PARTEA ÎNTÂI

BISERICA ROMANO-CATOLICĂ DIN MOLDOVA.

IDENTITATE ŞI MISIUNE

Capitolul I

TRANSMITEREA CREDINŢEI: EVANGHELIZAREA ŞI CATEHIZAREA

INTRODUCERE

26. Prioritatea evanghelizării în Biserica noastră locală

§ 1. Biserica există pentru a evangheliza, adică "pentru a duce Vestea cea Bună în toate păturile societăţii umane şi pentru ca, sub influenţa ei, să transforme din interior şi să reînnoiască omenirea" (DGC 46).

§ 2. Biserica îşi îndeplineşte această misiune prin tot ceea ce face, adică: prin vestirea explicită a misterului lui Cristos (evanghelizarea), celebrarea, meditarea şi explicarea Cuvântului (predică, lectio divina, cateheză); prin celebrarea Euharistiei şi a sacramentelor (liturgia) şi prin rugăciunea comună; prin viaţa fraternă de comuniune şi iubire (koinonia); prin slujirea fraţilor în credinţă şi a celor săraci, prin promovarea umană, lupta împotriva nedreptăţii (diakonia) şi interpretarea evenimentelor în lumina Cuvântului lui Dumnezeu (profeţia). Toate acestea sunt şi astăzi căi şi mijloace pentru transmiterea unicei Evanghelii şi constituie "elementele evanghelizării".

§ 3. Biserica înţelege evanghelizarea ca pe un proces "organizat în etape sau momente esenţiale: activitate misionară pentru necredincioşi şi pentru cei care trăiesc în indiferenţa religioasă; activitate catehetică de iniţiere pentru cei care aleg Evanghelia şi pentru cei care au nevoie să-şi completeze sau să-şi restructureze iniţierea; acţiune pastorală pentru credincioşii creştini ce au atins deja un nivel de maturitate în cadrul comunităţii creştine" (DGC 49).

27. Formele de slujire a Cuvântului

§ 1. Ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu şi urmarea lui Isus Cristos, Cuvântul făcut trup, susţin întreaga reflecţie pe care Biserica locală îşi propune să o continue pentru reînnoirea slujirii sale pastorale. Slujirea Cuvântului îşi găseşte fundamentarea în evenimentul revelării lui Dumnezeu, cuprinsă în Sfânta Scriptură şi în sfânta Tradiţie, strâns legate între ele, încredinţate Bisericii şi interpretate fidel de către Magisteriu (cf. DV 1-10).

§ 2. Biserica se îndreaptă încontinuu către Cuvântul lui Dumnezeu, "viu, plin de putere şi mai tăios decât orice sabie cu două tăişuri", care "scrutează sentimentele şi gândurile inimii" (Evr 4,12). Aceasta are loc în celebrarea Euharistiei, prin ascultarea reînnoită a Cuvântului Domnului, a profeţilor, a apostolilor şi a predicii slujitorilor săi. Are loc şi prin formele numeroase de ascultare, asiduă şi supusă, a fiecărui membru în parte. Cateheza şi celelalte modalităţi prin care Biserica promovează apropierea constantă de Cuvânt din partea credincioşilor fac posibilă şi rodnică această ascultare.

§ 3. Ascultând Cuvântul, Biserica îşi îndeplineşte misiunea fundamentală de a vesti Evanghelia la toţi oamenii: "Mergeţi deci şi învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui, şi al Fiului, şi al Duhului Sfânt, învăţându-i să asculte tot cea ce v-am poruncit. Iată, eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul lumii" (Mt 28,19-20).

§ 4. Vestirea Evangheliei constituie perspectiva supremă şi unificatoare a întregii vieţi a Bisericii. Evanghelizarea, de fapt, se realizează nu doar prin cuvântul slujitorilor săi, care vestesc şi învaţă, şi nici doar prin cuvântul tuturor membrilor săi, ci, şi mai mult, prin mărturia concretă, din partea persoanelor şi a comunităţilor, printr-o viaţă care să rodească în caritate.

§ 5. Este nevoie totuşi să se recunoască faptul că există, în timpul şi în contextul nostru cultural european, raţiuni istorice precise, care fac să fie urgentă o "nouă evanghelizare":

a) există, în primul rând, pericolul răspândirii unui nou "păgânism": mulţi botezaţi se ţin departe de practica Euharistiei sau a altor sacramente, sau de orice altă formă de participare la viaţa Bisericii; de aceea, este necesară o vestire reînnoită a Evangheliei;

b) pe de altă parte, sub multe aspecte, contextul cultural în care trăiesc creştinii practicanţi se îndepărtează tot mai mult de lumina credinţei creştine; acest context ameninţă să le modeleze în forme înşelătoare conştiinţa, modurile de a vedea şi de a simţi, de a aprecia şi de a acţiona; pentru creştini este arzătoare nevoia de a discerne ceea ce este conform cu Evanghelia şi, în acest sens, este necesară o nouă evanghelizare a culturii înseşi.

§ 6. Pentru toate aceste motive, este necesar ca Biserica să verifice, cu o atenţie reînnoită, formele predicării, ale catehezei şi toate celelalte forme ale slujirii prin care este încurajată şi condusă apropierea personală de Cuvânt, precum şi formele, numeroase şi dificil de redus la modele precise de slujire, în care este propusă vestirea Evangheliei la toţi.

I. SLUJIREA CUVÂNTULUI ÎN LITURGIE

28. Liturgia ca şcoală a Cuvântului

Momentul privilegiat al apropierii comunităţii creştine şi a fiecărui creştin în parte de Cuvântul lui Dumnezeu este liturgia, în care se realizează un raport strâns între Cuvânt şi Sacrament, între ascultare şi mărturisirea credinţei. Liturgia, cu referinţă specială la momentele anului liturgic, este prima şcoală a Cuvântului şi, deci, moment absolut fundamental al edificării în viaţa de credinţă.

29. Proclamarea şi ascultarea Cuvântului în liturgie

§ 1. În fiecare celebrare liturgică, şi în special în cea euharistică, în proclamarea Sfintei Scripturi, Domnul Isus este cel care vorbeşte comunităţii reunite. Aşadar, proclamarea şi ascultarea sunt părţi fundamentale ale acţiunii liturgice şi, ca atare, trebuie privite cu multă atenţie.

§ 2. Proclamarea lecturilor şi a psalmilor nu trebuie niciodată să fie improvizată, ci încredinţată, de obicei, credincioşilor care să desfăşoare slujirea de lector cu continuitate şi adecvată pregătire. Chiar şi căutarea celor mai bune soluţii tehnice, care să permită o proclamare clară şi inteligibilă în celebrarea liturgică, demonstrează atenţia şi respectul faţă de Cuvânt şi faţă de comunitatea credincioşilor, care este destinatara Cuvântului. Lecturile pot fi precedate de o scurtă explicaţie. În celebrările euharistice din zilele feriale, să se analizeze oportunitatea de a oferi măcar scurte explicaţii despre lecturi, în special, când Lecţionarul propune începutul unei noi cărţi biblice.

§ 3. Ascultarea cere reculegere şi atenţie. Trebuie valorificate momentele de tăcere deja prevăzute de normele liturgice. Sunt de încurajat toate acele forme care fac posibilă pentru credincioşi pregătirea pentru ascultarea Cuvântului proclamat în liturgie şi o reluare în rugăciunea personală, familială sau comunitară şi în lectio divina. Oficiile competente din Dieceză să studieze şi să pregătească materiale corespunzătoare care să poată fi folosite în timpul celebrării şi pentru rugăciunea personală din timpul săptămânii.

30. Omilia

§ 1. Omilia are o importanţă decisivă în vederea celebrării rodnice a Cuvântului în liturgie. Ea tinde să apropie conştiinţa credincioşilor de Cuvântul proclamat şi ajută la intrarea în celebrarea misterului. Prin omilie, creştinii pot efectiv să primească Cuvântul cu un act de credinţă reînnoit şi să găsească în participarea conştientă la misterul celebrat o invitaţie încurajatoare la mărturia zilnică. De aceea, omilia să fie fidelă faţă de Cuvântul proclamat, atentă la întrebările şi la problemele socio-culturale cu care se confruntă comunitatea de faţă.

§ 2. Preoţii să acorde omiliei o grijă deosebită: să o pregătească cu multă atenţie, în rugăciune, studiind textele sacre şi reflectând la viaţa pe care o duc destinatarii. În această privinţă, se recomandă ca liturgia duminicală să fie pregătită împreună cu alţi credincioşi, în special cu colaboratorii pastorali.

§ 3. Să se ţină omilia şi la celebrarea sacramentelor, iar dacă se consideră oportun, şi la alte celebrări liturgice. Omilia să fie pregătită cu grijă, mai ales când sunt prezente persoane mai puţin fervente cât priveşte practica religioasă, cum ar fi, de exemplu, cu ocazia Căsătoriilor sau a înmormântărilor.

31. Celebrarea Cuvântului lui Dumnezeu

§ 1. Să se promoveze, mai ales în timpul Adventului, Postului Mare şi Paştelui, celebrări ale Cuvântului lui Dumnezeu.

§ 2. Celebrările Cuvântului să fie introduse şi în timpul cursurilor de cateheză sau de pregătire la primirea sacramentelor.

§ 3. Conştienţi că toate Bisericile creştine au în comun Cuvântul lui Dumnezeu, să se studieze oportunitatea unor celebrări ecumenice ale Cuvântului, după modalităţile stabilite de autoritatea competentă.

II. CATEHEZA

32. Natura şi importanţa catehezei

§ 1. Cateheza este slujirea specifică orânduită pentru a promova o conştiinţă personală aprofundată a adevărului credinţei. De fapt, cateheza este o educare a credinţei copiilor, tinerilor, adulţilor, care cuprinde în mod special o învăţătură a doctrinei creştine, oferită în mod organizat şi sistematic, cu scopul de a-i iniţia în plinătatea vieţii creştine. Importanţa catehezei este deosebită, de aceea, ea trebuie să ajungă şi la cei care sunt în condiţii speciale de incapacitate fizică, psihică şi socială (cf. CDC, can. 777, nr. 4).

§ 2. Sursa originară a fiecărei forme de catehizare este Cuvântul lui Dumnezeu, păstrat în Sfânta Scriptură, proclamat în liturgie, interpretat de Tradiţia Bisericii (CT 27). De aceea, cateheza să aibă ca punct constant de referinţă textele Sfintei Scripturi, făcându-le chiar obiect al unei aprofundări speciale; să prevadă o expunere organizată şi sistematică a doctrinei creştine şi o reflecţie profundă asupra experienţei umane în lumina credinţei.

§ 3. Cateheza să acorde o atenţie corespunzătoare tradiţiei Bisericii şi diferitelor sale voci: părinţii Bisericii, liturgia, sfinţii, teologii, credincioşii; ori de câte ori se consideră oportun, cateheza să aibă în vedere şi tradiţia celorlalte Biserici creştine.

§ 4. Cateheza să acorde o atenţie deosebită Magisteriului viu al Bisericii Catolice şi directivelor sale, în special în ceea ce priveşte temele complexe ale moralei şi ale domeniului economic şi social. Magisteriul, de fapt, este interpretul autentic al tuturor expresiilor Cuvântului lui Dumnezeu (cf. DV 7-10).

§ 4. În planul catehetic al Bisericii noastre locale, să se promoveze:

- o cateheză permanentă, care să acopere toate etapele vieţii, însoţindu-l pe credincios de-a lungul existenţei sale; cateheza să nu fie un fapt episodic, legată exclusiv de o vârstă sau de celebrarea unor sacramente, ci să fie oferită întregii comunităţi creştine;

- o cateheză pentru viaţă, care să nu se limiteze la pregătirea sacramentelor, ci să fie o formare specifică, prin care creştinul să poată ajunge la conştiinţa deplină a consacrării sale baptismale, ca existenţă în Cristos şi în Biserică;

- o cateheză ca aprofundare sistematică a kerigmei: cateheza are o dimensiune de învăţătură, este o expunere clară şi mereu mai aprofundată a Cuvântului revelat, tinzând să formeze o adevărată mentalitate de credinţă care să înţeleagă şi să interpreteze totul după gândul lui Cristos;

- o cateheză "mistagogică": pe lângă comunicarea doctrinei, cateheza are scopul de a-l face pe cel catehizat să trăiască experienţa ascultării Cuvântului lui Dumnezeu, a rugăciunii, a liturgiei şi a comuniunii;

- o cateheză întrupată, adică nu abstractă, ci atentă la om, la problemele şi la evoluţia sa; în acest sens, trebuie să fie gata să-şi adapteze limbajul, simbolurile şi semnele pentru a-l vesti pe Dumnezeu şi misterul mântuirii sale omului de azi.

33. Cateheza adulţilor

§ 1. Biserica locală de Iaşi doreşte să pună cateheza adulţilor între alegerile sale prioritare, mai ales pentru că adulţii, în special astăzi, au nevoie de o conştiinţă matură a credinţei lor. Plecând de la formele pe care ea le asumă când se adresează creştinilor adulţi, se pot determina obiectivele pe care trebuie să le urmeze cateheza copiilor, a adolescenţilor şi a tinerilor.

§ 2. Conţinutul catehezei adulţilor să fie expunerea organizată a misterelor credinţei creştine şi a implicaţiilor sale morale. Această expunere să fie alimentată de Sfânta Scriptură încontinuu şi prioritar; în acelaşi timp, să se refere la Tradiţia şi la Magisteriul Bisericii (cf. DV 9-10), să se folosească de catehismele oficiale şi să urmeze precizările Episcopului.

Obiect al unor momente speciale de cateheză să fie Biblia: creştinul să fie introdus în structura fundamentală a Bibliei, a fiecărei cărţi şi a fiecărei teme şi să i se ofere elementele indispensabile pentru o lectură personală a Cărţii Sfinte.

§ 3. Fiecare comunitate creştină să acţioneze pentru ca toţi credincioşii să simtă datoria participării active la cateheză (cf. CDC, can. 229, § 1). Să-i atragă pe laicii adulţi mai sensibili în activitatea de promovare şi de concretizare a catehezei (cf. CDC, can. 776).

§ 4. Fiecare parohie să prevadă cateheza pentru adulţi ca un moment inseparabil al vieţii sale ecleziale. Aceasta să fie programată şi verificată de paroh cu Consiliul pastoral parohial, ţinând cont de diferitele situaţii ale destinatarilor catehezei, adaptând pentru aceştia ordinea conţinuturilor, formele de expunere şi modalităţile de implicare. În determinarea frecvenţei şi a conţinuturilor catehezei, să se ţină cont de alte iniţiative, chiar şi cu caracter de formare, care îi implică pe adulţii din parohie. Cateheze specifice să fie prevăzute pentru grupurile de credincioşi în situaţii speciale: cupluri tinere, adulţi, părinţi care cer sacramentele pentru fii, persoane în vârstă, bolnavi. Să se facă aceasta şi în colaborare cu diferitele organisme specializate în fiecare sector din Dieceză. Programarea acestora în parohii să fie stabilită împreună cu ceilalţi preoţi din zonă: atât pentru a suplini eventualele carenţe din parohii, cât şi pentru a favoriza forme de colaborare şi iniţiative comune, precum şi pentru a promova o mai mare unitate.

§ 5. Asociaţiile, grupurile şi mişcările prezente în parohii să analizeze pentru membrii lor oportunitatea de a participa la cateheza parohială a adulţilor. Dacă aceste structuri desfăşoară o formare catehetică regulată şi sistematică, să coordoneze activitatea lor cu cea parohială.

34. Cateheza iniţierii

Un cadru relevant pentru cateheză este acela al iniţierii creştine, în special a copiilor şi a adolescenţilor. Atât pentru ei, cât şi pentru adulţi, iniţierea creştină cuprinde momentul vestirii Cuvântului, îndeosebi sub forma catehezei, cel liturgic şi cel al trăirii vieţii creştine în comunitate.

35. Cateheţii

§ 1. "Grija deosebită faţă de cateheză, sub conducerea autorităţii ecleziastice legitime, este o problemă care îi priveşte pe toţi membrii Bisericii, fiecare potrivit cu rolul său" (CDC, can. 774, § 1). Dar numai unii sunt mandataţi să exercite această slujire: cateheţii, persoane care trebuie să dobândească o importanţă din ce în ce mai mare în comunităţile noastre.

§ 2. Chemarea la slujirea de catehet presupune câteva condiţii obiective. Cateheţilor li se cere: coerenţă în mărturia de viaţă creştină, suficientă maturitate umană şi creştină, simţ eclezial şi ecumenic, spirit misionar viu, cunoaştere corespunzătoare a Scripturii şi a doctrinei creştine. Vor trebui să fie animaţi de un autentic spirit de educatori, să aibă abilităţi pedagogice şi didactice adecvate şi să fie capabili de ascultare şi de muncă în comun.

§ 3. Fiecare comunitate să aibă un număr suficient de cateheţi pregătiţi. Păstorii - care au "datoria proprie şi gravă de a se îngriji de cateheza poporului creştin" (CDC, can. 773) - să le propună credincioşilor această slujire şi să se îngrijească de formarea lor. În alegerea acestor persoane, să fie puşi în valoare, în mod deosebit, cei care s-au pregătit în facultăţi teologice sau în alte institute similare.

§ 4. Dieceza să se îngrijească de formarea cateheţilor, mai ales, prin cursuri şi prin diferite iniţiative propuse de Oficiul pentru cateheză. O atenţie deosebită să fie acordată pregătirii cateheţilor pentru persoane în situaţii speciale (persoane cu nevoi speciale, bolnavi, deţinuţi).

§ 5. La nivel diecezan şi decanal, să se examineze oportunitatea de a avea câţiva credincioşi, formaţi în mod adecvat, responsabili de cateheză. Aceste persoane vor putea oferi consultanţă şi sprijin în parohii.

36. Materiale şi planuri catehetice

§ 1. Materiale de referinţă pentru toată activitatea de cateheză a Bisericii locale să fie, în primul rând, documentele Magisteriului despre cateheză şi Catehismul Bisericii Catolice.

§ 2. Oficiul pentru cateheză se va îngriji de elaborarea unui plan catehetic unitar, precum şi de editarea unor materiale şi catehisme adaptate categoriilor de vârstă, pornind de la Catehismul Bisericii Catolice.

§ 3. Oficiul pentru cateheză, în colaborare cu alte oficii interesate, după o analiză atentă, va propune etapele, perioadele de vârstă, vârsta cea mai potrivită pentru primirea sacramentelor, durata, conţinutul etc., pentru o cateheză sistematică. Oficiul va oferi planuri catehetice diferenţiate şi complementare pentru creşterea în credinţă a întregii comunităţi.

III. BIBLIA ÎN VIAŢA CREŞTINULUI

37. Apropierea personală de Sfânta Scriptură

§ 1. Cărţile Vechiului şi Noului Testament încredinţate Bisericii, prin însuşi faptul că sunt proclamate în cadrul liturgiei şi sunt izvorul esenţial al predicării şi al catehezei, constituie hrana obişnuită a vieţii de credinţă pentru fiecare creştin: credinţa, de fapt, se naşte în fiecare persoană din ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu în Biserică. Sfânta Scriptură trebuie să devină efectiv acest aliment, prin apropierea personală de ea din partea fiecărui creştin.

§ 2. Obiectiv specific şi scop important al slujirii pastorale a Bisericii locale să fie acela de a-l ajuta pe fiecare credincios să se hrănească personal cu această pâine substanţială şi zilnică a Cuvântului lui Dumnezeu în rugăciune, în meditaţie asiduă şi în cunoaşterea mai profundă a Sfintei Scripturi.

§ 3. Pentru ca această apropiere personală să se poată realiza efectiv, credincioşii să se obişnuiască să se roage şi individual cu Sfânta Scriptură, conştienţi că, prin citirea Bibliei, Domnul vorbeşte cu fiecare personal.

38. Lectio divina

§ 1. Pentru ca Scripturile să poată deveni aliment obişnuit al vieţii creştinului, este nevoie ca el să citească textele sfinte într-o atitudine de ascultare, de meditaţie şi de rugăciune. Către acest obiectiv se îndreaptă vechea metodă de citire a Sfintei Scripturi, cunoscută cu numele de lectio divina, propusă şi recomandată de Biserică (cf. DV 25).

§ 2. Biserica locală de Iaşi recomandă tuturor credincioşilor ei să se apropie de textul Sfintei Scripturi folosind metoda lectio divina. Prin lectura textului sacru, inima se deschide către contemplarea acţiunii lui Dumnezeu şi, deci, către convertirea gândurilor şi a vieţii, însoţită de invocarea iertării şi a harului său. Astfel, credinciosul revine la şcoala lui Dumnezeu şi devine ucenicul său. Călăuzită şi întărită de Duhul Sfânt, această ascultare a Cuvântului este strâns legată de celebrarea liturgică. Mai ales în Euharistie, Domnul ne deschide înţelegerea Scripturilor, a gesturilor şi a cuvintelor sale, a persoanei sale, la care se referă toate Scripturile (cf. Lc 24,27). Ne deschide, aşadar, către o nouă interpretare a vieţii noastre.

39. Mijloace pentru promovarea cunoaşterii şi meditării Scripturii

§ 1. Cursurile biblice şi grupurile biblice au finalitatea de a furniza instrumentele necesare pentru o cunoaştere mai profundă a Sfintei Scripturi. De aceea, se recomandă ca ele să fie promovate în diferite zone ale Diecezei.

§ 5. Decanatul, împreună cu parohiile, la începutul anului pastoral, să se îngrijească de coordonarea diferitelor iniţiative în acest sens, ca să fie distribuite egal în teritoriu.

§ 6. În fiecare casă creştină să fie cel puţin un text al Sfintei Scripturi şi membrii săi să se obişnuiască să o folosească pentru studiu, rugăciune şi meditaţie personală şi familială. Comunităţile creştine şi preoţii să ofere câte un exemplar familiilor, de exemplu, soţilor la Căsătorie sau părinţilor cu ocazia primirii sacramentelor de către fiii lor.

§ 7. Educatorii creştini să se preocupe ca Biblia să fie prezentă în şcoli şi în biblioteci. În coerenţă cu programele pentru predarea religiei catolice, profesorii de religie să favorizeze cunoaşterea Bibliei de către elevii lor.

IV. VESTIREA MISIONARĂ

40. "Noua evanghelizare"

§ 1. Într-un context în care secularizarea ia amploare, se constată că unii creştini înclină să perceapă credinţa numai ca un fapt subiectiv, alţii părăsesc credinţa şi practica religioasă, iar alţii, în sfârşit, fac eforturi mari pentru a se recunoaşte ca membri ai Bisericii sau stau deoparte de Biserică.

§ 2. În faţa acestei situaţii se impune necesitatea unei noi evanghelizări. Ea trebuie să parcurgă şi căi diferite de tradiţia pastorală obişnuită, atât prin mărturia personală, cât şi prin iniţiative pastorale noi şi creative. Schimbările intervenite recent în societatea noastră afectează serios simţul religios tradiţional şi impun un nou şi susţinut program de evanghelizare.

41. Mărturia personală

§ 1. În vederea noii evanghelizări, mărturia dată de fiecare creştin are o importanţă deosebită. Mărturia presupune o credinţă personală profundă, plină de bucurie şi alimentată cu asiduitate din Cuvântul lui Dumnezeu, capabilă să facă deosebirea între adevărurile fundamentale ale credinţei şi formele istorice, numeroase şi supuse schimbării, în care ea se manifestă, ca, astfel, să discearnă ceea ce este în conformitate cu Evanghelia, în diferitele situaţii umane. Cere sinceritate şi umilinţă, înţelegerea celuilalt, dispoziţia de a da iertarea şi de a o primi. Prin aceste atitudini, mărturia fiecăruia va concura pentru a construi acea legătură complexă dintre credinţă şi viaţă, Evanghelie şi cultură, iubirea de Dumnezeu şi iubirea aproapelui, mărturisirea harului şi mărturisirea păcatului, indispensabilă pentru ca întreaga comunitate creştină să realizeze misiunea de a fi semn al Evangheliei în mijlocul tuturor oamenilor.

§ 2. Oriunde s-ar desfăşura viaţa zilnică a creştinului, ocazie potrivită pentru mărturie o constituie numeroasele forme ale dialogului personal. Acesta să fie căutat şi susţinut cu răbdare, mereu deschis pentru ascultarea celuilalt şi a problemelor sale, animat de dorinţa constantă de a primi "seminţele Cuvântului" prezente în fiecare persoană.

42. Iniţiative pastorale pentru o nouă evanghelizare

§ 1. În comunităţile Bisericii noastre locale, implicând, atunci când este posibil, şi celelalte Biserici creştine, să fie recunoscute şi încurajate noile iniţiative prin care Evanghelia mântuirii poate să ajungă la toţi oamenii de bunăvoinţă. Ele sunt semn al creativităţii Duhului, constituie o mare bogăţie şi pot deschide posibilităţi neexplorate de desfăşurare a misiunii Bisericii. Aceste iniţiative să fie studiate de Consiliul pastoral parohial şi să fie aplicate cu atenţie şi discreţie.

§ 2. Pe această linie:

a) în cursul anului, pe lângă predica liturgică şi cateheză, să fie promovată şi predica biblică, gândită ca primă vestire a Evangheliei şi ca o redeşteptare a credinţei;

b) să se organizeze cursuri biblice pentru evanghelizarea adulţilor, dezvoltate pe parcursul mai multor ani, adresate atât celor care nu sunt credincioşi, cât şi celor care, conştienţi de fragilitatea credinţei lor, nutresc dorinţa de a-i regăsi temeliile şi sensul.

c) credincioşii să fie îndemnaţi să se adune şi în grupuri mai mici, pentru a citi împreună Evanghelia şi pentru a reflecta mai adânc asupra credinţei.

43. Forme vechi şi noi de slujire a Cuvântului

§ 1. În Biserica noastră locală există şi alte forme de vestire a Cuvântului, care, dacă sunt trăite şi propuse cu inteligenţă pastorală, pot constitui ocazii preţioase de vestire şi de ascultare a Cuvântului lui Dumnezeu.

§ 2. Dintre acestea amintim:

a) misiunile populare, care au o lungă tradiţie în Dieceza noastră. Ele pot ajuta atât la creşterea sau recuperarea credinţei, cât şi la a face ca parohiile să asimileze stilul misionar, specific comunităţilor creştine autentice. Misiunile să fie bine pregătite, alimentate din abundenţă din Cuvântul divin şi urmate de iniţiative care să le păstreze viu spiritul. Fiecare parohie să programeze celebrarea acestora după un ritm periodic, care să ţină cont de realităţile parohiale;

b) exerciţiile spirituale, care ar trebui propuse tuturor credincioşilor, şi nu doar anumitor grupuri, sunt un instrument privilegiat de ascultare a Cuvântului lui Dumnezeu şi ajută la revizuirea vieţii şi la reînnoirea mărturiei creştine;

c) cursurile vocaţionale, bazate pe Cuvântul lui Dumnezeu, să fie propuse în special tinerilor, pentru a-i ajuta să-şi descopere vocaţia şi drumul de urmat în viaţă;

d) direcţiunea spirituală, exercitată cu competenţă, în respect faţă de persoane şi cu referire constantă la Cuvântul lui Dumnezeu, este un mijloc privilegiat de educare a discernământului creştin;

e) pelerinajele: să fie propuse şi trăite ca momente de penitenţă, de creştere spirituală şi de fraternitate creştină;

f) sfinţirea caselor de către preoţi la începutul anului: este un moment de vestire a Cuvântului şi de dialog personal cu familiile vizitate.

44. Instrumente vechi şi noi pentru slujirea Cuvântului

§ 1. Slujirea Cuvântului, în numeroasele sale forme, trebuie să ţină cont de noile moduri de comunicare, de noile limbaje, de noile tehnici şi de noile atitudini psihologice care derivă din acestea. Să se folosească, aşadar, instrumentele disponibile astăzi, precum presa, radioul, televiziunea, punând în valoare capacitatea comunicativă şi influenţa psihologică. Să existe preocuparea ca mijlocul de comunicare să nu devină mai important decât mesajul. Forma fundamentală în care se produce comunicarea credinţei rămâne mereu aceea a cuvântului viu, însoţită de disponibilitatea persoanei de a da mărturie prin cuvânt şi, mai ales, prin viaţa proprie.

§ 2. Fiecare parohie sau, după caz, mai multe parohii, împreună cu centrul decanal, să se implice în a organiza biblioteci, îmbogăţindu-le cu instrumente audiovizuale şi videoteci. Acestea pot oferi resurse preţioase pentru aprofundarea personală a "înţelepciunii credinţei" şi pot fi ocazia unor dezbateri folositoare cu privire la adevărul creştin.

Bunurile culturale bisericeşti, prin iniţiative specifice (vizite ghidate, note explicative, broşuri), să fie valorificate şi ca instrumente utile pentru evanghelizare şi cateheză.

§ 3. Dieceza, parohiile şi institutele de viaţă consacrată să se implice în a aduna, pregăti şi distribui broşuri şi foi, pentru a ajuta comunitatea să păstreze şi să transmită în timp memoria propriei tradiţii de credinţă şi a expresiilor sale.

45. Oficiul pentru cateheză

§ 1. Oficiul pentru cateheză coordonează, susţine, promovează activităţile de evanghelizare, de cateheză şi de formare a lucrătorilor pastorali. Desfăşoară această misiune în colaborare cu celelalte oficii din Dieceză şi cu toţi cei care au competenţe în slujirea catehezei. Oficiul pentru cateheză să fie în mod adecvat organizat pentru a-şi atinge finalităţile de mai sus. Să aibă, în special, un sector pentru apostolatul biblic.

§ 2. Oficiul să ofere o judecată critică referitoare la broşurile scrise sau materialele audiovizuale pentru cateheză la diferite niveluri şi pentru alte forme de slujire a Cuvântului şi să promoveze o pregătire în acest sens.

§ 3. Finalităţile Oficiului pentru cateheză sunt:

a) coordonarea, susţinerea, promovarea activităţilor de evanghelizare, de catehizare şi de formare a lucrătorilor pastorali în domeniu;

b) se îngrijeşte de formarea cateheţilor prin cursuri speciale;

c) susţine şi organizează iniţiativele de catehizare a adulţilor;

d) are grijă de elaborarea materialului catehetic scris sau audiovizual pentru cateheza la toate nivelurile şi pentru alte forme de slujire a Cuvântului lui Dumnezeu;

e) colaborează cu Oficiul pentru pastoraţia şcolară şi predarea religiei, în ceea ce priveşte iniţiativele de formare a profesorilor de religie;

f) exprimă propria părere cu caracter consultativ cu privire la iniţiativele catehetice din Dieceză şi se ocupă cu formarea permanentă a cateheţilor;

g) ţine legătura cu organisme asemănătoare prezente în celelalte dieceze din ţară.

» înapoi la cuprins «