia erau: 300.000 de evrei, 40.000 de protestanţi, iar restul ortodocşi. Pentru aceşti catolici, dispersaţi şi separaţi de distanţe mari, erau 26 de parohii cu 23 de preoţi, dintre care unii erau bătrâni sau bolnavi; patru parohii fiind vacante. Printre catolicii din Moldova nu se găseau nici aristocraţi, nici burghezi, nici din clasele înalte ale societăţii. O mare parte dintre catolici trăiau fără îngrijire spirituală, fără preoţi. În Moldova era nevoie de mai mulţi preoţi, trebuiau create noi parohii, fondate şcoli noi, unul sau mai multe colegii etc. Dar din cauza sărăciei acestea nu se puteau realiza. Pentru aceeaşi perioadă, dintr-un jurnal al părinţilor iezuiţi, se reţin următoarele cifre: numărul catolicilor din toată Moldova se ridica la aproximativ 63.000 - dintre care vreo 55.000 de localnici şi vreo 10.000 de peregrini; ei erau deserviţi de 30 de preoţi din Ordinul Franciscanilor Minori Conventuali, majoritatea fiind străini, trei născându-se în Moldova; în Moldova erau 26 de parohii cu 37 de biserici de piatră, 60 din lemn şi 15 capele.

2.3. Nivelul de cultură al catolicilor

În contextul dezvoltării generale a României un rol important l-a avut şi cultura. Înflorirea ei, începută la mijlocul secolului al XIX-lea, a fost concretizată în perioada pe care o analizăm prin preocuparea constantă pentru cultură, dar şi prin personalităţile de vază care au ilustrat-o: Vasile Alecsandri, Theodor Aman, Mihail Kogălniceanu, Ion Ghica, Alexandru Odobescu, Nicolae Iorga etc.

Un rol important în creşterea nivelului de cultură al catolicilor din Moldova l-a jucat Legea învăţământului din 1864 prin care învăţământul primar de patru ani a devenit obligatoriu şi gratuit. Catolicii beneficiau şi de aportul pe care l-au dat misionarii şi dascălii care îi conduceau. Însă, în ciuda acestor avantaje, mulţi au rămas analfabeţi pentru că nu voiau să meargă la şcoală. Grija pământului îi preocupa mai mult. Ministerul Învăţământului va admite predarea religiei în şcoli, ceea ce uşura munca de educare religioasă a copiilor, care era de multe ori neglijată de părinţi. După învăţământul primar se putea urma învăţământul secundar de şapte ani şi cel universitar de trei ani. Lipsa de şcoli şi de cadre didactice a făcut imposibilă aplicarea practică a legii din 1864. În această perioadă s-au fondat şi primele forme de învăţământ superior din Moldova, aşa-zisele şcoli ştiinţifice de prestigiu. Însă copiii catolicilor, de cele mai multe ori provenind din medii foarte sărace, nu puteau beneficia de aceste roade ale dezvoltării învăţământului din România. Tot în această perioadă a avut loc şi o puternică mişcare artistică. Arhitectura, pictura, sculptura, muzica şi teatrul trec printr-un proces de definire a marilor direcţii care vor reliefa specificul naţional în artă. Pe plan naţional se consolidează un stil artistic românesc. Din păcate, aşa cum ne atestă mărturiile catolice, nu s-au evidenţiat asemenea artişti din rândul catolicilor moldavi. Bisericile erau proiectate şi pictate de artişti străini, de cele mai multe ori italieni, probabil sub influenţa misionarilor catolici din Moldova. Un rol, de asemenea, foarte important îl joacă în această perioadă şi presa. Apar numeroase cotidiene şi reviste. Cele catolice îşi vor face apariţia abia în ultima decadă a acestui secol.

O statistică privind structura intelectuală românească de la sfârşitul secolului al XIX-lea ne prezintă cum clerul constituia 18,9% din totalul intelectualilor, situându-se pe treapta a treia a statisticii, după profesori (46,1%) şi jurişti (22,8%). Calificativul de "intelectual" era dat de studiile superioare urmate de aceştia. Paralel cu aceasta se arată că cea mai mare parte din intelectuali aparţineau categoriei sociale a boierilor şi burghezilor, în timp ce din rândul ţărănimii se ridicau foarte rar asemenea intelectuali. Se poate constata că la nivel general ţăranii, la sfârşitul secolului trecut, nu puteau beneficia de un nivel de cultură foarte înalt. Mulţi erau analfabeţi, iar unii se mulţumeau doar cu clasele elementare.

În ceea ce priveşte nivelul de cultură al catolicilor din Moldova ne sunt de folos constatările misionarilor iezuiţi care au activat în Vicariatul Apostolic de Iaşi şi mai apoi în Dieceza de Iaşi. În ceea ce priveşte institutele şcolare: erau două colegii pentru fete aparţinând surorilor sioniene, unul la Iaşi şi unul la Galaţi, erau trei şcoli grădinţe, două şcoli pentru lucrări manuale feminine etc. Viaţa catolicilor era împiedicată mult, deoarece trăiau între schismatici şi iudei.

Din raportul episcopului Camilli din 1890, din care am spicuit mai sus, vedem necesitatea de a se înfiinţa şcoli pentru copii, un pension pentru tinerii mai abili etc., ei iubind modul preoţilor de a-i educa. Pentru tinerele fete se găseau două pensioane (şcoli cu internat) îngrijite de surorile franciscane şi surorile din Congregaţia "Notre Dame de Sion", cele pentru băieţi lipsind cu desăvârşire.

continuare...

Pr. Alois Moraru