Capitolul XV

SLUJIREA CARITĂŢII

I. BISERICA ŞI CARITATEA

395. Caritatea şi evanghelizarea

§ 1. Biserica, fiind conştientă că unul dintre darurile sublime cu care a înzestrat-o Dumnezeu este caritatea, vesteşte Evanghelia nu doar prin cuvântul predicii, ci şi prin comuniunea fraternă şi prin faptele bune ale tuturor membrilor săi: privind la faptele bune ale ucenicilor, toţi oamenii vor avea motiv să-l preamărească pe Tatăl (cf Mt 5,16).

§ 2. Cu adevărat bune sunt doar operele carităţii, deoarece "toată Legea se cuprinde într-o singură poruncă: să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi" (Gal 5, 14). În acest sens, caritatea trebuie să fie considerată nu doar ca una dintre numeroasele virtuţi ale creştinului, ci drept cea mai mare (cf. 1Cor 13, 13). Prin intermediul operelor de caritate, ucenicul, pe de o parte, imită cu fidelitate viaţa Învăţătorului care a spus: "Căci v-am dat exemplu ca şi voi să faceţi aşa cum v-am făcut eu" (In 13, 15), şi, pe de altă parte, participă în mod mai autentic la misiunea Bisericii de vestire a Evangheliei lui Isus: "Prin aceasta vor recunoaşte toţi că sunteţi ucenicii mei: dacă aveţi dragoste unii faţă de alţii" (In 13, 35).

§ 3. Pe baza legăturii strânse care există între caritate şi mărturisirea credinţei, practicarea carităţii în toate expresiile sale înseamnă "veste bună", loc şi instrument de evanghelizare. Prin urmare, fiecare comunitate creştină trebuie:

a) să pună un accent deosebit pe promovarea carităţii şi pe raporturile fraterne dintre membrii săi, conştientă fiind că misiunea sa evanghelizatoare se înfăptuieşte, mai înainte de toate, prin comuniunea ucenicilor;

b) să încurajeze anumite forme de slujire, solidaritate şi comuniune cu cei mai slabi, trăite atât în interiorul, cât şi în afara ei, ca pe nişte instrumente privilegiate pentru o autentică evanghelizare;

c) să susţină şi să valorifice potenţialul tuturor acelor persoane care sunt implicate în slujirea de caritate, începând cu diaconii;

d) să continue celebrarea Euharistiei şi în afara Liturghiei, prin opere de caritate, în aşa fel încât să mărturisească în fapte misterul de iubire la care participă în credinţă.

396. Caritatea şi comuniunea fraternă

§ 1. Caritatea, expresie promptă şi clară a iubirii active şi a comuniunii fraterne (koinonia) a fiecărui credincios cu toţi aceia care profesează credinţa în unica Evanghelie a lui Isus, este amintită în Faptele Apostolilor printre notele care definesc comunitatea din Ierusalim: "Ei erau stăruitori în învăţătura apostolilor şi în comuniunea fraternă, la frângerea pâinii şi la rugăciune" (Fap 2, 42). Koinonia se manifestă mai concret în comuniunea bunurilor materiale: "Toţi cei care credeau erau împreună şi aveau totul în comun: îşi vindeau proprietăţile şi bunurile şi le împărţeau tuturor, după cum avea nevoie fiecare" (Fap 2,44-45); şi totuşi, ea nu este constituită doar din împărţirea bunurilor materiale, ci se exprimă şi prin intermediul comuniunii bunurilor spirituale, într-o mărturisire reciprocă a credinţei. În acelaşi timp, trebuie să se facă distincţie între comuniunea fraternă şi expresia sa concretă prin intermediul împărţirii bunurilor materiale: o asemenea împărţire nu este necesară koinoniei, chiar dacă aceasta cere manifestarea ei în viaţa eclezială în forme adaptate timpurilor şi locurilor. Important pentru creştini este să practice comuniunea fraternă: "Să nu datoraţi nimic nimănui, decât să vă iubiţi unii pe alţii" (Rom 13, 8).

§ 2. Recunoaşterea unei asemenea "datorii" în întâlnirea cu aceia care sunt fraţi de credinţă să fie cultivată în fiecare ucenic al Domnului.

§ 3. Toate comunităţile creştine să fie foarte atente la datoria de a promova caritatea fraternă între proprii membri, căutând expresiile care se adaptează mai mult la condiţiile în care credincioşii trăiesc. Mai ales, parohiile să favorizeze formele de asociere fraternă şi momentele de viaţă comună, oferind locuri şi ocazii adecvate, ca, de exemplu, acelea care urmează celebrărilor liturgice.

397. Caritatea şi comuniunea eclezială

§ 1. Comuniunea fraternă, expresie prioritară şi esenţială a unei carităţi care evanghelizează, dincolo de raporturile individuale dintre creştini, priveşte şi relaţia dintre diferitele structuri ecleziale. În acest sens, pastoraţia structurilor ecleziale, pe lângă faptul de a fi o calitate organizatorică, este o manifestare privilegiată şi o cerinţă obligatorie a carităţii.

§ 2. În special, în scopul realizării unei pastoraţii mai autentice a structurilor ecleziale:

a) să se cultive conştiinţa apartenenţei la unica Biserică, mai ales în cazul asociaţiilor, grupurilor şi mişcărilor ecleziale;

b) asociaţiile, grupurile, mişcările şi serviciile de asistenţă socială să participe la pastoraţia obişnuită a parohiilor şi decanatelor, iar acestea, la rândul lor, să favorizeze în toate modurile o deplină integrare a multiplelor realităţi în aceeaşi pastoraţie;

c) asociaţiile, grupurile şi mişcările să-şi cunoască reciproc obiectivele, respectând diversităţile, ducând fiecăruia bogăţia propriei carisme, animaţi de caritate fraternă şi de deschidere pentru colaborare;

d) păstorii să fie martorii unităţii şi promotorii gesturilor de fraternitate cu toţi. În acest scop, să valorifice toate structurile pastorale, mai ales consiliile pastorale şi Caritas-urile;

e) parohiile, decanatele şi celelalte structuri ecleziale să intensifice schimburile şi raporturile interpersonale, utilizând mijloacele de informare parohiale şi decanale, precum şi contribuţia consiliilor pastorale. În spiritul solidarităţii fraterne dintre parohii, cele care dispun de bunuri materiale din abundenţă să ofere cu generozitate şi din proprie iniţiativă ajutoare adecvate parohiilor care nu dispun de mijloace proprii de subzistenţă.

398. Caritatea şi săracii

§ 1. Printre numeroasele forme ale carităţii, de o importanţă deosebită apare grija faţă de cel sărac, adică faţă de acela care se află în stare de nevoie, în lipsa bunurilor, atât materiale, cât şi spirituale, şi care, din cauza acestor condiţii este într-o oarecare măsură afectat în demnitatea sa.

§ 2. Conform învăţăturii lui Isus, mai ales în parabola bunului samaritean (cf Lc 10, 29-37), starea de nevoie face ca săracul - făcând abstracţie de orice considerare referitoare la cultură şi la religie - să fie aproape de fiecare dintre noi, iar fiecare dintre noi să fie aproape de cel sărac, transformându-l pe acesta în Cristos însuşi.

§ 3. Caritatea faţă de cel sărac trebuie să-l ducă pe creştin la săvârşirea unor fapte în folosul celui sărac (cf Iac 2,14-18). Este evident că aceasta înseamnă ajutor material: procurarea hranei, îmbrăcămintei, locuinţei, locului de muncă şi aşa mai departe. Dar caritatea faţă de sărac nu poate să constea doar dintr-un astfel de ajutor material. Se cere, înainte de orice, şi ajutor spiritual, alinare în durere, prezenţă în singurătate, sfat la îndoială.

§ 4. Dincolo de ajutorul material sau spiritual, şi, mai mult decât acestea, iubirea pentru cel sărac constă în a-l accepta ca pe o persoană, integrându-l într-o comuniune de viaţă şi de afecţiune. Caritatea cere mai multă implicare decât binefacerea ocazională; prima implică şi creează o legătură, cea de-a doua se mulţumeşte doar cu un gest".

§ 5. În promovarea către toţi membrii săi a diferitelor fapte de milostenie, comunitatea creştină trebuie ca, înainte de toate, să pună în centru persoana umană în demnitatea sa de fiu al lui Dumnezeu.

§ 6. Caritatea faţă de săraci este o activitate individuală a credincioşilor, dar, în acelaşi timp, şi o funcţie a comunităţii. O asemenea funcţie, atestată amplu de tradiţia creştină a tuturor timpurilor, îşi află începuturile şi temelia în practica de odinioară a comunităţilor apostolice. Slujirea Bisericii în favoarea săracilor, dovedită de către Noul Testament, este în mod constant înfăptuită în decursul istoriei Bisericii şi rămâne şi astăzi o slujire fundamentală a comunităţii creştine.

§ 7. Slujirea în favoarea săracilor ridică, în epoca noastră, probleme complexe, legate de raporturile modificate dintre Biserică şi comunitatea civilă. În vreme ce, în trecutul, mai mult sau mai puţin recent, Biserica înfăptuia opere de binefacere, suplinind uneori societatea civilă, acum, societatea civilă, în conformitate cu misiunea sa proprie, intervine ori de câte ori este cazul. Este momentul să se afirme că şi în cazul unei situaţii de intervenţie reuşită din partea societăţii civile, Biserica îşi păstrează dreptul - îndatorire de a îndeplini activităţi caritative proprii. Este vorba de a stabili raporturi de colaborare între iniţiativele civile şi cele ecleziastice şi de a avea grijă ca o asemenea colaborare să nu favorizeze o crescândă lipsă de responsabilitate a instituţiilor civile în faţa celor care trăiesc în condiţii de sărăcie şi lipsuri.

399. Educaţia pentru caritate

§ 1. Pentru ca o comunitate creştină să trăiască în mod eficient caritatea, fie ca o comuniune fraternă, fie ca ajutor pentru cel sărac, şi prin ea să evanghelizeze, este necesară o formare eficientă. Aşadar, în fiecare creştin trebuie să fie cultivată conştiinţa implicării fundamentale la edificarea unei comunităţi de iubire fraternă şi de traducere în fapte a iubirii preferenţiale pentru cei săraci.

§ 2. În cadrul formării obişnuite, vor trebui să fie promovate cateheze permanente de educare pentru caritate, care ilustrează bogăţia carităţii evanghelice şi valorifică experienţa diaconiei, indicându-se forme concrete.

§ 3. Pastoraţia vocaţiilor să prevadă în mod explicit hotărârea ca toţi cei ce se dedică vieţii consacrate să-şi ofere propria viaţă slujirii celor săraci.

§ 3. Într-o asemenea operă de formare, comunităţile creştine vor urmări, mai ales, precizările pastorale şi planul pastoral al Episcopului pe tema carităţii.

II. PRACTICA PASTORALĂ A CARITĂŢII

400. Caritatea în comunitatea parohială

§ 1. Grija Bisericii faţă de omul aflat în nevoie trebuie să fie manifestată, înainte de toate, la nivel de parohie, ca formă de comunitate creştină mai uşor accesibilă fiecărei persoane. Parohia oferă, prin natura sa, oportunităţi specifice de cunoaştere a situaţiilor indivizilor aflaţi în nevoie, de stabilire a unor raporturi personale cu aceştia, de integrare a persoanei defavorizate - bolnav, în vârstă, minor cu probleme de adaptare şi aşa mai departe - în cadrul contextului social în care aceasta trăieşte.

§ 2. Prin urmare, fiecare parohie trebuie să aibă mijloacele necesare de a identifica situaţiile de nevoie existente pe teritoriul propriu, în scopul punerii în practică de iniţiative continue, şi nu doar ocazionale, în sprijinul celor săraci. În ajutorarea săracilor, parohia să nu se limiteze doar la a-i susţine în necesităţile lor, ci să le dea dovadă în toate modurile de o acceptare fraternă şi să-i ajute să fie conştienţi de demnitatea lor. Participarea la dificultăţile şi aşteptările celui care e sărac, bolnav sau a celui aflat în oricare altă nevoie să devină pentru toţi o şcoală la care se învaţă permanent caritatea evanghelică

§ 3. Un instrument preţios pentru grija faţă de cel sărac este centrul de ascultare. În cadrul acestuia, comunitatea creştină, prin intermediul operei câtorva credincioşi, face în fiecare zi vizibilă atenţia şi solicitudinea pentru cei săraci. Fiecare parohie, iar în cazul când aceasta nu este posibil, fiecare decanat, să aibă propriul său centru de ascultare pentru a primi şi a asculta persoanele aflate în dificultate şi pentru a le orienta către structurile ecleziale sau civile competente.

§ 4. Fiecare parohie să acţioneze în colaborare cu celelalte parohii, prin intermediul coordonării ecleziale venite de la forul eclezial superior, pentru a reuşi să ţină legătura cu instituţiile civile şi, în general, cu toate iniţiativele prezente în sectorul asistenţei sociale din teritoriu.

§ 5. Membrii comunităţii parohiale au datoria să se îngrijească de propriii săraci şi nevoiaşi, străduindu-se să găsească resurse locale pentru a veni în ajutorul celor neajutoraţi; în îndeplinirea acestei îndatoriri, Biserica nu trebuie să lase nicidecum impresia unei instituţii de distribuire a bunurilor materiale.

401. Caritatea în familie

§ 1. Pentru edificarea unei comunităţi ecleziale unite în caritate şi în adevărul lui Cristos, este fundamentală mărturia şi misiunea familiei creştine. Familiei creştine, întemeiată pe sacramentul Căsătoriei, îi este într-adevăr încredinţată misiunea de a păzi, revela şi transmite iubirea care să reflecte participarea vie şi adevărată a iubirii lui Dumnezeu pentru umanitate şi a iubirii lui Cristos Domnul pentru Mireasa sa, Biserica. De aceea, prin familie se întrupează şi se manifestă legătura strânsă care există între caritate şi vestirea Evangheliei; ea este instrument şi loc de evanghelizare prin caritate şi este chemată să fie promotoare a carităţii în cadrul şi în jurul ei.

§ 2. Fiecare familie creştină trăieşte responsabilitatea sa în ceea ce priveşte slujirea carităţii:

a) în cadrul spaţiului domestic, cultivând raporturi de comuniune autentică între toţi, de acceptare şi recunoaştere a fiecăruia, de reînnoită socializare cu oricare şi manifestând o atenţie specială faţă de membrii săi mai slabi;

b) în raporturile mai ample interfamiliale, sociale şi ecleziale, prin intermediul unui stil de solidaritate, de deschidere şi de acceptare, care exprimă plenitudinea sacramentului Căsătoriei. Expresii particulare ale acesteia pot fi, de exemplu, apărarea vieţii, apropierea discretă şi concretă de familiile aflate în dificultate, disponibilitatea către adopţie.

§ 3. La rândul ei, comunitatea creştină:

a) să favorizeze în cateheza tinerilor, a logodnicilor şi în grupurile familiale cunoaşterea unor experienţe vii de autentică diaconie trăită de unele familii;

b) să se îngrijească cu deosebită atenţie de formarea familiilor creştine, în aşa fel încât în fiecare dintre ele părinţii să fie pentru copiii lor primii învăţători ai Evangheliei carităţii;

c) să fie mereu atentă să promoveze în familiile creştine comportamente de acceptare şi deschidere faţă de cel care se află în nevoie.

402. Caritatea în viaţa persoanelor consacrate

§ 1. Prezenţa şi acţiunea apostolică a atâtor persoane consacrate ce activează în Biserica noastră este o mare bogăţie care este în mod mai eficient recunoscută, valorificată şi propusă ca vocaţie în scopul facilitării unei mărturii eficace a carităţii în opera de evanghelizare.

§ 2. Continuând opera deja întreprinsă, institutele de viaţă consacrată, fidele propriei carisme originare, să fie deschise cu curaj profetic spre noi urgenţe, adaptând - unde este necesar - propriile structuri şi metode pentru a face faţă nevoilor actuale ale fraţilor.

§ 4. Pentru organizarea activităţilor caritative, este necesară o colaborare între institute pentru:

a) evitarea suprapunerilor de acţiuni pe acelaşi teritoriu;

b) a fi dirijate, la nivel intercongregaţional, acţiuni promovate cândva de institute care acum nu mai pot să le gestioneze;

c) a favoriza un raport de coresponsabilitate între institute, decanate şi parohii, pentru a duce înainte iniţiativele şi operele de caritate solicitate şi promovate de către Dieceză.

403. Voluntariatul

§ 1. Experienţele tot mai răspândite ale voluntariatului sunt un semn de constantă vitalitate a carităţii evanghelice, din care se naşte şi este alimentată o puternică mărturie a slujirii Bisericii noastre în vederea combaterii diferitelor forme de sărăcie.

§ 2. Apreciind chiar şi valoarea celei mai mici experienţe de voluntariat, comunitatea creştină să promoveze forme continue şi angajante de voluntariat, cum sunt: anul de voluntariat social pentru tineret, perioadele de voluntariat internaţional, adeziunea, cu obligaţii precise şi constante, pentru iniţiative cu caracter socio-caritativ.

§ 3. Seminariştii să fie ajutaţi să exerseze voluntariatul în practicarea carităţii.

§ 3. Părtaşi la iubirea lui Dumnezeu şi conştienţi de semnificaţia timpului trăit în mod gratuit, voluntarii:

a) să-i aducă speranţă celui disperat, deprimat şi descurajat;

b) să pună în valoare demnitatea persoanei şi să o apere acolo unde este călcată în picioare;

c) să descopere, călăuziţi de realismul carităţii, nevoile oamenilor;

d) să trăiască opţiunea preferenţială pentru săraci;

e) să fie gata de a interveni acolo unde instituţiile, fie publice, fie particulare, întârzie în rezolvarea problemelor celui aflat în nevoie;

f) să conjuge generozitatea şi implicarea cu profesionalismul şi competenţa;

g) să ştie să se raporteze la instituţiile sociale şi să colaboreze cu ele în corectitudine şi armonie pentru binele persoanei.

III. CARITATE ŞI ANGAJARE POLITICĂ

404. Caritate şi politică

§ 1. Realismul tenace, cu care caritatea urmăreşte binele fiecărui om, o antrenează şi în câmpul social şi politic. Cu precădere astăzi, în societatea noastră complexă, caritatea, care se vrea a fi adevărată, trebuie să combine implicarea personală, directă şi imediată cu o intervenţie mai vastă şi articulată în chiar structurile vieţii asociate. O astfel de intervenţie trebuie să se vădească prin implicarea şi responsabilitatea, mai ales, a laicilor.

§ 2. Este necesar, înainte de toate, să se realizeze forme de animare socială. Ele tind să inducă o sensibilitate umană în întreaga societate, în articulaţiile şi structurile sale, să solicite şi să susţină o grijă mai autentică şi cordială faţă de diferitele nevoi ale oamenilor, să identifice, să planifice şi să propună activităţi culturale, iniţiative de asistenţă şi programe economice care să favorizeze acceptarea, integrarea socială şi creşterea liberă a tuturor membrilor societăţii.

§ 3. Împreună cu animarea socială, şi oarecum susţinută de aceasta, trebuie ca forţa carităţii să poată experimenta, şi la nivel politic mai ales, - convingerea că bunul mers al vieţii sociale depinde mult de vivacitatea, eficienţa şi corectitudinea sistemului politic. Prin urmare, este indispensabil ca toţi creştinii, cu propunerile şi iniţiativele lor şi cu alegerea responsabilă a reprezentanţilor legitimi în diferitele instituţii democratice, să se străduiască pentru ca în viaţa socială să poată fi înscrise valorile împărăţiei lui Dumnezeu.

§ 4. În fiecare comunitate creştină, mai ales prin intermediul predicii şi catehezei, în credinţă faţă de ceea ce propune doctrina socială a Bisericii, să se formeze credincioşi care să trăiască relaţia strânsă ce există între caritate şi implicare politică: politica este, într-adevăr, "o modalitate exigentă - dar nu singura - de a trăi implicarea creştină în slujba celorlalţi".

§ 5. Caracteristica acţiunii politice este grija pentru binele comun, adică pentru ansamblul acelor condiţii ale vieţii sociale, prin care indivizii, familia şi asociaţiile pot obţine mai repede şi în mai mare măsură propria perfecţiune. Determinarea continuă a acestor condiţii în schimbarea evenimentelor sociale pretinde a fi în mod necesar însoţită şi susţinută de cunoaşterea concretă a nevoilor care apar treptat: existenţa şi vecinătatea persoanelor mai slabe din punct de vedere social nu pot decât să alimenteze capacitatea de discernământ politic şi alegerile practice consecvente.

§ 6. În logica abia amintită, implicarea caritativă creştină, în special cea a voluntariatului social, departe de a fi alternativă celei socio-politice, este şi trebuie să devină tot mai mult ocazie privilegiată pentru formarea creştinilor care să activeze în acest domeniu.

IV. INSTITUŢII DE CARITATE

405. Asociaţii şi fundaţii

§ 1. Exerciţiul carităţii din partea comunităţii creştine, care se manifestă şi prin iniţiativele caracteristice solidarităţii sociale, se exprimă şi prin alte forme organizate, diferite sub aspect juridic, cum sunt asociaţiile, fundaţiile etc.

§ 2. Asemenea instituţii, în virtutea scopului şi exigenţelor proprii fiecăreia dintre ele, să întreţină raporturi de interacţiune şi colaborare cu instituţiile publice şi cu alte realităţi civile, manifestând grijă constantă faţă de ceea ce cere binele comun.

406. Caritas-ul diecezan de Iaşi

§ 1. Caritas-ul diecezan este structura pastorală instituită de către Episcop în scopul promovării mărturiei carităţii comunităţii ecleziale diecezane şi a comunităţilor mai mici, mai ales parohiale, în concordanţă cu timpurile şi necesităţile, în vederea dezvoltării integrale a omului, a dreptăţii sociale şi păcii, cu o deosebită grijă faţă de cei din urmă şi cu o preponderentă funcţie pedagogică. Acesta este instrumentul oficial al Diecezei pentru promovarea şi coordonarea iniţiativelor de caritate şi asistenţă, în cadrul altor competenţe specific diecezane.

§ 2. Datoriile principale ale Caritas-ului diecezan sunt:

a) să întreţină în comunitatea diecezană sensul carităţii şi angajării şi să le traducă în intervenţii concrete;

b) să se implice în a face în aşa fel încât iubirea preferenţială pentru cei săraci, cerinţă intrinsecă a Evangheliei, să fie un criteriu de discernământ pastoral pentru întreaga pastoraţie diecezană;

c) să promoveze, să susţină şi să armonizeze Caritas-urile parohiale şi decanale, asigurându-le îndrumare pastorală, conform precizărilor Episcopului;

d) să se îngrijească de coordonarea iniţiativelor de caritate şi asistenţă, lucrând în colaborare cu celelalte birouri de pastoraţie diecezană;

e) să întreţină raporturi cu instituţiile civile din domeniul activităţii socio-asistenţiale;

f) să fixeze, să organizeze şi să coordoneze intervenţiile în diferitele situaţii de urgenţă;

g) să promoveze studii şi cercetări asupra necesităţilor şi resurselor şi să faciliteze formarea lucrătorilor pastorali ai carităţii;

h) să promoveze şi să susţină voluntariatul, mai ales dacă este de iniţiativă creştină;

i) să fie sensibil faţă de problemele legate de dezvoltarea ţărilor de misiuni, promovând opere caritabile în favoarea lor;

j) să gestioneze cu transparenţa necesară fondurile adunate şi cheltuite, indicând sumele şi destinaţia lor.

§ 3. În scopul promovării cunoaşterii nevoilor şi problematicii existente pe teritoriul Diecezei, Caritas-ul să se îngrijească a avea un observator permanent; acesta va evidenţia în mod regulat, competent şi sistematic tipurile de necesităţi şi, totodată, resursele publice şi private disponibile pentru a răspunde acestora;

407. Caritas-ul zonal

§ 1. În fiecare regiune sau decanat trebuie să fie constituit Caritas-ul zonal, care va activa în strânsă legătură cu Centrul Diecezan Caritas, cu decanul locului şi cu Consiliul pastoral al decanatelor.

§ 2. Principalele sale misiuni sunt:

a) să promoveze apariţia Caritas-urilor parohiale sau a altor asociaţii de caritate existente pe teritoriul Diecezei şi să se îngrijească de coordonarea lor;

b) să favorizeze întâlnirea lor cu diferitele structuri care activează în decanat în sectorul asistenţei, în armonie cu programele Caritas-ului diecezan;

c) să se îngrijească de formarea lucrătorilor pastorali din sfera carităţii;

d) să coordoneze intervenţiile în cazuri de calamitate;

§ 2. Caritas-urile zonale sunt coordonate de responsabili zonali Caritas.

408. Caritas-ul parohial

§ 1. În fiecare parohie se recomandă ca parohul să instituie Caritas-ul parohial. Acesta va activa în strânsă legătură cu Consiliul pastoral parohial, cu Caritas-ul zonal şi în armonie, în ce priveşte orientarea, cu Caritas-ul diecezan.

§ 2. Misiunile sale principale sunt:

a) să sensibilizeze întreaga comunitate pentru punerea în practică a carităţii;

b) să identifice căile formative privind caritatea, în sintonie cu proiectul educativ de ansamblu al parohiei şi în colaborare cu comisia catehetică şi liturgică;

c) să coordoneze diversele iniţiative caritative ale parohiei; dar fără a se identifica cu ele.

» înapoi la cuprins «