Imitaţiunea lui Cristos

ÎN LOC DE PREFAŢĂ

Imitaţiunea lui Cristos vorbeşte atît de frumos de la sine, încît s-ar putea dispensa de orice prezentare. Cîteva cuvinte nu vor fi totuşi inutile, pentru a oferi cititorului nostru o cît de sumară orientare în fundalul istoric şi sensul acestei opere, una din marile cărţi ale umanităţii, floare a darurilor, distilînd unele dintre cele mai alese arome ale spiritualităţii creştine dintotdeauna. Apărută şi circulată, iniţial, sub formă de copii manuscrise, puţin înainte de invenţia tiparului, în acel veac al XV-lea, - care graţie descoperirii lui Gutenberg, avea să revoluţioneze mijloacele comunicării şi ale culturii scrise -, Imitatio Christi a beneficiat, îndată după ieşirea de sub teasc a primelor biblii, de un număr atît de impresionant de ediţii, încît a ţine socoteala lor ar însemna a înşirui cifre rivalizînd, poate, doar cu cele reflectînd nenumăratele reeditări ale sfintelor Scripturi, în cele mai diverse limbi ale pămîntului. Într-adevăr, foarte aproape de Biblie şi Evanghelii, Imitaţiunea lui Cristos se dovedeşte a fi dobîndit, de-a lungul epocilor, statutul unei cărţi ce nu cunoaşte învechirea, rămînînd - de cinci veacuri încoace -, mereu proaspătă şi la fel de actuală, în pofida trecerii timpului şi a diversităţii ariilor în care şi-a iradiat mesajul.

A pune problema răspîndirii şi circulaţiei Imitaţiunii lui Cristos înseamnă, desigur, a pune problema tălmăcirilor de care s-a bucurat această carte de excepţie, compusă în latină, - într-o limbă clară, viguroasă, de o mare transparenţă şi substanţă. Primele traduceri, în mod semnificativ, n-au aşteptat apariţia tiparului, răspîndindu-se, cum spuneam, prin opera copiştilor, încă înainte de mijlocul secolului al XV-lea (în engleză, de pildă); o primă tălmăcire franceză imprimată (în fapt o adaptare) datează de la 1462; cea dintîi traducere italiană (tipărită la Veneţia) este din 1488; în timp ce ediţia princeps a originalului latin - un preţios incunabul -, ieşea de sub teasc la 1472 (în acelaşi an cu prima ediţie imprimată a Divinei Comedii de Dante Alighieri). În secolele care au urmat, acest proces de difuzare continuă s-a înteţit, ajungînd să cuprindă, ca într-o vastă îmbrăţişare, nu numai întreaga Europă, dar şi, graţie operei de evanghelizare dusă de misionari pe alte continente, marginile cunoscute ale pămîntului. În afară de Biblie, nici o altă carte de îndrumare spirituală nu a fost, într-adevăr, conform statisticilor, tradusă în mai multe limbi decît Imitatio Christi. Operă contemporană cu sufletul omului dintotdeauna, ea nu a încetat să stea în atenţia marilor spirite şi nu a încetat niciodată de a hrăni, fără deosebire, pe cei mici şi pe cei mari, oferind tuturora, în scurgerea lentă a timpului, balsamul şi învăţătura necesară cugetului dornic de perfecţiune.

Putem astfel înţelege mai bine de ce un mare clasic francez, poetul şi dramaturgul Corneille, se simţea dator, în secolul său, să dea o splendidă tălmăcire în versuri a Imitaţiunii lui Cristos (1652-1654). Astfel se explică, desigur, elogiile aduse, incidental, acestei cărţi de personalităţi atît de diferite ca preocupări şi orientări profesionale, atît de diverse în credinţă, precum literatul şi gînditorul preiluminist Fontenelle, care afirma despre ea că este "cea mai frumoasă carte din cîte s-au scris de mîna omului: căci Evanghelia vine de la Dumnezeu"; sau filosoful academician Leibniz, contemporan al lui Dimitrie Cantemir; criticul literar Sainte-Beuve; un istoric ca Jules Michelet; un mare descoperitor precum Ampčre; romancierul Balzac; sau, mai aproape de noi, mareşalul Foch, şi mulţi alţii, care au recunoscut - fiecare în felul şi la timpul lor -, capacitatea inestimabilă a acestei cărţi, nu foarte mari, de a da răspuns tocmai unor întrebări şi aspiraţii fundamentale ale omului, confruntat mereu cu unul şi acelaşi mănunchi de probleme vitale: sensul vieţii înaintea suferinţei şi a morţii, dilema asupra căilor mîntuirii, însemnătatea abnegaţiei ca dimensiune lăuntrică fără de care, cum bine ştim, omul nu poate fi cu adevărat om decît în parte; şi, poate, mai presus de orice, ceea ce cugetul creştin intuieşte fără greş: acea capacitate a ei de a oferi, pe tărîmul practicii, o rezolvare temeinică şi demnă pentru dorinţa firească de desăvîrşire a sufletului omenesc: pornind nu de la vreo filosofie înaltă, ci de la premisele căii simple şi drepte a Evangheliei, înţeleasă ca urmare a lui Cristos. Este, de altfel, semnificativ de observat că mai vechile tălmăciri româneşti ale acestei capodopere foloseau în titlu, nu fără rost, forma astăzi cumva arhaizantă, dar netă şi frumoasă "De urmarea lui Hristos".

Imitatio Christi s-a aşternut întîia oară pe hîrtie într-o mănăstire din nordul Ţărilor de Jos, unde - încă de la sfîrşitul secolului al XIV-lea - se cristalizase o puternică mişcare de primenire spirituală, cunoscută, de atunci începînd, sub numele de Devotio Moderna. "Modernitatea" devoţiunii şi evlaviei care a iradiat către noi, pornind de atunci şi de acolo, merită să ne reţină atenţia pentru cîteva clipe, deoarece, printr-o providenţială întorsătură, în însuşi faptul voitei sale "noutăţi" în raport cu peisajul de atunci al practicii creştine, Devotio Moderna a reprezentat un factor formator de conştiinţă de lungă durată. Nu alta, desigur, este şi explicaţia faptului că Imitaţiunea lui Cristos - opera de spiritualitate sintetizînd cel mai perfect tendinţele şi luminile acestei şcoli - ne-a rămas, de atunci începînd, contemporană, în sensul cel mai bun şi mai profund al cuvîntului. Trăgîndu-şi sevele de la învăţătura unor predecesori ca Fericitul Ruysbroek (ale cărui scrieri, în secolul al XIV-lea, marchează de altfel începuturile limbii literare neerlandeze), Devotio moderna datorează, cum se ştie, foarte mult în primul rînd lui Gerhard Groote (1340-1384), cunoscut şi sub numele de Gerhard cel Mare, întemeietorul "Fraţilor vieţii comune", ordin călugăresc la a cărui şcoală a învăţat, printre alţii, şi marele umanist al Renaşterii Erasmus, ilustrul prieten de o viaţă al sfîntului Thomas Morus. Aşezată astfel în perspectiva momentului inaugural al epocii moderne, mişcarea despre care vorbim ni se înfăţişează cu atît mai grăitoare, în acest rod al ei de excepţie - cartea Imitaţiunii lui Cristos -, îndrumar în care tot ce a avut mai bun şi mai durabil spiritul creştin al Renaşterii ne-a fost transmis ca zestre de învăţătură actuală şi pururi proaspătă, nemarcată de stigmatul veştejitor al trecerii timpului.

Imitaţiunea lui Cristos reprezintă, aşadar, o operă de devoţiune modernă în mai multe sensuri, pe care este bine să le enunţăm pe scurt, spre folosul unei înţelegeri mai exacte a rosturilor ei adînci şi în raport cu propria noastră viaţă spirituală.

În primul rînd, s-ar putea spune că este vorba de ideea mereu modernă de înnoire, aplicată însă aici acelui plan strict personal, unde - odată cu fiecare om şi cu ajungerea fiecărei conştiinţe la maturitatea înţelegerii şi a harului - convertirea înseamnă, de fapt, cotitură şi primenire radicală. Despre această renovare interioară, mereu reîncepută, veşnic în stare de căutare şi curajoasă explorare, vorbeşte Imitaţiunea lui Cristos; şi, în această privinţă, cartea era menită să rămînă, întra-devăr, modernă, aşa cum modernă, în toate sensurile, este azi ca şi ieri, întotdeauna, neobosita condiţie a oricărui spirit care se încumetă la drum. Dar drumul despre care ne vorbeşte Imitaţiunea este drumul lui Cristos, nou şi proaspăt o dată cu biografia fiecărei conştiinţe renăscute.

Modernă este, apoi, desigur, modalitatea comunicării sugerată şi preconizată de Imitaţiunea lui Cristos. În istoria Bisericii şi a spiritualităţii creştine în general, au existat, cum este şi firesc, mai multe stadii, şi, în potrivire cu acestea, mai multe stiluri concrete de practică religioasă. În măsura în care, în exterior, acestea au reflectat condiţii istorice şi culturale locale, partea lor de acoperămînt uman a fost, o dată cu trecerea timpului, lovită de desuetudine. Pentru o credinţă întemeiată pe Cristos, Fiul Dumnezeului celui viu, comunicarea reală cu Domnul întrupat, cu cel fără de moarte, rămîne însă - dincolo de caracterul vremelnic şi mutabil al stilurilor -, chezăşia tinereţii şi a unei modernităţi perpetue. Adunînd toate la Cristos într-un mod atît de direct şi de personal, concentrînd viaţa spirituală pe reala prezenţă a lui Isus înaintea ochiului minţii fiecăruia şi, mai concret încă, în sacramentul sfintei cuminecări, în misterul euharistic al iubirii, Imitaţiunea lui Cristos transcende fireşte toate modurile istorice de viaţă creştină, căci, dincolo de orice amănunt accidental, merge nemijlocit şi esenţial la izvoarele comunicării cu persoana Mîntuitorului însuşi, Domnul şi Stăpînul timpului. De aici, fără îndoială, frăgezimea îmbietoare şi unică a acestei capodopere, pertinenţa ei perpetuă faţă de actualitatea creştină.

În sfîrşit, s-ar putea spune că modernitatea devoţiunii propuse de Imitatio Christi provine şi din locul aparte acordat persoanei umane în structurile acestui dialog despre perfecţiune. Interiorizarea recomandată de autorul Imitaţiunii - acea stare de veghe activă şi de permanentă interogare a lui Isus Cristos - presupun, nici vorbă, asumarea deplină şi responsabilă a calităţii de interlocutor. Noţiunea de persoană trecînd înaintea aceleia de grup; noţiunea de evlavie şi rugăciune personală şi interioară trecînd înaintea exerciţiilor colective (cum ar fi pelerinajele, hramurile, marile celebrări şi cortegii festive etc.) - acestea sînt tot atîtea accente moderne, deloc neglijabile, pe care Imitaţiunea lui Cristos le pune în lumină plină, ca parte dintr-o concepţie şi dintr-o psihologie pe care ni le simţim, de la Renaştere încoace, aproape.

De vreo trei secole chestiunea autorului adevărat al Imitaţiunii lui Cristos a făcut să curgă suficient de multă cerneală. Cum se ştie, primele ediţii ale operei au apărut anonim, numele scriitorului - prin propria sa voinţă - rămînînd învăluit în mister. Era în spiritul umilinţei acest anonimat, prin care întreaga slavă - ca şi în cazul constructorilor medievali de catedrale - era adusă lui Dumnezeu. Polemica asupra paternităţii cărţii a izbucnit ceva mai tîrziu, în secolul al XVII-lea, stîrnind de atunci începînd pe erudiţi şi filologi la susţinerea mai multor puncte de vedere. O primă ipoteză a atribuit cîndva textul vestitului teolog francez Jean Charlier, supranumit Gerson (1363-1429) cancelar al Universităţii pariziene şi unul dintre marii animatori ai sinodului ecumenic de la Konstantz (1414-1418). Analiza stilistică a demonstrat însă lipsa de fundament a acestei presupuneri. Un examen stilistic la fel de atent a dus, de asemenea, la respingerea altei ipoteze (emisă de părintele iezuit J. Van Ginneken), potrivit căreia textul latin al Imitaţiunii ar fi, de fapt, o versiune tardivă după însemnări făcute în neerlandeză de magistrul Gerhard Groote însuşi, propagatorul mişcării spirituale la care ne-am mai referit, Devotio Moderna. Un al treilea punct de vedere a susţinut, în sfîrşit, că autorul formei originale a Imitaţiunii ar fi fost Ioannes Gerson, abate benedictin de Vercelli şi prieten cu sfinţii Anton din Padova şi Francisc din Assisi (+ cca 1243); atît analiza istorică cît şi cea filologică şi stilistică au demonstrat imposibilitatea materială a unei atari supoziţii.

Întemeiată pe o scrutare atentă a codicelor şi manuscriselor existente, analizînd cu rigoare întreg aparatul de texte din punct de vedere statistic, stilistic şi filologic, cercetarea a izbutit - de cîteva decenii încoace - să facă definitiv lumină în controversata problemă. Dificultatea întreprinderii a fost sporită, cum era şi firesc, de faptul că, anterior primelor tipărituri (mai întîi ca incunabul, înainte de 1500) Imitatio Christi a circulat destul de mult, în mai toate ţările Europei, sub formă de fragmente manuscrise, uneori şi ca întreg, dar cu variaţii în titlu* sau cu adnotări, subtitluri, interpolări şi glose (uneori derutante) - datorate copiştilor.

O stabilire temeinică a formei întregi şi fidele a textului original a fost şi rămîne opera umanistului francez François Joseph Desbillons (1711-1789) care a dat, la 1785, o ediţie magistrală a Imitaţiunii, ce rămîne un model de exactitate şi erudiţie. În această formă a sa, potrivit tuturor argumentelor pe care se poate întemeia ştiinţa şi cercetarea modernă, textul Imitaţiunii lui Cristos aparţine lui Thomas Hemerken a Kempis (al cărui nume se regăseşte, de altfel, în 37 din manuscrisele operei) şi figurează pe drept ca atare în monumentala ediţie îngrijită de M. J. Thomas, Hemerken a Kempis Opera omnia (7 vol. Freiburg am Briesgau, 1902-1922). Un pivot important al demonstraţiei, venind să coroboreze toate celelalte argumente ale analizei, a fost furnizat filologiei şi de studiul unui manuscris olograf din 1414, conservat în Biblioteca Regală din Bruxelles şi cuprinzînd textul Imitaţiunii de chiar mîna lui Thomas a Kempis (Codex Bruxellensis, MS 5855-5861). În 1956, eruditul şi filologul L. M. J. Delaissé a demonstrat, într-o amplă teză expusă în două volume, că manuscrisul bruxellez nu este o operă de copist (aşa cum anumite voci sugeraseră cîndva), ci un autograf de autor; un an mai tîrziu, în 1957, specialiştii J. Huyben şi P. Debougnie puneau capăt disputelor, publicînd o sinteză finală a chestiunii în acelaşi sens.

Thomas Hemerken, intrat în memoria posterităţii sub numele de Thomas a Kempis (după Kempen, o mică localitate din dieceza Köln unde acesta a văzut lumina zilei în 1379), a dus o viaţă retrasă şi modestă, consacrată rugăciunii, educaţiei şi pregătirii novicilor, la mănăstirea Sfînta Agnes de pe Munte, lîngă Zwolle (ţinutul Overijsel), în nordul Ţărilor de Jos. Cînd a închis ochii, la vîrsta de 92 de ani, în 1471, Thomas a Kempis lăsa în urma lui un volum impresionant de scrieri spirituale, dintre care se cuvin menţionate, măcar pentru savoarea evocatoare a titlurilor şi marilor teme Sermones ad novicios, De contemptu mundi, Sermones ad fratres, Conciones, Meditationes, Chronicon Canonicorum regularium Montis Sanctae Agnetis, Parvum alphabetum monachi in schola Dei, Orationes de Spiritu Sancto et de sacra conversatione primitivae Ecclesiae, Orationes piae de Passione Domini, Meditationes et orationes de Iesu Christo, Exercitia spiritualia, Hortulus rosarum, Manuale parvulorum, Sermones de Incarnatione Domini, Vallia liliorum şi altele. Cuviinţa şi smerenia vieţii sale, o adîncă familiarizare, cunoaştere şi iubire a sufletului uman, o solidă experienţă a suferinţelor şi răbdării sînt calităţile unui psiholog şi ale unui sfînt, pe care le regăsim şi intuim, printre rînduri, la tot pasul, şi în opera sa fundamentală, Imitatio Christi, înfăţişată acum într-o nouă versiune cititorului nostru, cu speranţa că acesta va putea descoperi în ea acel tezaur spiritual, avut mai demult în vedere şi de către cei care ne-au precedat, atunci cînd, în mai multe rînduri, au tălmăcit pentru binele sufletelor acest nepreţuit îndreptar în limba română.

Rămîne un paradox al istoriei faptul că cel dintîi român care s-a aplecat cu osîrdie asupra textului Imitaţiunii lui Cristos spre a-l traduce din latină ne-a dat o tălmăcire slavonă a capodoperei. Îl evocăm aici pe boierul cărturar Udrişte Năsturel, cumnatul lui Matei Vodă Basarab, care, la jumătatea secolului al XVII-lea, scotea de sub tiparniţa Mănăstirii Dealului, cu porunca şi cu toată cheltuiala prealuminatei şi dreptcredincioasei Doamne Elena - "Cartea despre imitarea lui Hristos... cu osteneala rudei sale Orest Năsturel, al doilea logofăt, tradusă acum din limba latină în limba slavonă", V Dealscom monastiri, 1647 (216 pp.). Mai tîrziu, altă figură ilustră a culturii româneşti, Samuil Micu, patriotul corifeu al Şcolii Ardelene, scotea de sub teascurile Blajului prima traducere românească, cu titlul "A Thomii dela Câmp: De Urmarea lui Hristos, patru cărţi"... la Tiparul Seminarului, 1812 (420 pp.), în timp ce dincoace de munţi, la Bucureşti, Gavril Munteanu publica în 1845 propria sa tălmăcire, Urmare lui Iisus Hristos (Tipografia lui I. Kopainig, 282 pp.) reeditată apoi, cu mult succes, de mai multe ori (1901, 1938, 1944). Pentru catolicii din Moldova, părinţii franciscani tipăreau la Bacău în 1902 o altă versiune a Imitaţiunii lui Cristos (semnată P.N.) urmată, în 1932, de tălmăcirea lui I.B., publicată la Iaşi în seria religioasă a Institutului "Presa Bună" (nr. 13), unde, trei ani mai tîrziu, vedea lumina tiparului o reeditare a aceleiaşi, frumos ilustrată, cu reproduceri după desene şi gravuri de Iosif Führich.

Versiunea prezentă, care a urmat îndeaproape textul latin al ediţiei F. J. Desbillons, cu unele lecţiuni ale ediţiei J. Valart (1773), s-a confruntat constant cu interpretări româneşti, mai vechi şi mai noi, propunîndu-şi mai înainte de orice să găsească tonul just în comunicarea admirabilei substanţe a originalului: evitînd, pe cît posibil, atît excesul de modernisme cît şi formele arhaizante supărătoare, străduindu-se să arunce, cu alte cuvinte, o punte cît mai firească peste veacuri şi tradiţii de cultură, operînd cu fluenţă necesara joncţiune între vechi şi nou, în spiritul eternei tinereţi a mesajului acestei capodopere, cu care creştinul de pretutindeni continuă să se simtă, astăzi ca şi ieri, contemporan.

Cum trebuie citită Imitaţiunea lui Cristos? A da reţete şi indicaţii amănunţite de lectură cititorului matur ar risca să devină, cumva, un act prezumţios. "Dacă ţii să-ţi priiască citirea - ne-o spune însuşi autorul Imitaţiunii - citeşte cu duhul drept şi cinstit al smereniei" (I, 5). În acest spirit, ar fi de subliniat că această carte de căpătîi nu se lasă cu uşurinţă din mînă şi că, o dată parcursă cu luare aminte pînă la capăt, la ea se poate reveni, oricît de des, fără ca mintea cititorului să încerce vreodată sentimentul unei epuizări reale a lecturii. Tocmai de aceea Sfîntul Ignaţiu de Loyola recomanda discipolilor săi s-o redeschidă mereu - chiar şi la întîmplare -, încredinţat că, indiferent la ce pagină s-ar opri ochiul, învăţătura şi poveţele aflate acolo vor folosi sufletului din belşug. Despre acest belşug de lumină şi pace interioară se va convinge nemijlocit cititorul atent, oriunde i-ar poposi privirea; şi fără îndoială că meditaţia lui va deveni mai spornică, iar viaţa lui creştină de zi cu zi mai apropiată astfel - prin har dumnezeiesc -, de calea regească a Crucii lui Cristos. Căci, aşa cum spune iarăşi cartea Imitaţiunii lui Cristos: "Dumnezeu vorbeşte în noi în cele mai felurite chipuri, fără a ţine seama de crainici" (I, 5, 2).

Traducătorul (Andrei Brezianu)