Scurtă istorie a Episcopiei Romano-Catolice de Iaşi

1. Organizarea minorităţii catolice din Moldova până la înfiinţarea Episcopiei de Iaşi

După slavonizarea din secolele VIII-IX, creştinii din Moldova au fost constrânşi de împrejurări să se supună Patriarhiei Bulgare de la Ohrida (Macedonia), misionarii latini fiind nevoiţi să se întoarcă în Italia, ritul greco-slav întărindu-şi poziţiile în detrimentul celui latin. După schisma din 1054, în care un rol important l-a jucat patriarhul Leon de Ohrida, creştinii din Moldova au păstrat ritul şi limba slavonă, totodată fiind supuşi direct patriarhiei menţionate mai sus. Despre condiţiile precare sau chiar jalnice ale populaţiei din Moldova, E. Lovinescu a scris: "O dată cu grecizarea moldovenilor a apărut şi sărăcia. Pe drept cuvânt se poate constata: rodul creştinismului nu s-a copt totuşi pentru noi! Este valabilă pe drept afirmaţia lui Eminescu: «Toate popoarele care posedă o înaltă civilizaţie astăzi, dacă nu sunt, au fost mult timp măcar catolice»".

La începutul secolului al XIII-lea pe teritoriul Moldovei s-au stabilit cumanii, un popor migrator înrudit cu pecinegii ce se afla temporar în partea de est a Carpaţilor. Pentru aceştia papa Grigore al IX-lea (1227-1241) a aprobat în 1227 înfiinţarea unei episcopii, cea a Cumanilor sau Episcopia de Milcov (1227-1241). Documentele menţionează un număr de 14 episcopi, dintre care doar Teodoric (1228) a fost efectiv episcop al cumanilor, acesta fiind motivul care justifică existenţa acestei episcopii doar până la invazia tătară. Ceilalţi episcopi, până în anul 1526, au fost simpli episcopi titulari.

După eşuarea convenţiei de unire ce s-a lansat la Conciliul Ecumenic din Lion (1274), Sfântul Scaun de la Roma a decis ca Biserica moldavă catolică să fie supusă Mitropoliei de Halici. Apoi, în timpul voievodului Laţcu (1365-1374), minoritatea catolică din Moldova a trecut sub autoritatea papei. În acest context, în urma unor cereri adresate papei Grigore al XI-lea (1370-1378) de către voievodul Laţcu, la 9 martie 1371 s-a înfiinţat Episcopia de Siret (1371-1434), care, după înfiinţarea Arhiepiscopiei de Lemberg (1412) şi după moartea episcopului de Siret, Ştefan (+ 1412), a trecut sub jurisdicţia ei. Totuşi au fost cinci episcopi care au purtat titlul de Siret, ultimul fiind franciscanul Ioan, numit la 29 iulie 1434.

În 1391 papa Bonifaciu al IX-lea (1389-1404) a fost nevoit să înfiinţeze, pe lângă Episcopia de Siret, Episcopia de Bacău (1391), din cauza marii mulţimi a catolicilor din Moldova şi a împrăştierii lor neîndemânatice: "Episcopatus... quem in terra Moldaviae, ob terrae illius vastitatem et Christi fidelium incommodam nimis dispersionem, praeter antiquiorem Cerethensem...".

La începutul secolului al XV-lea s-a înfiinţat Episcopia de Baia (1413-1523), care a jucat un rol important în organizarea vieţii catolice în Moldova. Papa Ioan al XXIII-lea (1410-1415) a dat la 7 august 1413 o bulă în acest sens, însărcinându-l pe episcopul de Cameniţa să se intereseze dacă biserica din Civitas Moldaviensis (Baia), situaţia şi însemnătatea oraşului justifică înfiinţarea unei episcopii şi, în caz afirmativ, să transforme biserica în catedrală, să pună la cale toate cele trebuincioase şi să-l sfinţească episcop pe Ioan de Ryza, propus de regele şi regina Poloniei. Papa termină bula punând noua episcopie sub ascultarea şi dependenţa Episcopiei de Halici. Alţii aşază înfiinţarea acestei episcopii în 1410 când "Alexandru cel Bun, voievodul Moldovei, împreună cu soţia sa, Margareta, care era catolică, au organizat episcopia pentru credincioşii catolici". La conducerea acestei episcopii s-au succedat şapte episcopi, ultimul fiind Mihail Marinoski (1510-1523). După urcarea pe scaunul de domnie al Moldovei a lui Ştefan cel Mare (1457-1504), orientarea politică se schimbă, având influenţe şi asupra organizării minorităţii catolice din Moldova. Polonia nu mai putea susţine în mod efectiv un episcop în Moldova şi, prin urmare, episcopia este integrată din nou Ungariei.

În a doua jumătate a secolului al XVI-lea Moldova, ca de altfel întreaga Europă de Răsărit, a fost străbătută de un puternic curent promovat de iezuiţi, prin care se intenţiona readucerea ortodocşilor la unirea cu Biserica Catolică. În acest sens preotul iezuit Stanislau Warszewicz, sprijinit de domnitorul Moldovei, Petru Şchiopul (1574-1579; 1582-1591), de sfetnicul Bartolomeo Brutti şi de mitropolitul Sucevei, Gheorghe Movilă, cu aprobarea cardinalului Aldobrandini, a iniţiat un plan care prevedea înfiinţarea unei episcopii catolice sufragane celei de Lemberg, cum fusese şi cea de Baia, şi a unui seminar pentru clerul indigen la Cotnari. Acest plan nu a fost dus la desăvârşire deoarece în 1591 domnitorul Petru Şchiopul este înlăturat. Planul fusese preconizat şi de Bartolomeo Brutti, care trimite mai multe scrisori de susţinere în acest sens.

După sosirea în Moldova a misionarilor franciscani conventuali, la data de 17 septembrie 1607 papa Paul al V-lea (1605-1621) îl numeşte pe Ieronim Arsengo episcop al Episcopiei de Bacău (1607-1818). Dintre cei 32 de episcopi care s-au perindat la conducerea acestei episcopii, aproape toţi au fost polonezi, mulţi lipsind sau vizitând foarte rar episcopia. Din această cauză Sfântul Scaun a trimis numeroşi vizitatori apostolici. În 1632, pr. Paul Bonnaci propunea următoarele într-o scrisoare adresată Congregaţiei "De Propaganda Fide", înfiinţată cu 10 ani în urmă: "... eu nu văd altă cale pentru a readuce pe aceşti oameni la credinţă şi pentru a o păstra, decât să fie făcuţi preoţi dintre ei înşişi, pentru ca să stea mereu cu ei... (...)". Această episcopie a persistat până în 1818, când a murit ultimul episcop care a purtat acest nume, Iosif Bonaventura Berardi (+ 20 aprilie 1818, la Iaşi).

Din 1818 activitatea misionarilor catolici din Moldova a fost coordonată de la Iaşi, sediul Vicariatului Apostolic al Moldovei (1818-1884), până în 1884, când s-a înfiinţat Episcopia de Iaşi. La începutul secolului al XIX-lea preoţii misionari s-au decis să mute reşedinţa episcopului la Iaşi. Însă aici au întâmpinat o rezistenţă puternică din partea Divanului Domnesc, poate datorită unui firman emis de Poarta Otomană privind protejarea creştinilor de rit roman care, în ciuda insistenţelor diplomaţiei austriece şi a Sfântului Scaun, nu a putut fi abrogat. Din această cauză în Moldova nu s-a mai putut menţine o episcopie, ci doar un vicariat apostolic, la cârma căruia s-au succedat 14 vizitatori apostolici, ultimul fiind Nicolae Iosif Camilli, numit la 16 septembrie 1881.

Aşadar, toate aceste forme de organizare a minorităţii catolice din Moldova nu au fost de lungă durată. Acest lucru s-a datorat în special faptului că Moldova era un ţinut misionar, iar misionarii nu puteau face faţă numărului crescând al catolicilor din această zonă, fiind necesar un cler indigen pentru o pastoraţie în spiritul directivelor Bisericii Catolice.

continuare...

Pr. Alois Moraru