Capitolul XI

PASTORAŢIA UNOR CATEGORII SPECIALE DE CREDINCIOŞI

334. Comunitatea creştină şi categoriile speciale de credincioşi

§ 1. Creştinul îşi merită atributul de autentic în măsura în care se întâlneşte în mod personal cu Cristos prezent în fraţii săi şi vine în ajutorul celor care, într-o formă sau alta, suferă, duc lipsă sau sunt neputincioşi: "Adevăr vă spun: tot ce i-aţi făcut unuia dintre fraţii mei cei mai mici, mie mi-aţi făcut" (Mt 25,40).

§ 2. Dieceza de Iaşi, atentă la cuvântul lui Cristos, trebuie să acorde o atenţie deosebită persoanelor în vârstă, bolnavilor, militarilor, deţinuţilor şi persoanelor afectate de flagelul dependenţei, convinsă că, slujindu-i pe "cei mici", îl slujeşte pe însuşi Cristos.

A. PASTORAŢIA PERSOANELOR ÎN VÂRSTĂ

335. Comunitatea creştină, familia şi persoanele în vârstă

§ 1. Fiecare comunitate creştină, începând cu cea parohială, trebuie să considere pastoraţia persoanelor în vârstă ca parte integrantă a activităţii sale. Este o responsabilitate care îi priveşte pe toţi: preoţi, diaconi, persoane consacrate şi laici, după carisma şi posibilităţile fiecăruia. O atenţie aparte este acordată persoanelor în vârstă care au o nevoie mai mare de afecţiune şi de îngrijire, care nu sunt autosuficiente sau sunt în stare de obiectivă slăbiciune sau de izolare.

§ 2. În comunitatea creştină, vârstnicii înşişi trebuie să se simtă implicaţi în această activitate pastorală: ei nu sunt doar scopul grijii arătate de Biserică, ci sunt şi membri activi şi responsabili ai unui astfel de tratament, faţă de ceilalţi de vârsta lor, alături de care ei împărtăşesc experienţa, limitele şi energiile.

§ 3. Prezenţa vârstnicilor în familie trebuie considerată nu doar ca o ocazie de a avea un ajutor din partea acestora, şi nici ca o povară. Ea oferă o contribuţie preţioasă, atât umană, cât şi spirituală şi ca ocazie de maturizare a unei solidarităţi efective între generaţii. Familiile să se implice să-i ofere celui în vârstă posibilitatea să rămână în casa sa, în ambientul său, recurgându-se doar în cazurile de imposibilitate efectivă la serviciile de asistenţă specializată; chiar şi în aceste împrejurări, să le asigure afecţiune şi atenţie, fiindu-le aproape. Familiile să fie susţinute cum se cuvine de societate şi de comunitatea credincioşilor, asigurându-li-se chiar ajutor, asistenţă şi posibilitatea unei perioade juste de odihnă.

§ 4. Dacă vârsta a treia face mai prezent gândul la vremelnicia celor pământeşti, ea aduce cu sine valori care îi sunt proprii, cum ar fi: îmbogăţirea personală în raport cu Dumnezeu şi cu oamenii, precum şi înţelepciunea care provine dintr-o îndelungă experienţă.

§ 5. O societate conştientă de propriile datorii faţă de generaţiile mai în vârstă care au contribuit la construirea prezentului său trebuie să ştie să le creeze celor în vârstă instituţii şi să le ofere servicii adecvate. Dacă vârstnicii au dreptul să-şi găsească un loc în societate, cu atât mai mult ei au dreptul unui loc onorabil în cadrul familiei.

§ 6. Tinerii care aparţin grupurilor, asociaţiilor şi mişcărilor prezente în parohii trebuie educaţi în spiritul solidarităţii faţă de membrii mai în vârstă ai comunităţii bisericeşti, care să-şi găsească expresia şi în compania pe care ei o pot oferi celor în vârstă.

§ 7. Să se manifeste o grijă deosebită faţă de persoanele în vârstă şi cele cu nevoi speciale, implicându-le, pe cât este posibil, în diferite activităţi.

§ 8. În fiecare parohie, să se dea atenţia cuvenită celebrării Zilei anuale a Bolnavului, prin implicarea tuturor categoriilor de credincioşi, în mod deosebit a voluntarilor.

§ 9. Grija pastorală faţă de persoanele în vârstă să se vădească şi prin celebrări comunitare ale sacramentului Ungerii bolnavilor în ocazii deosebite, cum ar fi Crăciunul şi Paştele.

§ 10. Atât în familie, cât şi la Biserică, tinerii şi copiii să fie educaţi în spiritul respectului şi al sprijinului pe care tinerele generaţii îl datorează celor în vârstă.

§ 11. În planul pastoral parohial, vizita păstorului la cei vârstnici să nu se limiteze numai la Vinerea întâi din lună, răspunzându-se cu bucurie şi promptitudine apelurilor celor în vârstă ori de câte ori este necesar.

336. Respectul şi apărarea "carismei" longevităţii

§ 1. Biserica noastră de Iaşi trebuie să fie mai implicată în munca de descoperire şi valorizare a misiuni specifice încredinţată persoanelor care recunosc într-o viaţă mai lungă un dar pentru ei şi pentru alţii.

§ 2. În comunitatea creştină, punându-se la dispoziţie spaţii adecvate şi muncind pentru motivarea alegerii voluntariatului, să fie valorificate capacităţile vârstnicilor şi ale celor care, nemaifiind activi pe piaţa muncii, sunt în măsură şi dornici de a-şi pune competenţele şi energiile în slujirea comunităţii.

§ 3. Pastoraţia persoanelor în vârstă se exprimă şi prin structuri specifice promovate de către comunitatea eclezială, cum ar fi activităţile animate de Acţiunea Catolică, aziluri, case de recuperare etc. În acelaşi timp, pentru a evita riscul de a separa ceea ce este comun, aceeaşi pastoraţie a persoanelor în vârstă trebuie să treacă printr-o sensibilizare şi atenţie mai largă a tuturor comunităţilor ecleziale.

§ 4. Comunitatea creştină, graţie unui reînnoit angajament educativ şi cultural, să continue a favoriza creşterea unei mentalităţi în spiritul respectului pentru orice persoană, prin urmare, şi pentru cel în vârstă. În plus, ea să vegheze în mod constant asupra respectului efectiv pentru cei în vârstă în orice cadru public sau privat şi să promoveze neobosit vocaţiile către voluntariat care să exprime grija întregii comunităţi faţă de aceşti membri ai ei mai longevivi.

§ 5. Creştinul implicat în politică şi în structurile sociale să-şi dea silinţa ca politicile de asistenţă socială, realizate prin aportul public care completează datoriile ce revin familiei, să aibă în vedere deplinul respect faţă de persoana în vârstă.

B. PASTORAŢIA BOLNAVILOR ŞI ASISTENŢA SOCIAL-MEDICALĂ

337. Comunitatea creştină şi bolnavii

§ 1. Omul este creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu şi are în sine aspiraţia spre infinit, spre Dumnezeu. În drumul său spre Creator, omul întâlneşte un obstacol foarte greu: suferinţa. Boala este o consecinţă a fiinţei noastre limitate, devenită şi mai sensibilă din cauza păcatului originar, din cauza căruia omul a pierdut viaţa divină şi a fost rănit în însăşi natura sa.

§ 2. Biserica, după exemplul lui Isus, a căutat mereu să-i dea atenţie omului care suferă. Ea recunoaşte în cel bolnav chipul lui Cristos în suferinţă (cf Mt 25, 36) şi proclamă că durerea sa, unită cu aceea a Mântuitorului, împlineşte "ceea ce lipseşte suferinţelor lui Cristos pentru trupul său, care este Biserica" (Col 1, 24).

§ 3. Biserica locală de Iaşi, fidelă învăţăturii lui Cristos, consideră de datoria ei să se îngrijească de cei bolnavi, în mod deosebit prin intermediul comunităţii parohiale a credincioşilor, ca şi printr-o prezenţă specifică în structurile sanitare.

§ 4. Comunitatea credincioşilor este chemată să considere ca pe o obligaţie a sa îngrijirea pastorală a bolnavilor, atât în comunităţile parohiale, cât şi în spitale.

338. Comunitatea creştină şi lumea medicală

§ 1. Promovarea sănătăţii depline a oricărei persoane este misiunea şi responsabilitatea întregii societăţi, care are drept misiune realizarea binelui comun. Promovarea sănătăţii persoanei cuprinde nu doar tratarea bolii, prevenirea ei şi apărarea vieţii, ci şi respectul faţă de persoana care suferă, precum şi educaţia în vederea conştientizării valorii spirituale şi sociale a suferinţei.

§ 2. Comunitatea creştină să colaboreze plină de atenţie şi generozitate cu cadrele medicale pentru promovarea solidarităţii, pentru vestirea Evangheliei şi a forţei mântuitoare a Paştelui lui Cristos în mijlocul lor.

339. Îngrijirea sănătăţii şi promovarea asistenţei socio-medicale

§ 1. Între atâtea suferinţe pe care le experimentează omul, una pare să fie cea mai grea: singurătatea. Cenzura şi tendinţa de privatizare a durerii şi a morţii, pe care le vehiculează mentalitatea de astăzi, fac în aşa fel încât persoanele suferinde să se simtă singure. Comunitatea creştină are misiunea să se opună acestei suferinţe, căutând metode prin care bolnavii să rămână în spaţiul şi atmosfera normală de viaţă socială şi familială, evitându-se dezrădăcinările, în special la o vârstă înaintată.

§ 2. Asistenţa bolnavului constituie pentru creştin, fie el lucrător în sănătate, administrator sau voluntar, nu numai un mijloc de a vindeca boala şi de a alina durerea, ci, mai mult, o cale de străbătut pentru a-l face cunoscut pe acela care a luat asupra sa suferinţele noastre şi pentru a realiza un raport interpersonal de comuniune şi de slujire autentică în folosul persoanei bolnave.

340. Linii directoare ale pastoraţiei sanitare

§ 1. Pastoraţia sănătăţii în comunităţile creştine şi în structurile sanitare este îndreptată către următoarele scopuri:

a) a vesti Evanghelia mântuirii, favorizând creşterea în credinţă;

b) a educa la rugăciune ca o cerere încrezătoare a ajutorului şi susţinerii în momentul suferinţei;

c) a ilumina prin Cuvântul lui Dumnezeu problemele lumii medicale în domeniul cercetării ştiinţifice şi al tehnicii, pentru salvgardarea demnităţii persoanei umane;

d) a ajuta la descoperirea sensului durerii pe plan personal şi social;

e) a contribui la umanizarea serviciilor socio-sanitare şi a raporturilor interpersonale între bolnavi şi lucrătorii sanitari;

f) a încuraja formarea în lucrătorii sanitari a unui simţ al profesiei bazat pe competenţă şi pe dedicare persoanei suferinde;

g) a desfăşura opere de educaţie sanitară şi morală din perspectiva valorii vieţii ce trebuie respectată în fiecare moment al existenţei;

h) a facilita relaţiile mai concrete şi complete între comunitatea creştină şi structurile socio-sanitare;

i) a educa la promovarea sănătăţii şi protejarea celor mai slabi.

§ 2. Pastoraţia sănătăţii implică în mod special:

a) Oficiul pentru pastoraţia sanitară, precum şi consultorii diecezani;

b) comunităţile parohiale;

c) capelanii şi colaboratorii lor;

d) persoanele consacrate care lucrează, conform carismei proprii, în aceste sectoare;

e) lucrătorii sanitari şi voluntarii;

f) Asociaţia Medicilor Catolici sau alte asociaţii ecleziale şi de inspiraţie creştină, care activează în domeniul respectiv.

341. Atenţia faţă de bolnavi în comunităţile parohiale

§ 1. Comunităţile parohiale nu pot lăsa doar pe seama structurilor pastorale specializate activitatea pastorală a bolnavilor. Este, într-adevăr, vorba despre o atenţie care trebuie să fie mereu prezentă în viaţa şi activitatea de zi cu zi a parohiei.

§ 2. După cum este amintit şi în Codul de drept canonic, parohul îi "asistă cu deosebită caritate pe cei bolnavi, mai ales pe aceia aflaţi în pragul morţii, oferindu-le cu promptitudine sacramentele şi încredinţând-le sufletele lui Dumnezeu; cu grijă deosebită, să fie alături de cei săraci şi bolnavi" (can. 529, § 1). Un asemenea îndemn stăruitor îi priveşte şi pe ceilalţi preoţi ai parohiei şi pe diaconi: atenţia faţă de bolnavi, ca şi faţă de familiile lor, trebuie să ocupe un loc primar în activitatea lor de slujire, lucrul acesta constituind, într-o lume care adesea îl marginalizează pe cel care nu este activ şi eficient, o mărturie cu totul semnificativă a demnităţii şi a valorii fiecărei persoane în faţa lui Dumnezeu.

§ 3. Câteva direcţii de implicare, pe care toate parohiile trebuie să le aibă în vedere atunci când elaborează şi actualizează activitatea lor pentru cei bolnavi:

a) valorificarea prezenţei bolnavilor în cadrul comunităţii, având conştiinţa că persoana aflată în suferinţă este "membru activ şi responsabil al operei de evanghelizare şi de mântuire" (Ioan Paul al II-lea, Cristifideles laici, nr. 54);

b) sensibilizarea tuturor credincioşilor faţă de bolnavi, în special faţă de cei grav bolnavi, singuri sau în fază terminală;

c) apropierea de enoriaşii bolnavi internaţi în structurile sanitare, cu scopul de a se simţi în mod efectiv parte a comunităţii;

d) mărturia iubirii fraterne, promovată, mai ales, de activităţile Caritas-ului, a Asociaţiilor ecleziale şi de inspiraţie creştină care se dedică acestui sector;

e) realizarea unei cateheze specifice, adresată tuturor credincioşilor, în special cu ocazia Zilei Mondiale a Bolnavilor, dându-se importanţă deosebită sacramentului Ungerii bolnavilor şi Viaticului;

f) promovarea iniţiativelor liturgice şi catehetice pentru cei bolnavi, inclusiv pelerinajele la sanctuare;

g) grija familiei ca bolnavilor să li se administreze sfintele sacramente înainte ca boala să se agraveze şi cu atât mai mult înainte ca aceştia să fie transportaţi la spital.

342. Pastoraţia în structurile de asistenţă socio-medicală

§ 1. Biserica locală de Iaşi se îngrijeşte în mod special de cei aflaţi pe paturile spitalelor, în sanatorii, în căminele pentru persoane în vârstă şi în alte locuri similare, promovând o pastoraţie a sănătăţii şi a asistenţei specifice acestor ambiente.

§ 2. Grija pastorală în spitale, sanatorii şi în căminele pentru persoane în vârstă aparţine Diecezei şi este încredinţată parohiilor pe raza cărora există astfel de structuri sanitare.

§ 3. În faţa credincioşilor prezenţi în structura sanitară sau de asistenţă, parohul locului se bucură de facultăţile specifice unui capelan sanitar.

343. Instituţii sanitare catolice

§ 1. Instituţiile sanitare catolice constituie o modalitate specifică prin care comunitatea creştină trăieşte slujirea carităţii şi încearcă să pună în aplicare porunca lui Cristos de a îngriji bolnavii.

§ 2. Scopul primar al unor asemenea instituţii, care le justifică existenţa, îl reprezintă: asistenţa completă a bolnavului, evanghelizarea, grija pentru bolnavii aflaţi în dificultate, promovarea unei culturi medicale de înalt profesionalism, atentă la persoană, şi nu doar la boală.

§ 3. Introducerea lor în programul public din teritoriu poate dobândi un rol cu totul semnificativ de profeţie, când aleg să se implice acolo unde încă serviciile medicale publice nu şi-au făcut simţită prezenţa, în special în favoarea celor mai săraci, precum şi atunci când se implică în domenii noi ale medicinei şi ale cercetării ştiinţifice.

344. Voluntariatul

§ 1. Acţiunea voluntariatului, individual şi organizat, în domeniul sănătăţii este deja prezentă în comunităţile noastre. Ea exprimă şi realizează vocaţia creştină tipică de prezenţă în societate pentru un aport de solidaritate între persoane, pentru umanizarea structurilor şi pentru sprijinirea elaborării intervenţiilor instituţionale.

§ 2. Printre sarcinile educative ale comunităţii creştine, se evidenţiază aceea de a suscita, însoţi şi sprijini diferitele forme de voluntariat socio-sanitar şi, în acelaşi timp, de a promova alegerile profesionale din acest domeniu, semnificative pe plan uman şi creştin.

§ 3. Este oportun ca iniţiativele, care au caracter pastoral, ale voluntarilor şi ale asociaţiilor, în interiorul structurilor sanitare, să fie stabilite de comun acord cu asistenţii spirituali, numiţi de Episcop.

345. Oficiul diecezan pentru pastoraţia lucrătorilor sanitari

Oficiul pentru pastoraţia sanitară, coordonat de responsabilul numit de Episcop:

a) examinează, în colaborare cu alte oficii, direcţiile de pastoraţie diecezane în câmpul sănătăţii şi urmăreşte aplicarea lor;

b) se îngrijeşte de sensibilizarea comunităţilor creştine;

c) animă şi coordonează iniţiativele de formare şi de perfecţionare între diferitele asociaţii şi grupuri specifice;

d) promovează, în colaborare cu grupul consultativ diecezan şi a respectivelor comisii, studiul proiectelor de lege în sfera sănătăţii şi ţine legătura cu administratorii publici ai sectorului;

e) asigură asistenţa bolnavilor în spitale şi centre de sănătate.

346.Colegiul consultativ diecezan

§ 1. Colegiul consultativ diecezan pentru pastoraţia sanitară este alcătuit, pe lângă responsabilul Oficiului diecezan, de către persoane active în acţiunea pastorală sau în forme de prezenţă creştină în cadrul lumii medicale: parohi, capelani, asistenţi călugări, asociaţii ecleziale şi de inspiraţie creştină, asociaţii profesionale creştine. Sunt chemaţi să facă parte din grupul consultativ diecezan şi experţi din domeniul medical.

§ 2. Colegiul consultativ diecezan este locul pentru studierea problemelor, pentru schimburi de experienţă, întâlniri de idei şi proiecte, propuneri de iniţiative, cu scopul de a contribui, mai ales, la elaborarea şi perfecţionarea planului unitar diecezan în domeniul pastoraţiei sănătăţii.

§ 3. În fiecare parohie să se dea atenţia cuvenită celebrării Zilei Mondiale anuale a Bolnavului prin implicarea tuturor categoriilor de credincioşi, în mod deosebit a voluntarilor aparţinând diferitelor asociaţii catolice.

§ 4. În planul pastoral parohial, vizita păstorului şi a preoţilor colaboratori la cei bolnavi să nu se limiteze numai la Vinerea întâi din lună, răspunzându-se cu bucurie şi promptitudine apelurilor bolnavilor ori de câte ori este necesar.

§ 5. Atât în familie, cât şi la Biserică, tinerii şi copiii să fie conştientizaţi de datoria pe care o au faţă de cei bolnavi, vizitându-i şi ajutându-i.

C. PASTORAŢIA MILITARILOR, DEŢINUŢILOR ŞI A PERSOANELOR DEPENDENTE

347. Pastoraţia militarilor

§ 1. Pastoraţia militarilor vrea să fie un ajutor spiritual şi pastoral acordat militarilor care se află în serviciul militar şi nu au posibilitatea primirii sacramentelor sfintei Spovezi şi sfintei Împărtăşanii.

§ 2. Pastoraţia militarilor se află în misiunea Oficiului pentru pastoraţia militarilor şi deţinuţilor, în fruntea căruia se află un capelan, numit de Episcopul diecezan. Capelanul militar coordonează toate probleme referitoare la pastoraţia militarilor, folosindu-se şi de colaborarea preoţilor din parohiile din zonele unde se află cazărmi militare.

§ 3. Capelanul militar are misiunea:

a) de a acorda asistenţă spirituală militarilor în termen, prin vizitarea periodică a cazărmilor militare;

b) a stabili contacte cu conducătorii cazărmilor, în vederea concordării unui program de asistenţă spirituală;

c) a-i pregăti şi sensibiliza, la nivelul parohiilor, pe viitorii militari în vederea contactului ulterior cu asistentul spiritual din timpul serviciului militar;

d) a colabora cu Oficiul pentru pastoraţia tineretului, copiilor şi asociaţiilor, în vederea reintegrării tinerilor în comunităţile parohiale sau asociaţiile de tineri după terminarea serviciului militar.

348. Pastoraţia deţinuţilor

§ 1. Pastoraţia deţinuţilor are în vedere asistenţa pastorală şi spirituală pentru credincioşii catolici care sunt în penitenciare.

§ 2. Pastoraţia deţinuţilor se află în misiunea Oficiului pentru pastoraţia militarilor şi deţinuţilor, în fruntea căruia se află un capelan, numit de Episcopul diecezan. Capelanul diecezan coordonează toate problemele referitoare la pastoraţia deţinuţilor, folosindu-se şi de colaborarea preoţilor din parohiile din zonele unde se află penitenciare.

§ 3. Capelanul diecezan pentru pastoraţia deţinuţilor are misiunea:

a) de a-i vizita periodic pe deţinuţi şi de a le acorda asistenţă spirituală, organizând cursuri de cateheză, ascultându-le spovezile şi celebrând pentru ei sfânta Liturghie;

b) a-i ajuta pe deţinuţii cu probleme grave de sănătate, în limitele posibile şi admise, folosindu-se de sprijinul şi colaborarea Centrului Diecezan Caritas;

c) a promova iniţiative de reintegrare a deţinuţilor în comunităţile parohiale, după ieşirea din penitenciare.

349. Pastoraţia persoanelor dependente

§ 1. Grija pastorală faţă de cei care se află într-o stare de dependenţă faţă de alcool, droguri, ţigări etc. se bazează pe exemplul lui Cristos, care "străbătea toate cetăţile şi satele, vindecând orice boală şi orice neputinţă" (Mt 9,35).

§ 2. Pastoraţia persoanelor dependente nu poate să lipsească din pastoraţia parohială. Faţă de asemenea persoane se impune să avem o atitudine creştină, care să se manifeste prin curajul de a le sta alături, de a-i aborda şi de a le veni în ajutor.

§ 3. Să se evite atitudinea de indiferenţă şi resemnare în faţa problemelor pe care le ridică persoanele dependente şi să se caute soluţii pentru prevenirea cauzelor care le generează prin ajutorul constant acordat persoanei afectate de acest flagel. În această muncă de la om la om, cel în cauză trebuie acceptat aşa cum este, ascultat şi înţeles.

§ 4. Se impune o temeinică educaţie sanitară şi etică a tuturor credincioşilor, mai ales a copiilor şi tinerilor, în privinţa drogurilor. Această problematică să se regăsească în programele şcolare şi, în mod special, să fie tratată la orele de dirigenţie şi religie.

§ 5. În practica pastorală, se recomandă folosirea mijloacelor de autoconstrângere, fiind îngăduită, după o cercetare prudentă şi amănunţită a cazului, exprimarea obligaţiei şi a promisiunii sub jurământ din partea persoanelor care vor să scape de un viciu sau altul.

§ 6. În munca de prevenire a contaminării copiilor şi tinerilor cu viciul beţiei sau cu fumatul, este binevenită recurgerea la măsurile luate în toate localurile de legea civilă conform căreia nu este îngăduit să se distribuie băuturi alcoolice şi ţigări minorilor.

§ 7. Să se folosească la toate nivelurile mijloace de descurajare a consumului excesiv de alcool, iar familia să fie sprijinită în lupta contra procurării şi folosirii tuturor categoriilor de droguri, prin formarea unor centre şi grupuri de voluntari pentru recuperarea persoanelor afectate, prin organizarea de conferinţe şi celebrări speciale pe această temă, precum şi prin implicarea lor în diferite activităţi în care să se simtă utile, respectate şi apreciate.

§ 8. Să se conştientizeze nocivitatea fumatului, atât pentru persoana proprie, cât şi a celor din jur, iar patronii şi vânzătorii de băuturi sau de alte aşa-numite droguri uşoare să fie avertizaţi asupra caracterului imoral al afacerii lor, în cazul în care încurajează sau nu opresc consumul excesiv de alcool.

§ 9. Clericilor le este interzisă comercializarea băuturilor alcoolice, iar comunitatea creştină trebuie să fie atentă la pericolul pe care îl exercită prezenţa alcoolicilor în familie şi în locurile publice.

» înapoi la cuprins «