Capitolul VIII

CĂSĂTORIA ŞI FAMILIA

I.

FAMILIA ÎN ACTIVITATEA PASTORALĂ A BISERICII

220. Locul central al familiei în pastoraţia Bisericii

§ 1. În Biserică, mister de comuniune, trimisă în misiune să vestească, să celebreze şi să dea mărturie despre misterul lui Cristos oamenilor din timpul nostru, familia creştină, consacrată prin sacramentul Căsătoriei, are un rol fundamental. Plină de grijă faţă de necesitatea mântuirii, prezentă în fiecare om, Biserica Catolică din Moldova este pe deplin conştientă de importanţa familiei pentru creşterea persoanei, viaţa Bisericii şi dezvoltarea societăţii, întrucât este comunitatea în care se realizează comuniunea persoanelor ca semn al "civilizaţiei iubirii". Căsătoria, adică "intima comunitate de viaţă şi de iubire, întemeiată de Creator" (GS 48), este stabilită de legământul conjugal cu care soţii se dăruiesc şi se primesc reciproc, este împlinirea vocaţiei fundamentale a iubirii pe care Dumnezeu a sădit-o în bărbat şi în femeie, creându-i după chipul şi asemănarea sa (cf. Gen 1,26) şi dându-l pe unul altuia ca "ajutor care să-i fie asemenea" (cf. Gen 2,18-24) pentru realizarea reciprocă.

§ 2. De aceea, Biserica locală se îndreaptă spre toate familiile creştine, cerând tuturor membrilor poporului lui Dumnezeu să accepte şi să pună în valoare familia, consacrată de sacramentul Căsătoriei, ca parte integrantă a Bisericii. Întrucât "familia este calea Bisericii", comunitatea creştină înţelege să fie aproape de toate familiile şi doreşte să bată la uşa fiecărei case şi să salute cu afecţiune toate comunităţile familiale.

221. Urgenţa şi semnificaţia pastoraţiei familiale

§ 1. Schimbarea condiţiilor culturale şi sociale tind astăzi să pună în discuţie semnificaţia instituţiei familiale, propunând modele de viaţă conjugală străine de planul lui Dumnezeu: scăderea dimensiunii religioase a vieţii şi separarea dintre credinţă şi viaţă pun familia într-o condiţie de dificultate şi de solitudine. Într-un astfel de context, soţii şi familiile resimt urgenţa de a da mărturie despre condiţia lor ca har de trăit şi de păstrat şi ca vocaţie la sfinţenie în care să realizeze urmarea lui Cristos, şi îşi asumă datoria de a face prezentă iubirea de Dumnezeu în specificul vieţii lor. În această perspectivă, se impune ca fiecare comunitate creştină să recunoască, să pună în valoare şi să promoveze carismele proprii soţilor, să susţină şi să stimuleze creşterea oricărei familii, nu numai în calitate de comunitate mântuită, ci şi ca o comunitate care participă la acţiunea răscumpărătoare a lui Isus Cristos, şi să înfrunte orice problemă de familie în lumina demnităţii pe care i-o conferă Dumnezeu familiei în planul său de mântuire. "A te căsători în Domnul" (cf. 1Cor 7,39) este un har şi o vocaţie, o formă de urmare a lui Cristos, o carismă, adică un dar al Duhului Sfânt oferit pentru edificarea Bisericii (cf. 1Cor 7,7.17). Prin aceasta, Căsătoria devine chemare şi drum de sfinţenie proprii soţilor (cf. LG 11; GS 48).

§ 2. De aceea, pastoraţia familiei, introdusă strict şi organizat în pastoraţia generală a Bisericii, este necesar:

a) să fie orientată să trezească în soţi, în familii şi în toţi credincioşii conştiinţa dimensiunilor constitutive ale Căsătoriei creştine;

b) să ajute familiile să trăiască vocaţia şi misiunea lor specifică;

c) să dezvolte o cultură a familiei înrădăcinată în conştiinţa prezenţei lui Cristos care constituie familia ca "Biserică domestică".

§ 3. Pentru realizarea unei pastoraţii familiale autentice, este necesară şi urgentă o schimbare a mentalităţii pastorale, în care se impune a recunoaşte că aproape toate obiectivele acţiunii Bisericii ori sunt plasate în cadrul comunităţii familiale, ori, cel puţin, o pun în cauză mai mult sau mai puţin în mod direct. În această perspectivă, familia este, prin natura sa, locul care uneşte întreaga pastoraţie, căci Biserica vede în familie nu doar un sector particular unde intervine, ci o dimensiune a întregii sale activităţi la care nu poate renunţa. Astfel, pastoraţia familiei este parte integrantă a acţiunii Bisericii noastre locale. Atenţia faţă de familie nu-i priveşte numai pe unii lucrători pastorali, ci întreaga comunitate creştină şi, în ea, pe toţi credincioşii după locul şi slujirea lor. De aceea, fiecare parohie, în formularea planului său pastoral, să dea o atenţie aparte situaţiilor şi problemelor familiei, punând în valoare, într-un mod special, unitatea familială.

222. Familia - subiect al pastoraţiei

§ 1. În virtutea sacramentului Căsătoriei, pe care este fundamentată, şi datorită unei pastoraţii familiale corecte, familia trăieşte şi creşte ca subiect protagonist al rolului său de slujire în Biserică, rol care se exprimă prin formarea unei comunităţi de persoane fundamentată pe comuniune, slujirea vieţii în naşterea şi educarea copiilor, participarea la misiunea Bisericii şi dezvoltarea societăţii.

§ 2. Pentru a mări conştiinţa vocaţiei şi a datoriilor familiei, Biserica din Dieceza de Iaşi se implică nu numai să desfăşoare o cateheză adecvată şi organizată despre planul lui Dumnezeu cu privire la Căsătorie şi la familie, ci şi să promoveze experienţele familiilor care trăiesc vocaţia lor ca formă a vieţii creştine şi exemplu de sfinţenie în existenţa zilnică.

§ 3. O ocazie privilegiată pentru a face memoria acestei vocaţii şi pentru a sublinia câteva aspecte particulare ale împlinirii misiunii familiei în contextul pastoral al Diecezei este celebrarea anuală a sărbătorii Sfintei Familii, în care să se amintească raportul strâns care există între misterul divin al întrupării Cuvântului şi familia umană. Să se mai pună în valoare, de preferat la o altă dată, celebrarea anuală a aniversărilor Căsătoriei, pentru a reînnoi în soţi conştiinţa harului sacramental al unirii lor şi angajamentele Căsătoriei lor şi pentru a propune tuturor valoarea fidelităţii conjugale.

II. PREGĂTIREA PENTRU CĂSĂTORIE ŞI PENTRU VIAŢA DE FAMILIE

223. Educaţia pentru iubire ca pregătire îndepărtată pentru Căsătorie

§ 1. Pastoraţia pregătirii pentru Căsătorie, în cele două momente - cel de pregătire îndepărtată şi cel de pregătire apropiată - constituie unul dintre capitolele cele mai importante, urgente şi delicate ale întregii pastoraţii familiale.

§ 2. Pastoraţia familiei dobândeşte valoare şi semnificaţie în perspectiva vieţii ca vocaţie pentru iubire, iar cu educarea pentru viaţă şi pentru iubire începe orice drum al pastoraţiei familiei. Vocaţia fundamentală la iubire poate să se realizeze pe deplin în Căsătorie şi în feciorie, ca două moduri complementare de exprimare şi de trăire a misterului unic al alianţei lui Dumnezeu cu poporul său.

§ 3. De aceea, este datoria comunităţii creştine de a se implica în creşterea conştiinţei cu privire la planul lui Dumnezeu cu iubirea umană, educând atât la a considera viaţa ca vocaţie, cât şi la a trăi legământul de iubire ca alegere responsabilă, liberă, fidelă, pentru ca fiecare persoană să se deschidă iubirii şi dăruirii de sine: acestea sunt perspectivele în care se realizează pregătirea îndepărtată pentru Căsătorie şi pentru viaţa de familie.

§ 4. În scopul promovării acestei pregătiri, orice plan pastoral parohial să aibă grijă să desfăşoare o cateheză sistematică pe teme referitoare la viaţă, iubire, sexualitate, castitate, virginitate, Căsătorie, familie. În special:

a) aspectul educativ să fie prezent chiar de la cateheza pentru sacramentele iniţierii creştine, dar să se dezvolte, în special, în adolescenţă şi în perioada tinereţii;

b) în întâlnirile specifice adaptate diferitelor vârste, să se clarifice că unica vocaţie este aceea de a-l urma pe Cristos şi că starea vieţii de Căsătorie este o modalitate specială oferită soţilor pentru dezvoltarea darurilor deja prezente de la Botez; cu aceste ocazii să se sublinieze şi caracteristicile speciale, de natură antropologică şi psihologică, legate de viaţa de iubire dintre soţi; de asemenea, să nu se neglijeze nici educaţia pentru respectarea vieţii umane de la zămislire până la moartea naturală;

c) aspectul educativ să fie în mod special prezent în pastoraţia tinerilor. Pregătirea lor la Căsătorie să înceapă trezind în ei simţul iubirii ca răspuns la iniţiativa lui Dumnezeu şi să fie o ocazie privilegiată de a-i face să descopere că Isus Cristos pune în valoare cele mai profunde exigenţe afective ale bărbatului şi ale femeii. Să se folosească în acest scop toate ocaziile de propunere creştină oferite tinerilor fie în parohie, fie în afara ei (experienţe în asociaţii, grupuri şi mişcări, predarea religiei în şcoală), ajutându-i să ia în serios dorinţa lor autentică de a iubi, încurajându-i să împărtăşească o viziune corectă despre sexualitate, favorizând în ei discernământul în ceea ce priveşte experienţele lor afective şi trezind într-înşii convingeri profunde cu privire la indisolubilitatea Căsătoriei creştine.

§ 5. Părinţii să-şi dea seama că au o responsabilitate cu totul aparte în această acţiune educativă: lor le revine, înainte de toate, datoria de a-i învăţa pe copii marile valori ale Căsătoriei creştine; să-şi amintească faptul că tinerii vor putea întâlni şi recunoaşte prima mărturie de iubire tocmai în experienţa lor de soţi şi de părinţi.

224. Logodna - timp de har

§ 1. Timpul logodnei este un timp important în viziunea creştină a Căsătoriei: este un timp de creştere, de responsabilitate şi de verificare vocaţională şi timp de har. În momentul de faţă, este necesară redefinirea şi evanghelizarea logodnei, căci contextul cultural actual a denaturat sensul şi durata perioadei de logodnă, reducându-o la o simplă formalitate de împlinit înainte de cununie, şi nu de puţine ori, la o "trăire împreună", ocazie de trăire egoistă şi păcătoasă.

§ 2. Biserica noastră locală, în schimb, recunoaşte timpul logodnei ca o etapă importantă a vieţii în care logodnicii se maturizează în conştiinţa că sunt chemaţi împreună de Dumnezeu, verificând disponibilitatea şi capacitatea de a împărtăşi un proiect comun de viaţă. De aceea, este necesară promovarea proiectelor care dezvoltă această înţelepciune vocaţională, însoţindu-i pe tineri de-a lungul întregii perioade a logodnei lor, ajutându-i să depăşească o concepţie de privatizare a relaţiei lor şi invitându-i să manifeste public, în mod discret şi matur, frumuseţea iubirii lor: aceasta va duce la cunoaşterea logodnei ca timp de har. În această perspectivă, să li se ofere o conducere spirituală adecvată şi să li se propună însoţirea de către persoane căsătorite, care să le ofere contribuţia lor şi mărturia propriei vieţi familiale, favorizând astfel şi implicarea armonioasă şi echilibrată a familiilor de provenienţă ale logodnicilor.

§ 3. Fiecare parohie să introducă în propriul plan pastoral precizări specifice pentru însoţirea logodnicilor, programând şi iniţiative la nivel decanal, cu aportul Oficiului pentru pastoraţia familiei şi a laicilor sau a altor structuri de coordonare, punând în valoare şi sensibilitatea proprie a mişcărilor şi asociaţiilor religioase.

§ 4. Toate acestea să fie trăite într-o perspectivă puternic misionară, cu conştiinţa că este o ocazie prielnică şi privilegiată de a întâlni tinerii într-o etapă foarte importantă din viaţa lor. Perechile de logodnici deja implicaţi în parohie, în Acţiunea Catolică sau în diferitele mişcări ecleziale, să împărtăşească această grijă misionară, să le ofere tuturor mărturia lor plină de bucurie de a-l urma pe Cristos în trăirea adevărului iubirii lor atât în viaţa de fiecare zi, cât şi participând activ la planul parohial de pregătire pentru Căsătorie.

§ 5. De asemenea, să se pună în valoare semnele care subliniază logodna, cum este binecuvântarea logodnicilor.

225. Pregătirea apropiată pentru Căsătorie

§ 1. Momentul care precedă în mod imediat Căsătoria se prezintă astăzi ca o mare oportunitate de evanghelizare: este ocazia unei întâlniri reînnoite cu Cristos şi cu Biserica. Apropierea nunţii constituie astfel o ocazie potrivită de întâlnire cu realitatea creştină şi de a reflecta asupra orientării care trebuie dată vieţii. Întrucât sacramentul Căsătoriei este semn de unire cu Cristos şi cu Biserica, li se cere logodnicilor cel puţin o cunoaştere sumară de credinţă, ca bază pentru trăirea responsabilă a vocaţiei lor la viaţa de Căsătorie şi familie. În acest scop, comunitatea parohială, sub conducerea parohului, să formuleze planuri şi iniţiative pentru pregătirea mai apropiată pentru Căsătorie, aşa încât să-i ajute pe logodnici să intre progresiv în misterul lui Cristos, în Biserică şi cu Biserica.

§ 2. Pentru a avea un drum serios de pregătire, logodnicii să fie invitaţi să se prezinte la parohul căruia îi revine obligaţia să înceapă formalităţile de completare a dosarului matrimonial, pe cât posibil, cu trei luni înainte de data prevăzută pentru nuntă. Parohul spre care să se îndrepte este, la libera alegere, cel din parohia unde locuieşte unul sau altul dintre logodnici. În acest prim colocviu, parohul să aibă grijă să primească cererea făcută de cei doi logodnici de a celebra Căsătoria creştină, ajutându-i să clarifice motivele alegerii lor şi invitând-i să participe la cursurile pentru logodnici programate în parohie. Parohul să ţină întotdeauna seama de diversitatea situaţiei spirituale a fiecăruia dintre logodnici, care cere de multe ori abordări diferenţiate, şi să favorizeze şi forme personalizate de descoperire a credinţei, folosindu-se de colaborarea familiilor care sunt de referinţă pentru perechea de logodnici.

§ 3. Forme personalizate de pregătire la Căsătorie să fie favorizate şi propuse, în special, în cazul în care:

a) logodnicii nu au primit încă sacramentul Mirului şi ar fi oportun să-l primească înainte de cununie;

b) cei care convieţuiesc, căsătoriţi doar civil sau divorţaţi după o căsătorie doar civilă, cer Căsătoria religioasă;

c) Căsătoria este între o persoană catolică şi o persoană botezată, dar necatolică;

d) Căsătoria este între o persoană catolică şi una nebotezată.

§ 4. Participarea la cursul comunitar de pregătire pentru Căsătorie trebuie să fie considerată moral obligatorie, chiar dacă imposibilitatea obiectivă de a lua parte nu va putea constitui un impediment pentru celebrarea Căsătoriei. În aceste circumstanţe, îi revine parohului datoria să identifice şi să propună forme alternative de însoţire a logodnicilor. Doar în cazuri extreme, dacă logodnicii nu ar accepta nici o formă de participare fără motive obiective, parohul, având aprobarea Ordinariului, va propune amânarea celebrării Căsătoriei.

226. Cursurile pentru logodnici

§ 1. Pregătirea imediată pentru Căsătorie să se facă, în principal, prin cursuri pentru logodnici. Logodnicii trebuie să fie ajutaţi să se implice în mod personal, ca să nu rămână simpli oameni care primesc o slujire sau ascultători ai unei lecţii. Este foarte important ca ei, chiar de la început, să se simtă primiţi şi să respire o atmosferă de familie, să facă experienţa unei Biserici vii.

§ 2. Să se aibă grijă de a perfecţiona actuala etapă de cursuri pentru logodnici, trecând de la o simplă examinare a tinerilor despre cunoştinţele lor din catehism la un autentic drum de credinţă progresiv. Scopul este trezirea credinţei şi iniţierea tinerilor la viaţa Bisericii, având grijă de introducerea viitoarelor noi familii într-o comunitate vie şi, de preferinţă, în experienţe de grupuri de familii. Această formare va trebui să fie realizată cu o metodă şi un stil care să implice şi să intereseze logodnicii, într-un climat de primire plină de bucurie care să ştie să trezească dorinţa de a gusta frumuseţea vieţii de Căsătorie şi de familie în perspectiva creştină şi datorită apropierii şi mărturiei familiilor ce deja trăiesc această experienţă. Întâlnirile, conduse de paroh (sau de un preot delegat) şi de perechi de soţi, să fie momente de evanghelizare şi de cateheză, să ducă la rugăciune şi la viaţa liturgică, să orienteze către caritate, implicând logodnicii într-o dinamică misionară, să-i ajute să reflecteze în mod responsabil la compatibilitatea dintre îndatoririle de muncă, viaţa familială şi educaţia copiilor. În timpul pregătirii imediate pentru Căsătorie, să nu se treacă peste aprofundarea aspectelor antropologice ale Căsătoriei şi vieţii familiale, punând în valoare aici competenţa experţilor şi contribuţia consultorilor familiali în întâlniri pe aceste teme chiar la nivel interparohial sau decanal.

§ 3. Oficiul pentru pastoraţia familiei şi a laicilor să fie informat de organizarea anuală sau bianuală a unor astfel de cursuri în parohii şi să verifice materialele care vor fi încredinţate logodnicilor, precum şi desfăşurarea cursurilor.

§ 4. Parohia trebuie să fie în mod normal aceea care iniţiază aceste drumuri de formare şi educare, iar atunci când nu este posibil din partea unei parohii, să se prevadă cursuri la nivel interparohial sau decanal.

§ 5. Cât priveşte durata acestei pregătiri apropiate pentru Căsătorie, să fie un timp mai îndelungat, de circa trei luni, şi în mod gradat să se treacă de la actualele trei sau patru întâlniri la un număr mai mare, prevăzând, pe cât este posibil, şi un moment de spiritualitate sau de reculegere, dacă este cazul, la nivel zonal.

227. Colocviul cu parohul

Pregătirea imediată pentru Căsătorie să cuprindă şi trei întâlniri obligatorii cu parohul. Ele reprezintă un moment important şi privilegiat de personalizare a dialogului cu logodnicii şi au un caracter nu atât juridic, cât, mai ales, pastoral, scandând drumul de pregătire. La prima întâlnire a logodnicilor cu parohul, tinerii să vină şi cu părinţii, pentru a cunoaşte mai bine situaţia lor şi pentru a da o mai mare importanţă întemeierii unei noi familii. Astfel, se află dacă părinţii sunt de acord cu Căsătoria copiilor lor, lucru ce poate influenţa pozitiv sau negativ viitoarele relaţii dintre tinerii soţi şi familiile din care provin. Cu această primă întâlnire, să se înceapă întocmirea dosarului matrimonial printr-un protocol informativ referitor la cine sunt, dacă există vreun impediment de Căsătorie, dacă sunt liberi, dacă nu cumva unul dintre ei este divorţat etc., urmând ca apoi să se înceapă perioada de pregătire propriu-zisă. Parohul să le facă precizări despre exigenţele pregătirii imediate pentru Căsătorie, să-i îndrepte pe tineri spre cursurile pentru logodnici, fixând cu ei un drum personal, ţinând seama de condiţia lor umană şi religioasă. La a doua întâlnire, care are loc la sfârşitul cursului, parohul să facă examenul logodnicilor, rezervat lui, pentru a verifica libertatea şi integritatea consimţământului pe care şi-l vor da, voinţa lor de a încheia o Căsătorie validă, şi că nu sunt impedimente. În acest scop, să interogheze în mod separat logodnicii, amintindu-le că răspunsurile lor sunt date sub jurământ, rămân în arhiva parohiei în dosarul matrimonial şi sunt tutelate de secretul oficiului. Este vorba, de fapt, despre un adevărat colocviu, a cărui semnificaţie este reluarea personalizată a catehezei desfăşurate la nivel comunitar şi verificarea atentă a convingerilor şi dispoziţiilor fiecărui logodnic. Parohul să le prezinte învăţătura catolică despre Căsătorie şi să-i invite pe tineri să formuleze, de comun acord, motivaţiile cererii sacramentului şi proiectul lor de viaţă de familie. În plus, să le ofere precizări clare cu privire la împlinirea datoriilor matrimoniale în conformitate cu dispoziţiile canonice şi civile şi, dacă este cazul, să explice procedurile de urmat pentru obţinerea, în vederea celebrării Căsătoriei, a permisiunii sau a dispensei necesare de la Ordinariul locului. A treia întâlnire cu parohul sau cu preotul care va asista la Căsătorie are ca scop pregătirea pentru celebrarea liturgică a Căsătoriei.

228. În perioada apropierii nunţii

§ 1. În apropierea Căsătoriei, parohul sau, în acord cu el, preotul care va celebra Căsătoria să aibă o întâlnire cu mirii pentru a-i pregăti la celebrarea liturgică a Căsătoriei: să le explice frumuseţea liturgiei nupţiale; să-i ajute să înţeleagă valoarea fiecărui gest ritual şi a rugăciunii Bisericii; să favorizeze, respectând prescripţiile liturgice, iniţiativa lor în alegerea lecturilor biblice, în pregătirea cântărilor şi a rugăciunilor; să-i invite să se facă promotorii unei celebrări vii şi participate, amintindu-le de datoria lor de slujitori ai sacramentului.

§ 2. Mai este important ca fiecare parohie să organizeze periodic, cu o scadenţă legată de numărul Căsătoriilor care se celebrează de-a lungul anului, un moment de reculegere spirituală sau o întâlnire de rugăciune pentru viitorii soţi, la care, pe cât posibil, să invite familiile de origine şi naşii de la nuntă. Acest moment, care poate fi deschis şi prietenilor şi altor familii din parohie, permiţând o introducere spirituală mai specifică la celebrarea sacramentului, va ajuta la aprofundarea conştiinţei semnificaţiei ecleziale a Căsătoriei şi va da posibilitatea familiilor deja constituite să reia obligaţiile lor matrimoniale.

§ 3. Drumul de pregătire să se încheie cu semnalarea noii familii parohului locului unde va locui, pentru a-i favoriza implicarea în noua comunitate parohială.

III. CELEBRAREA CĂSĂTORIEI

229. Semnificaţia celebrării Căsătoriei

§ 1. Celebrarea Căsătoriei este o realitate evanghelizatoare, întrucât este anunţ de credinţă a Bisericii despre vestea bună a iubirii conjugale. Căsătoria dintre doi botezaţi, de fapt, devenind semn şi izvor de mântuire, este vestire a Cuvântului care înalţă iubirea umană, îmbogăţeşte comunitatea creştină cu noi Biserici domestice şi constituie familia creştină după imaginea iubirii trinitare.

§ 2. De aceea, liturgia nupţială trebuie să exprime pe deplin semnificaţia eclezială a Căsătoriei şi prin stilul de celebrare marcat de o simplitate plină de bucurie menită să favorizeze implicarea întregii comunităţi ecleziale în care sunt mirii. În acest scop:

a) mirii să fie ajutaţi să cunoască esenţialul ritului şi să trăiască pe deplin rolul lor de slujitori ai sacramentului, meditând lecturile alese de ei, pentru a le păstra memoria ca program al vieţii lor conjugale;

b) comunitatea credincioşilor să fie ajutată să participe în mod conştient şi cu evlavie la ritul nupţial, ordonând cu grijă fiecare aspect al celebrării: explicarea ritului, proclamarea lecturilor biblice, alegerea cântărilor şi muzicii, formularea rugăciunilor şi momentele de reculegere şi de tăcere.

§ 3. În intenţia de a da mai multă expresie vizibilă şi clară dimensiunii ecleziale proprie fiecărei celebrări a sacramentului Căsătoriei, atunci când sunt prevăzute mai multe căsătorii în aceeaşi zi şi, mai ales, luând în considerare drumul de pregătire parcurs împreună de tineri, să se ia în seamă oportunitatea de a le sugera să celebreze Căsătoria lor în timpul unui singur act liturgic.

§ 4. Celebrarea Căsătoriei să fie şi ocazie de a exprima caritatea, prin gesturi faţă de cei săraci, şi pentru a arăta atenţie faţă de necesităţile comunităţii parohiale: în acest sens, să fie promovat şi obiceiul de a face o ofertă liberă pentru biserică.

§ 5. Aranjamentele exterioare să fie întotdeauna marcate de sobrietate şi de simplitate plină de demnitate, evitând orice cheltuială inutilă şi interzicând ceea ce ar putea tulbura climatul de reculegere şi de participare plină de bucurie. În special, cât priveşte decorurile florale, alegerea muzicii şi cântărilor şi prezenţa fotografilor şi a celor cu camere de luat vederi, să se ţină seama de discreţia cuvenită şi de ceea ce va fi indicat în mod oportun de organismele diecezane competente.

§ 6. Atunci când Căsătoriile, în mod excepţional, ar fi celebrate în Advent sau în Postul Mare, să se respecte caracteristicile proprii acestor momente liturgice, având, în acest caz, avizul Ordinariului locului.

§ 7. Pentru legătura intimă dintre Căsătorie şi Euharistie, celebrarea Căsătoriei în timpul Liturghiei trebuie considerată ca forma normală şi obişnuită. Mirii şi cei prezenţi la rit să fie educaţi să participe pe deplin la jertfa euharistică, apropiindu-se de sfânta Împărtăşanie având dispoziţiile cerute.

§ 8. În afara cazurilor în care normele liturgice deja prescriu celebrarea Căsătoriei în afara sfintei Liturghii, prudenţa pastorală sugerează să se procedeze la fel atunci când o circumstanţă obiectivă împiedică celebrarea Euharistiei într-un mod cu adevărat semnificativ pentru miri sau comunitatea celor prezenţi. Parohul să facă propunerea de a celebra Căsătoria fără Liturghie, de exemplu, atunci când mirii, sau unul dintre ei, se manifestă făţiş şi intenţionează să rămână departe de practica religioasă.

230. Căsătoria în zi de duminică

Celebrarea Căsătoriei în ziua de duminică este deosebit de semnificativă, cu condiţia să aibă loc în timpul unei Liturghii din orar, pentru a evita instrumentalizarea şi sacrificarea celebrării euharistice de către exigenţele private ale nunţii. Toate acestea au scopul de a implica în mod activ şi cu bucurie comunitatea în celebrarea liturgiei nupţiale, de a ajuta perechea să perceapă şi să exprime implicarea sa în comunitatea parohială şi de a sublinia mai clar aspectul eclezial al celebrării.

231. Locul celebrării

§ 1. Celebrarea Căsătoriei să aibă loc în parohia mirelui sau a miresei. Doar din motive de necesitate sau de convenienţă pastorală, poate fi celebrată în altă parohie.

§ 2. Răspunde, în special, criteriului de convenienţă pastorală celebrarea Căsătoriei:

a) în parohia în care mirii vor merge să locuiască;

b) sau, în cazul imigranţilor, în parohia din ţara lor de origine;

c) sau în parohia unde ei sunt în mod obişnuit sau acolo unde trăiesc în mod efectiv experienţa lor de credinţă.

§ 3. Parohii, atunci când este necesar, să-i ajute pe tineri să înţeleagă că numai dorinţa, deşi motivată, de a celebra Căsătoria nu poate fi motiv suficient şi valid din punct de vedere pastoral pentru ca aceasta să aibă loc într-o parohie diferită de aceea a mirelui sau a miresei; să caute, aşadar, împreună cu ei rezolvarea cea mai adaptată, care să respecte cererile lor drepte şi, în acelaşi timp, sensul şi valoarea acestei norme.

§ 4. Pentru a discerne în situaţiile în care tinerii cer să se celebreze Căsătoria într-o altă parohie, păstorul de suflete, respectând normele şi criteriile precizate, să ţină seama, mai ales, de binele spiritual al credincioşilor, fie acceptând motivaţiile care arată o adevărată sensibilitate religioasă sau o exigenţă umană reală, fie explicând că nu pot fi acceptate nici motivaţiile de pură convenienţă socială, nici cele cu caracter profan, legate de consideraţii de ordin sentimental, artistic sau peisagistic.

§ 5. Parohul, aşadar, de regulă, să nu aprobe cererile de celebrare a Căsătoriei în parohia sa dacă sunt făcute de logodnici care nu sunt din parohia proprie. Răbdător şi atent la situaţia tinerilor, să le arate norma Bisericii, să sublinieze, în particular, că numai motive valide de necesitate sau de convenienţă pastorală pot permite celebrarea Căsătoriei într-o parohie diferită de aceea a mirelui sau a miresei; cu claritate şi discreţie şi fără a face aluzie la nici o disponibilitate de a-i primi pentru celebrare, să-i invite să se adreseze parohului competent pentru pregătirea matrimonială şi să verifice cu el situaţia şi cererile lor. Dacă din acest colocviu ar apărea un element care ar putea face plauzibilă şi oportună celebrarea Căsătoriei în parohia de care răspunde el, parohul interpelat să-l informeze cu prudenţă despre toate acestea pe parohul propriu al tinerilor. Acesta din urmă să verifice temeinicia cererii lor, ţinând cont de situaţia vieţii tinerilor, să decidă asupra oportunităţii de a da permisiunea de celebrare a Căsătoriei în altă parohie şi, după ce a informat despre aceasta parohul acelei parohii, să-i îndrepte spre el pe tineri. În plus, să evalueze oportunitatea de a da şi permisiunea pentru pregătirea la Căsătorie, asigurând, oricum, de propria colaborare pentru desfăşurarea acesteia.

§ 6. Atenţi în mod special la toate aceste directive trebuie să fie şi responsabilii de biserici neparohiale, ai sanctuarelor, ai bisericilor monument istoric sau artistic.

§ 7. Locul celebrării sacramentului Căsătoriei să fie, de regulă, biserica parohială. Cu permisiunea Ordinariului sau, în teritoriul parohiei sale, a parohului, Căsătoria va putea fi celebrată în altă biserică sau capelă.

§ 8. Numai din motive pastorale suficiente, Ordinariul locului poate permite ca sacramentul Căsătoriei să fie celebrat într-o capelă privată sau în afara locului sacru (CDC, can 1118 § 1-2). În acest caz, parohul care face pregătirea la Căsătorie să-i prezinte Ordinariului motivaţiile ce justifică cererea.

232. Documentaţia în cazul Căsătoriei în afara parohiei

§ 1. Atunci când parohul, care a pregătit dosarul matrimonial, îi dă permisiunea unui alt paroh pentru a celebra Căsătoria, să-i transmită numai permisiunea, păstrând în arhiva parohială proprie fasciculul cu documentele matrimoniale.

§ 2. Dacă se celebrează Căsătoria într-o altă parohie a Diecezei, să-i transmită permisiunea direct parohului locului unde are loc celebrarea, fără viză de la Curie.

§ 3. Dacă se celebrează Căsătoria în afara Diecezei, parohul să transmită, în plic închis, la Curie tot fasciculul cu documentele matrimoniale, pentru vizare.

233. Norme pentru celebrarea Liturghiei

§ 1. Atunci când celebrarea Căsătoriei se face în timpul Liturghiei - care în zilele de poruncă trebuie să fie una dintre Liturghiile din orar -, parohii, în ceea ce priveşte binarea şi trinarea, să respecte normele în vigoare.

§ 2. Dacă există motive valide, este permisă concelebrarea la Liturghia Căsătoriei. Oricum, fiecare preot este obligat să respecte normele canonice şi liturgice referitoare la binare sau trinare.

234. Obligaţii legate de celebrarea Căsătoriei

După celebrarea Căsătoriei, parohul să o comunice parohiei în care a fost înregistrat Botezul mirilor şi, eventual, parohului de la care a primit permisiunea de celebrare a Căsătoriei (CDC, can. 1121).

IV. VIAŢA DE CĂSĂTORIE ŞI DE FAMILIE

235. Atenţia acordată vieţii de familie

§ 1. Contextul socio-cultural actual pune multe dificultăţi soţilor şi familiilor în a deveni conştiente de propria identitate conformă cu planul lui Dumnezeu; nici chiar comunitatea parohială nu pune în valoare întotdeauna în mod adecvat darul special de har al Căsătoriei drept carismă specifică pentru viaţa întregii comunităţi. Aceasta face necesară o pastoraţie familială organizată, atentă la trăirea concretă a soţilor şi a familiilor, care să-i însoţească în responsabilitatea de a împlini planul lui Dumnezeu cu ei.

§ 2. De aceea, trebuie formulate propuneri adecvate diferitelor momente ale vieţii conjugale şi familiale, promovând diverse forme de întâlnire cu soţii şi cu familiile, care să ţină cont de condiţiile de viaţă şi de gradul de maturitate a credinţei soţilor, parcurgând drumuri personalizate care să-i ajute să facă memoria darului şi datoriilor primite în sacramentul Căsătoriei şi să poarte cu bucurie oboseala datoriilor legate de starea lor.

§ 3. Pentru a coordona mai bine formarea la viaţa de familie, să se analizeze oportunitatea ca în cadrul decanatului sau zonei pastorale să fie un preot care să se ocupe cu pastoraţia familiei, disponibil slujirii de însoţire şi de conducere spirituală a soţilor şi care, împreună cu Oficiul pentru pastoraţia familiei şi a laicilor, să fie punct de referinţă pentru iniţiativele de întâlniri ale familiilor din teritoriu.

236. Familia - comunitate evanghelizatoare şi evanghelizată

§ 1. Familia participă la viaţa şi misiunea Bisericii împlinind datoria sa de evanghelizare şi de mărturie. Familia este o comunitate de credinţă şi de evanghelizare, spaţiul în care Evanghelia este transmisă şi de unde radiază, unde toţi membrii care o compun evanghelizează şi sunt evanghelizaţi. Asemenea Bisericii şi în Biserică, familia este o comunitate evanghelizată, în ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu şi într-o permanentă educare la credinţă, care, la rândul său, este o comunitate evanghelizatoare, cu viaţa sa de familie, cu vestirea şi mărturia sa în viaţa de fiecare zi. Familia creştină trăieşte în mod original datoria de evanghelizare, chiar în interiorul său, atât în raportul dintre soţi, conştienţi că sunt responsabili unul de mântuirea celuilalt, cât şi în raportul dintre părinţi şi copii.

§ 2. De aceea, soţii să fie făcuţi tot mai mult conştienţi că sunt primii educatori ai credinţei pentru copiii lor. Citirea, ascultarea şi meditarea Cuvântului lui Dumnezeu trebuie să constituie hrana oricărei familii. Iniţiativele pastoraţiei familiei să determine familiile să găsească momente comune de ascultare a Cuvântului, pentru a reuşi să citească la lumina sa experienţa propriei vieţi zilnice şi să dea mărturie în viaţa lor printr-o existenţă inspirată din porunca iubirii, trăită în modalităţile tipice şi originale ale familiei.

§ 3. În acest sens, soţii să se formeze şi să fie educaţi să fie martorii lui Cristos până la marginile pământului, adevăraţi misionari ai iubirii şi ai vieţii în cadrul propriei familii şi în raportul cu alte familii. Chemaţi să se sfinţească şi să sfinţească lumea ca şi comunitatea eclezială, rugăciunea în familie, făcută în comun, soţ şi soţie, părinţi şi copii împreună, să fie moment şi exprimare concretă a exercitării preoţiei baptismale. În această operă de evanghelizare şi de educaţie, soţii să fie ajutaţi şi susţinuţi de acţiunea pastorală a comunităţii. Familia să fie educată şi chemată să participe ca familie la Euharistie şi la viaţa comunităţii, descoperind legătura profundă dintre Euharistia care face Biserica şi sacramentul Căsătoriei care face din familie "Biserică domestică".

237. Datoria educaţiei

§ 1. Familia creştină îşi împlineşte datoria de evanghelizare în interiorul său, în special, în raportul părinţi-copii. De fapt, "soţii creştini sunt colaboratori ai harului şi martori ai credinţei unul faţă de altul şi faţă de copiii lor şi de ceilalţi membri ai familiei. Ei sunt pentru copiii lor cei dintâi vestitori ai credinţei şi educatori; prin cuvânt şi exemplu, îi formează pentru viaţa creştină şi apostolică, îi ajută cu prudenţă în alegerea vocaţiei lor" (AA 11). Astfel, în fiecare familie creştină, prin cuvânt şi mărturie, părinţii sunt chemaţi să desfăşoare slujirea lor educativă şi să pună în act carismele lor, ca să-i ajute pe copii să trăiască în credinţă, în diferitele etape ale creşterii lor.

§ 2. De aceea, în cadrul pastoraţiei familiei să se acorde o grijă cu totul aparte creşterii şi educaţiei copiilor. Dându-le viaţă, părinţii au obligaţia foarte gravă de a-i educa, învăţându-i "să-l descopere şi să-l cinstească pe Dumnezeu şi să-l iubească pe aproapele, conform credinţei primite la Botez", astfel încât, "acolo unde lipseşte, cu greu poate fi suplinită" (GE 3) această funcţie educativă a lor. Să-i însoţească în drumul de pregătire la sacramentele iniţierii creştine, fie reluând şi repropunând în contextul familial conţinuturile catehezei din parohie, fie participând cu bucurie la întâlnirile şi iniţiativele propuse de parohie pentru părinţi. Să fie prezenţi cu o disponibilitate generoasă şi discretă la diferitele întâlniri educative ecleziale şi să se implice în mod efectiv, evitând să delege în totalitate altora (preoţi, călugări şi laici) dreptul şi datoria lor de educatori în credinţă. Să aibă grijă de cateheza familială care să preceadă, să însoţească şi să îmbogăţească orice altă formă de cateheză. În acest scop, este absolut necesar ca în familie să fie o adevărată şi proprie comunicare în credinţă, actualizată nu numai în dialogul explicit pe teme de credinţă, ci, şi mai ales, trăind conform Evangheliei atât alegerile cele mai simple de fiecare zi, cât şi cele legate de anumite evenimente particulare din viaţa de familie. Să-şi dea seama de importanţa semnelor vizibile care trebuie puse în evidenţă în casă (crucifix, icoane, cartea de rugăciuni şi cartea Sfintei Scripturi etc.) şi de alte gesturi concrete care să fie trăite cu bucurie şi înţeleaptă fidelitate (semnul crucii şi rugăciunea înainte şi după masă, alte expresii de atenţie, de caritate, de ajutor şi de sărbătoare, pe care diferitele tradiţii locale şi familiale le indică şi le sugerează).

§ 3. Să se dea o atenţie deosebită momentului delicat şi determinant în creşterea spre maturizarea umană şi creştină care este adolescenţa: o etapă în care copiii se deschid către noi experienţe, care cer să fie luminate şi pun întrebări esenţiale, care cer răspunsuri semnificative. Criza de identitate, care caracterizează adolescenţa, este adesea agravată de criza şi complexitatea societăţii noastre, din care par să fi dispărut punctele de referinţă tradiţionale, căci asistăm la relativizarea valorilor autentice şi la o înţelegere greşită a libertăţii din partea adolescenţilor. Drumul de credinţă propus copiilor îi va conduce astfel să-l asculte pe Dumnezeu care vorbeşte, să-l întâlnească pe Cristos, să trăiască tot mai mult comuniunea cu Biserica, să înveţe să se roage, să dialogheze cu martorii adevărului şi ai vieţii, să se educe pentru slujire, să fie ei înşişi martori pentru ceilalţi copii şi să trăiască în societate ca adevăraţi creştini.

§ 4. Pe măsură ce se înaintează în vârstă, raportul dintre părinţi şi copii este tot mai complex şi supus transformărilor. Părinţii însă să rămână puncte de referinţă fundamentale, de care tinerii au atât de mare nevoie, atunci când se află în faţa problemelor dificile ale vieţii. În acest sens, pastoraţia familiei trebuie să ţină seama: comuniunea şi participarea la trăirea zilnică în casă, în clipe de bucurie şi de dificultate, reprezintă cea mai concretă şi eficace pedagogie pentru înscrierea activă, responsabilă şi rodnică a copiilor în orizontul larg al societăţii.

§ 5. Astfel, în cadrul acţiunii pastorale, familiile să fie ajutate ca alături de comunitatea parohială, să le ofere tinerilor căi de căutare a adevărului şi de descoperire a valorilor umane, de întâlnire cu persoana lui Isus Cristos şi de decizie pentru a deveni ucenicii săi, înrădăcinând propriile alegeri existenţiale în proiectul de viaţă care este Evanghelia. Astfel, părinţilor le revine obligaţia să-i formeze pe copiii lor pentru viaţă în aşa fel încât fiecare să-şi îndeplinească pe deplin misiunea după chemarea primită de la Dumnezeu. Conştienţi de responsabilitatea fundamentală a familiei în această privinţă, prin ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu, viaţa de rugăciune, exercitarea carităţii, conduita plină de veghere şi sobrietate, o generoasă participare la viaţa Bisericii, părinţii să creeze premisele pentru alegeri vocaţionale mature şi responsabile. Să nu pună piedici, ci să respecte, să împărtăşească şi să însoţească cu bucurie încrezătoare drumul pe care copiii lor intenţionează să-l facă pentru a-şi clarifica şi urma vocaţia lor, fie la viaţa de Căsătorie, fie la viaţa consacrată.

238. Educaţia la iubire şi la trăirea creştină a sexualităţii

§ 1. O atenţie specială trebuie dată educaţiei la iubire şi la trăirea creştină a sexualităţii. Ea este o datorie, înainte de toate, a părinţilor şi a familiei. Prin această educaţie, părinţii vor avea ocazia de a oferi mărturia lor cu privire la alegerea stării de viaţă conjugală, ca adeziune la o vocaţie particulară, complementară alegerii stării fecioriei consacrate, şi vor putea face o adevărată cateheză familială despre semnificaţia alegerilor vocaţionale, ca răspuns la chemarea lui Dumnezeu.

§ 2. La această lucrare de neînlocuit a familiei, să se alăture şi comunitatea creştină, susţinându-i pe părinţi în datoria lor şi introducând în planul educativ al parohiei nu numai o cateheză organizată pe teme referitoare la viaţă, iubire, sexualitate şi castitate, ci şi momente specifice de educaţie sexuală, având grijă să nu fie dată doar o informaţie corectă, ci să se insiste asupra valorilor propuse de antropologia creştină şi, în particular, asupra semnificaţiei castităţii şi a valorii metodelor naturale de reglementare a naşterilor.

239. Formarea creştină pentru familii

§ 1. O atenţie pastorală reală faţă de familie să se concretizeze în diverse planuri catehetice care să promoveze o spiritualitate conjugală şi familială autentică, menită să pună în valoare, mai ales:

a) rugăciunea familială zilnică (rugăciunea de dimineaţă şi de seară, rugăciunea la masă, pe cât posibil, lectio divina), pusă în relaţie, în momente oportune, cu creşterea copiilor;

b) centralitatea Euharistiei duminicale ca memorie a Paştelui şi izvor al legăturii conjugale, însoţită de pregătirea liturgiei;

c) ajutorul reciproc în urmarea Domnului, printr-o comunicare reală între soţi şi într-un dialog educativ între părinţi şi copii, care să fie semn al iubirii lui Dumnezeu faţă de om;

d) educarea pentru o interpretare corectă şi pentru un exerciţiu autentic al libertăţii ca dăruire sinceră de sine, până la jertfă;

e) viziunea creştină a sexualităţii şi semnificaţia naşterii copiilor drept cooperare la gestul creator al lui Dumnezeu;

f) disponibilitatea generoasă la slujirea vieţii, prin primirea copiilor ca dar al lui Dumnezeu, în trăirea matură şi bucuroasă a paternităţii şi maternităţii responsabile, înţelese corect;

g) practicarea carităţii ca primire şi ospitalitate familială, în solidaritate cu cel care are nevoie, fie în sens fizic, fie spiritual (situaţii de singurătate, marginalizare, părăsire, sărăcie şi aşa mai departe);

h) ajutarea soţilor să trăiască exigenţele iubirii care iartă şi salvează.

§ 2. Acompanierea soţilor şi familiilor va porni de la toate ocaziile prielnice pentru reînnoirea vestirii creştine în mod continuu, şi nu episodic. În special, să se pună în valoare:

a) cateheza pentru părinţi cu ocazia naşterii şi Botezului copiilor;

b) cateheza cu ocazia celebrării altor sacramente ale iniţierii creştine;

c) apariţia exigenţelor educative legate de creşterea copiilor sau de viaţa lor scolastică sau la lucru;

d) momentele semnificative în viaţa de familie;

e) pregătirea pentru Căsătorie a copiilor;

f) vizita şi binecuvântarea caselor şi a familiilor;

g) apariţia unor evenimente fericite sau dureroase în viaţa de familie.

240. Atenţia acordată familiilor tinere

§ 1. O atenţie specială să fie dată primilor ani de Căsătorie şi întăririi legăturii conjugale a tinerilor soţi într-o deschidere generoasă la viaţă, până la a ajuta familia să concretizeze propriul proiect ideal, amintindu-şi de darul primit în sacrament, în relaţie cu ţesutul complex al comunităţii parohiale.

§ 2. Vor trebui susţinute astfel tinerele familii în recunoaşterea şi trăirea vocaţiei lor de neînlocuit la unitate, în exercitarea paternităţii şi maternităţii lor responsabile, în drumul de educare a copiilor. Va trebui, de asemenea, să se favorizeze în ei formarea unui simţ al istoriei şi al tradiţiei, făcându-i să perceapă legătura dintre istoria fiecărei familii şi drumul întregului popor al lui Dumnezeu. În respect faţă de exigenţele lor întemeiate de a fi mai retraşi şi rezervaţi, dar insistând să învingă orice tentaţie la închidere, cu discreţie şi cu curaj, să li se propună şi anumite forme de participare la viaţa Bisericii şi a societăţii, favorizând şi susţinând asumarea posibilelor obligaţii din partea familiei ca atare.

241. Responsabilitatea familiei în ceea ce priveşte iubirea şi viaţa

§ 1. Fiecare plan pastoral trebuie să ducă la a face ca fiecare familie să-şi asume în mod activ, în respect faţă de libertatea şi creativitatea sa, datoriile şi responsabilităţile pe care Domnul i le încredinţează, pentru a răspunde astfel la propria vocaţie de mărturie a iubirii. Fiecare familie, aşadar, să se simtă chemată să fie comunitate autentică de persoane, să slujească cu generozitate viaţa, să participe la împlinirea misiunii Bisericii şi la dezvoltarea societăţii.

§ 2. În particular, Biserica locală îşi dă seama de urgenţa necesităţii ca perechile de soţi să fie generoase şi responsabile în procreaţie, văzând în copii semnul binecuvântării lui Dumnezeu, şi nu o problemă în plus sau o ameninţare la echilibrul dintre soţi.

§ 3. Din partea lor, comunităţile creştine să păstreze stima faţă de primirea vieţii, susţinând în orice mod familiile care se deschid cu generozitate la mai mulţi copii în viaţa lor.

§ 4. În special, comunităţile parohiale să fie aproape de soţii ce nu pot avea copii: să-i ajute pe aceşti soţi să depăşească tentaţia de "a voi un copil cu orice preţ", să-i lumineze şi să-i însoţească în a recunoaşte că viaţa lor conjugală nu-şi pierde valoarea chiar dacă nu pot procrea, respectând demnitatea lor personală şi a copilului; de fapt, ei pot continua să crească în iubire în viaţa lor conjugală şi în iubire faţă de orice altă persoană; să-i încurajeze să trăiască alte forme de adevărată fecunditate spirituală şi să-i invite să se deschidă către alte modalităţi de iubire şi de ajutor faţă de alte familii şi alţi copii, eventual, şi prin adopţie sau încredinţare.

§ 5. Comunităţile creştine să primească cu iubire orice făptură umană ce se naşte în această lume: orice fiinţă umană, de fapt, trebuie primită ca un dar şi o binecuvântare a lui Dumnezeu; în ea este înscris chipul lui Dumnezeu, care trebuie recunoscut şi cinstit. În vestirea şi în mărturia respectului demnităţii fiecărei persoane, să continue să înveţe că naşterea persoanei umane este obiectiv lipsită de propria perfecţiune atunci când nu este voită şi actualizată ca scop şi rod al unui act conjugal, adică al gestului specific unirii soţilor.

242. Trăirea carităţii şi a solidarităţii în familie şi între familii

§ 1. Familiile să crească în deschidere către aproapele, trăind caritatea în interiorul şi în jurul lor. Familia să devină tot mai mult loc de relaţii interpersonale autentice şi bogate între soţi şi între părinţi şi copii şi spaţiu pentru un schimb adecvat de experienţe între diferitele generaţii, creând în particular un climat de primire disponibilă faţă de persoanele în vârstă, făcând din viaţa domestică un exemplu de dialog şi de convieţuire senină. Să dea o atenţie aparte acelor persoane, din propria familie sau din afara ei, care, prin alegere sau din necesitate, trăiesc singure, aşa încât să nu ducă lipsă de cele necesare vieţii şi să se bucure de o relaţie umană şi creştină cu familia.

§ 2. Capacitatea familiei de a arăta caritatea în jurul său să se manifeste printr-o ospitalitate cordială, în atenţie faţă de săraci şi nevoiaşi, în asumarea responsabilităţii educative şi sociale pentru a răspunde la nevoia omenirii care se face tot mai simţită în societatea noastră. În această perspectivă, familiile, susţinute şi de asociaţii specifice, să se deschidă cu discernământ prudent experienţelor de adopţie, de încredinţare temporară, de primire familială.

§ 3. Chiar fără a voi să indice un model univoc, Sinodul cere fiecărei familii să fie subiect real de comuniune, nu numai în interiorul său, ci şi în relaţiile cu vecinii şi în ambiente în care se trăieşte în mod natural (şcoală, cartier, parohie), pentru a face mai umană societatea noastră şi a edifica "civilizaţia iubirii".

§ 4. În cultivarea solidarităţii familiale, care este chemată să se exprime, mai ales, în cadrul familiei înseşi, să existe preocupare faţă de promovarea şi a unor forme de solidaritate între familii, fie sugerând şi susţinând atitudinile şi gesturile de atenţie şi de apropiere trăite în relaţiile de fiecare zi, fie favorizând dezvoltarea de modalităţi diferite de asociaţii familiale, mai ales în vederea unei implicări mai directe a familiilor în domeniul social, spre apărarea şi tutelarea unei politici juste pentru familie, care să-i pună în valoare demnitatea socială, promovându-i drepturile fundamentale precizate recent de Sfântul Scaun.

243. Familia şi mass-media

§ 1. Este mare influenţa pe care mass-media o exercită şi în viaţa de familie. Poate fi pozitivă şi benefică, dar, în acelaşi timp, poate deveni şi o invazie reală în viaţa de fiecare zi a familiei, tinzând adesea, în mod direct sau indirect, să răstoarne ordinea valorilor umane şi creştine.

§ 2. Este necesar, aşadar, ca în familie să se înveţe a se apropia, a cunoaşte şi a judeca limbajul mass-media şi, mai ales, al televiziunii. Aceasta să fie şi o ocazie pentru a redescoperi comunicarea dintre diferiţi membri ai familiei şi bogăţia mesajelor interpersonale, creând ocazii de dialog familial alternativ televiziunii sau în stare să conducă la a gusta conţinuturile pozitive oferite de mass-media.

§ 3. Comunităţile parohiale, centrele culturale catolice şi mişcările ecleziale să se implice să aprofundeze aceste tematici în întâlniri specifice, după precizările sugerate de planurile pastorale ale Episcopului în privinţa educaţiei, comunicării, vegherii, colaborând cu acele asociaţii ce promovează deja un raport just cu mass-media.

244. Familia şi munca

§ 1. O atenţie specifică trebuie să fie acordată legăturii dintre muncă şi familie. Implicarea în munca extradomestică, atât a bărbatului, cât şi a femeii, are urmări asupra vieţii de familie.

§ 2. Să fie ajutaţi bărbaţii şi femeile să găsească proporţia justă între implicarea în muncă şi responsabilităţile lor de soţi şi de părinţi, dând o atenţie specială condiţiei femeii, care poartă adesea greutatea atât a implicării profesionale, cât şi a activităţii domestice.

§ 3. În propunerile pastorale, să se ţină seama de aceste situaţii şi să se aibă în vedere un echilibru în distribuirea implicărilor în comunitate, pentru a nu îngreuna ritmul vieţii de familie uneori prea apăsător.

§ 4. Să se promoveze o colaborare mai intensă şi stabilă între pastoraţia socială şi pastoraţia familială, pentru ca lucrătorii pastorali să aibă mai vie conştiinţa dimensiunii sociale a familiei şi a tematicilor sociale şi pastorale care caracterizează raporturile dintre familie şi muncă.

245. Atenţia acordată familiilor în dificultate

§ 1. O acţiune pastorală şi mai generoasă, inteligentă şi prudentă, după exemplul Bunului Păstor, este cerută de acele familii care, adesea, independent de voinţa lor sau determinate de exigenţe de natură diferită, se află în faţa unor situaţii dificile. Biserica locală trebuie să fie atentă la situaţiile de dificultate în care trăiesc unele familii din Dieceză. Este vorba despre toate acele forme de suferinţă şi de chin moral din familiile în care:

a) există perioade lungi de absenţă a unuia sau a ambilor părinţi, din motive de muncă sau migrare sau executare a unei pedepse în închisoare;

b) sunt semne că iubirea conjugală scade în viaţa de fiecare zi, din cauza obişnuinţei, a indiferenţei reciproce sau a unor relaţii dubioase şi neloaiale;

c) se trăieşte drama unui copil bolnav, toxicodependent, cu nevoi speciale;

d) se experimentează incapacitatea de a construi un adevărat raport educativ plin de autoritate şi armonie;

e) se cunoaşte un raport dificil cu persoanele vârstnice;

f) soţii fără copii trăiesc această stare a lor fără a reuşi să găsească bucuria unei fecundităţi spirituale şi sfârşesc prin a avea un simţ de inutilitate în convieţuirea lor matrimonială;

g) părinţii rămân singuri după Căsătoria copiilor;

h) separarea sau divorţul fac mai anevoioasă viaţa şi, în special, păstrarea fidelităţii faţă de valoarea indisolubilităţii şi educaţia copiilor;

i) cei singuri îndură cu greu condiţia de văduvie;

j) se trăieşte drama lipsei unui loc de muncă şi nesiguranţa faţă de viitorul muncii.

§ 2. O pastoraţie familială organizată trebuie să cuprindă toate aceste situaţii atât de diversificate, însoţind familiile în dificultate cu mărturia adulţilor care trăiesc intens experienţa lor familială şi care ştiu în mod concret să se apropie de aceste suferinţe cu spirit de comuniune.

§ 3. De aceea, fiecare parohie şi fiecare lucrător pastoral să ştie să evalueze dificultăţile şi suferinţele prezente în cadrul său, favorizând o atenţie plină de caritate faţă de situaţiile ce pot fi cel mai uşor supuse marginalizării.

§ 4. Fiecare păstor să fie disponibil pentru colocvii cu familiile în criză şi să caute să le lumineze cu privire la normele Bisericii, favorizând şi întâlnirea cu familii dispuse să le ofere ajutor şi sfat.

246. Situaţii matrimoniale nereglementate

§ 1. O atenţie specială trebuie acordată situaţiilor celor divorţaţi şi recăsătoriţi, celor care convieţuiesc şi celor căsătoriţi numai civil. Aceste persoane, deşi sunt într-o situaţie obiectiv nereglementată, continuă să aparţină Bisericii şi nu puţine dintre ele manifestă adesea o dorinţă de recuperare a drumului de credinţă.

§ 2. Respectând normele generale ale Bisericii, trebuie să fie ajutaţi să experimenteze că sunt parte a Bisericii, arătându-le, mai ales, chipul milostiv al lui Cristos, care, cu harul său, îi susţine în circumstanţele cele mai dificile şi dureroase. Să se evite orice formă de discriminare faţă de ele şi să fie invitate aceste persoane să participe la viaţa comunităţii creştine, fără a lăsa spaţiu echivocurilor. Cât priveşte admiterea la sacramentele Reconcilierii şi Euharistiei, să se respecte de către toţi dispoziţiile canonice. Nerespectarea acestor norme n-ar fi semn de iubire, ci izvor de confuzie pentru credincioşi.

§ 3. În fiecare zonă pastorală, în strânsă legătură cu consultorii familiali de inspiraţie creştină, să fie activată o slujire permanentă de consultanţă pastorală, morală şi canonică. Această slujire, desfăşurată de lucrători pregătiţi pentru aceasta, să aibă drept scop susţinerea şi rezolvarea situaţiilor de criză şi să discearnă şi să însoţească, chiar un timp mai îndelungat, soţii în situaţii nereglementate.

§ 4. În special, în aceleaşi zone pastorale să existe şi un lucrător pastoral calificat, pentru a fi consulatat în cazul verificării posibilităţii unei eventuale cauze de nulitate matrimonială. Oficiul pentru pastoraţia familiei şi a laicilor, împreună cu Tribunalul bisericesc, să promoveze pregătirea unor persoane care să desfăşoare o slujire atât de importantă şi delicată.

V. LINII OPERATIVE ŞI INSTRUMENTE ALE PASTORAŢIEI FAMILIEI

247. Instrumente de promovare şi coordonare a pastoraţiei familiei

§ 1. Oficiul pentru pastoraţia familiei este organismul specific pentru grija şi promovarea pastoraţiei familiei la nivel diecezan. El lucrează în numele Episcopului şi este condus de un preot. Trebuie să devină punctul de referinţă atât pentru asociaţiile, cât şi pentru mişcările care acţionează în domeniul pastoraţiei familiei. Între scopurile principale pe care este chemat să le urmărească, în legătură şi colaborare cu alte oficii sau organisme din Curie, intră:

a) promovarea vestirii "evangheliei" Căsătoriei şi familiei;

b) studierea problemelor religioase, morale şi sociale cu care se confruntă viaţa conjugală şi familială, în lumina doctrinei Bisericii şi ţinând cont de legile în vigoare şi a evoluţiei lor;

c) coordonarea şi promovarea iniţiativelor pentru pregătirea tinerilor şi logodnicilor pentru Căsătorie şi pentru susţinerea şi însoţirea familiilor în trăirea stării lor de viaţă;

d) grija pastorală pentru familiile în situaţii dificile ori nereglementate;

e) colaborarea cu lucrătorii pastorali specializaţi în pastoraţia familiei;

f) promovarea structurilor zonale, decanale şi parohiale care lucrează în slujirea familiei;

g) atenţia faţă de tematicile şi iniţiativele referitoare la apărarea şi promovarea vieţii umane;

h) promovarea, în fiecare an, a Sărbătorii Familiei şi a Zilei pentru Viaţă;

i) susţinerea şi coordonarea diferitelor iniţiative de slujire a familiei şi a vieţii, începând de la consultorii familiali şi de la centrele pentru metodele naturale de reglementare a naşterilor;

l) dialogul cu diversele realităţi culturale şi sociale, precum şi cu structurile civile, pe teme referitoare la familie şi la viaţă.

§ 2. Întrucât pastoraţia familiei este datoria tuturor şi a fiecăruia în Biserică, este necesar a avea curajul de a constitui şi a face stabile şi cu adevărat adecvate organisme şi structuri de pastoraţie familială. De aceea, să se ia în considerare oportunitatea constituirii unui Consiliu diecezan pentru pastoraţia familiei, în care să fie prezenţi reprezentanţii diferitelor structuri din Dieceză, care lucrează în slujirea familiei: preoţi, soţi, călugări şi călugăriţe, membri ai asociaţiilor şi mişcărilor care lucrează în domeniul vieţii conjugale şi familiale, pentru o mai bună împărţire a responsabilităţilor pastorale. De prezenţa sa şi de contribuţia sa, să se ocupe Oficiul pentru pastoraţia familiei şi a laicilor. Acest Consiliu să aibă în plan şi momente de reflecţie specifică pe tematicile familiale mai urgente, promovând întâlniri în care să fie posibil un dialog argumentat şi extins asupra principalelor probleme ale vieţii de familie, întrucât este necesar ca la competenţa teologică şi morală a specialiştilor să se alăture experienţa familiilor - căci soţii sunt primii apostoli ai familiei - pentru a favoriza o mai bună înţelegere a bogăţiei şi motivaţiilor documentelor Magisteriului Bisericii cu privire la familie.

§ 3. Să se studieze, de asemenea, oportunitatea înfiinţării unor eventuale comisii de pastoraţie familială sau altor instrumente considerate potrivite pentru promovarea şi coordonarea pastoraţiei familiei în parohii, în decanate, favorizând, printre altele, întâlniri între familii, pentru o prezenţă vie a lor în viaţa socială.

248. Grupuri parohiale şi asociaţii sau mişcări familiale de inspiraţie creştină

§ 1. Biserica locală din Dieceza de Iaşi, care doreşte să fie alături de soţi şi de familii în drumul lor de sfinţenie, vrea să pună în valoare şi să promoveze, ca un moment privilegiat al pastoraţiei familiei, experienţele comunitare ale familiilor, atât la nivel parohial, cât şi la nivel de asociaţii, grupuri ori mişcări.

§ 2. Experienţa grupurilor familiale parohiale, prezente în ultimii ani în Dieceză, să fie împărtăşită pentru a ajuta familiile să devină conştiente de darul şi de datoriile care vin din Căsătoria creştină şi să le trăiască, printr-o aprofundare a Cuvântului lui Dumnezeu şi a misterului Bisericii, în momente de rugăciune şi de ajutor fratern care fac să crească un stil de comuniune trăită în dragostea de fiecare zi. Întărirea în credinţă, ajutorul oferit, mai ales, la educarea copiilor, susţinerea în dificultăţi de natură materială şi spirituală să caracterizeze stilul acestor grupuri, care trebuie să intre organizat în viaţa Bisericii locale şi să se deschidă altor familii, într-o adevărată dinamică misionară.

§ 3. Comunitatea parohială, respectând creativitatea proprie laicilor, să primească cu simpatie şi să preţuiască grupurile de familii care împărtăşesc altora din experienţa lor de familie după modalităţile inspirate de adeziunea la o asociaţie, grup sau mişcare. Să aibă grijă, în special, să favorizeze un spirit de comuniune fraternă şi să facă să crească stima şi colaborarea dintre diversele comunităţi familiale, ca să le facă să fie loc de creştere în credinţă şi în spiritualitatea proprie stării conjugale, moment de deschidere la viaţa parohială şi comunitară, stimul la slujirea pastorală în Biserică şi la implicarea în societatea civilă.

§ 4. Convinsă de prioritatea familiei în viaţa socială, ca subiect specific, şi nu doar ca un ansamblu de persoane, Biserica locală din Dieceza de Iaşi, conştientă de importanţa principiului subsidiarităţii, recunoaşte importanţa formelor de asociaţii familiale de inspiraţie creştină, care să lucreze în domeniul social la apărarea şi susţinerea drepturilor familiei, căutând să influenţeze şi asupra politicilor familiale şi coordonându-se între ele pentru o prezenţă eficace în contextul social al teritoriului, întrucât, pentru familia creştină, participarea la viaţa societăţii îşi are rădăcinile în acelaşi har al sacramentului Căsătoriei, care îi face apţi şi îi implică pe soţii şi părinţii creştini să-şi trăiască vocaţia lor de laici, având conştiinţa că "binele persoanei şi al societăţii umane şi creştine este strâns legat de bunul mers al comunităţii conjugale şi familiale" (GS 47), adică al familiei creştine.

249. Pentru o cultură a familiei şi a vieţii

§ 1. În cultura actuală se răspândesc tot mai mult modele străine viziunii creştine despre familie, cum sunt convieţuirea liberă şi căsătoria numai civilă. Familiile creştine să dea mărturie cu putere şi să edifice o cultură a familiei al cărei fundament stă în sacramentul Căsătoriei, ca unire stabilă şi fidelă dintre un bărbat şi o femeie, făcută părtaşă la iubirea lui Cristos faţă de Biserica sa. Pentru a dezvolta o adecvată cultură creştină a familiei şi a vieţii, trebuie folosite toate resursele culturale şi pastorale ale Diecezei. În special:

a) în cursurile diecezane pentru lucrătorii pastorali, să se prevadă o secţie dedicată în mod explicit temelor familiei;

b) să se promoveze iniţiative de formare pentru lucrători în pastoraţia familiei;

c) să se aibă grijă, în special, de formarea permanentă a preoţilor şi a tuturor celor din viaţa consacrată prin programe de aducere la zi dedicate teologiei familiei şi problemelor referitoare la educaţia sexuală şi procreaţia responsabilă.

§ 2. Dieceza vrea să răspundă exigenţelor familiei, susţinând structurile care au ca scop, în mod direct, promovarea umană a familiei, printre care trebuie amintite:

a) centrele pentru metodele naturale de reglementare a naşterilor, în care fiecare femeie şi fiecare pereche să poată fi ajutate să identifice şi să urmeze acea metodă ce se potriveşte mai bine situaţiei lor concrete şi favorizează mai bine datoria procreaţiei responsabile;

b) centrele de ajutor pentru viaţă şi casele sau centrele de primire a vieţii, aşa încât să ofere tinerelor, mamelor şi perechilor în dificultate nu numai motivaţii şi convingeri, ci şi asistenţă morală şi susţinere concretă, pentru a înfrunta şi depăşi dificultăţile în primirea unei vieţi care se naşte sau tocmai venită la lumină;

c) consultorii familiali de inspiraţie creştină, care asistă cu sfaturile lor persoanele şi familiile în dificultate.

§ 3. Să se ia în considerare oportunitatea constituirii unui "Centru pentru familie", cu diferite filiale, în care să fie posibile servicii speciale (pregătirea lucrătorilor pentru cursurile logodnicilor, educaţia sexuală, consultarea pentru metodele naturale, ajutorarea familiilor în criză, abordarea tematicilor educative, legătura cu şcoala, aprofundarea documentelor magisteriale despre familie, predispunerea pentru iniţiativele locale cu privire la familie) ca sprijin pentru abordarea tematicilor antropologice, psihologice, sociologice şi de politică a familiei.

VI. CĂSĂTORIA ÎN SITUAŢII SPECIALE

A. CĂSĂTORIILE CELOR BOTEZAŢI ŞI NECREDINCIOŞI

250. Pentru un drum de redescoperire a credinţei

§ 1. Păstorul de suflete să aibă o atenţie specială pentru acei tineri care, deşi cer sacramentul Căsătoriei, arată că nu sunt pe deplin dispuşi să-l celebreze cu credinţă. Să fie gata să primească cererea lor, dar să-i facă să înţeleagă că Biserica trebuie să le amintească celor care cer să se căsătorească religios condiţiile de credinţă necesare pentru o celebrare rodnică.

§ 2. Chiar de la prima întâlnire, parohul, invitând tinerii să-şi clarifice motivaţiile cererii lor, să le propună un drum de redescoperire a credinţei. De aceea, în afară de frecventarea unui plan educativ de pregătire pentru Căsătorie obligatoriu pentru toţi, aceşti logodnici să fie îndemnaţi să participe la mai multe întâlniri sau colocvii cu parohul sau cu persoane desemnate de el, în vederea însuşirii cunoştinţelor despre învăţătura creştină şi exigenţele ei.

251. Discernământul de a admite sau nu la Căsătorie

§ 1. Înainte de a începe pregătirea matrimonială propriu-zisă, parohul să evalueze, împreună cu tinerii care au arătat la început că nu sunt pe deplin dispuşi să celebreze Căsătoria cu credinţă:

a) cum au primit propunerea pentru un drum de redescoperire a credinţei;

b) care sunt motivaţiile precise pentru care insistă să se căsătorească religios;

c) dacă sunt dispuşi să accepte proiectul matrimonial aşa cum îl înţelege Biserica: unic, indisolubil, deschis vieţii;

d) dacă, cel puţin, nu refuză caracterul ei sacramental.

§ 2. Dacă această evaluare va fi pozitivă, parohul îi va admite pe tineri la pregătirea pentru Căsătorie, acceptând cererea lor de Căsătorie, chiar dacă nu este încă pe deplin motivată de credinţă.

§ 3. Dacă evaluarea va fi negativă, demonstrând că tinerii refuză în mod explicit şi formal ceea ce Biserica intenţionează să împlinească atunci când celebrează Căsătoria celor botezaţi, parohul să nu-i admită la pregătirea pentru Căsătorie, explicând motivaţiile deciziei sale.

§ 4. În caz de dubiu cu privire la cele afirmate mai sus, parohul să se consulte cu Ordinariul locului.

§ 5. În primul caz, parohul va trebui să-i încurajeze pe tineri să urmeze un drum de redescoperire a credinţei şi la practica creştină. Şi, verificând disponibilitatea lor de a participa la Euharistie pe deplin şi cu rod, să evalueze oportunitatea celebrării Căsătoriei chiar în timpul Liturghiei.

§ 6. În al doilea caz, parohul va face cunoscut celor interesaţi că decizia de a nu-i admite la sacrament vrea să fie un gest de respect faţă de cel care se declară necredincios, un gest de aşteptare şi de speranţă, un apel reînnoit şi grav către întreaga comunitate creştină, ca să continue să fie aproape de aceşti fraţi, implicându-se mai mult în mărturia de credinţă faţă de valorile sacramentale ale Căsătoriei şi ale familiei.

252. Căsătoria dintre un botezat credincios şi unul necredincios

§ 1. Merită o consideraţie specială cererea de a celebra Căsătoria religioasă făcută de o persoană botezată şi credincioasă cu alta botezată, dar necredincioasă. Dacă aceasta din urmă a abandonat credinţa în mod notoriu, parohul nu va putea să asiste la Căsătorie fără permisiunea Ordinariului locului. În acest caz, pentru a obţine permisiunea, va trebui să se verifice condiţiile prevăzute pentru Căsătoriile interconfesionale (CDC, can. 1071 § 1, nr. 4; can. 1071 § 2).

§ 2. Concret, nu este uşor a recunoaşte când este cazul de abandonare a credinţei în mod notoriu, căci mulţi, chiar dacă se declară că nu mai sunt credincioşi, nu manifestă clar şi fără echivoc un refuz adevărat şi propriu al credinţei. În caz de dubiu, este bine ca parohul să apeleze la Ordinariul locului, care va cântări, de la caz la caz, dacă se cere procedura respectivă.

§ 3. Dacă unul dintre tineri declară simplu că nu se recunoaşte credincios şi că vrea să se căsătorească în Biserică doar pentru a satisface dorinţa părţii credincioase, este necesar a primi cererea de Căsătorie cu multă atenţie faţă de persoane, dar şi cu precauţiile necesare. Într-o asemenea declaraţie, de fapt, nu se distinge o abandonare notorie a credinţei, ci se constată o îndepărtare de practica religioasă şi o rezervă faţă de un drum de recuperare a credinţei. În acest caz, nu sunt cerute formalităţile prescrise pentru Căsătoriile mixte şi pentru Căsătoria celui care a părăsit credinţa în mod notoriu. Partea credincioasă şi practicantă va trebui să se arate promptă să mărturisească propria credinţă prin conduita vieţii în faţa soţului îndepărtat de credinţă.

253. Pregătirea tinerilor care nu au aceeaşi sensibilitate religioasă

§ 1. Parohul să se arate disponibil să-i întâlnească de mai multe ori pe acei tineri care nu au aceeaşi sensibilitate religioasă, oferindu-le posibilitatea aprofundării motivaţiilor cererii lor de a celebra Căsătoria creştină.

§ 2. Perechea va fi invitată să facă un drum de formare care să ducă la cunoaşterea diferitelor aspecte ale vieţii lor conjugale şi familiale: respectarea convingerilor celuilalt, căutarea valorilor umane, înţelegere în alegerile fundamentale ale vieţii celor doi, mai ales în ceea ce priveşte educarea copiilor.

§ 3. Propunerea de a participa la un plan educativ, organizat de parohie pentru toţi logodnicii care se pregătesc pentru Căsătorie, să fie adresată amândurora. Dacă este oportun, perechea să fie invitată să participe la un drum de redescoperire a credinţei sau să urmeze o formă specială de acompaniere cu ajutorul unor persoane pregătite în acest scop.

§ 4. La sfârşitul acestui drum, fiecare dintre cei doi tineri va trebui să fie în stare să-şi clarifice propriile intenţii în ceea ce priveşte celebrarea sacramentului Căsătoriei şi să formuleze un proiect de viaţă conjugală şi familială pe baza acelor valori umane care sunt pe deplin împărtăşite de celălalt. Acest proiect de viaţă conjugală să fie exprimat în "cererea de Căsătorie", pe care perechea o va prezenta parohului înaintea întâlnirii pentru examenul logodnicilor.

§ 5. Cu ocazia examenului logodnicilor, parohul va verifica atent intenţiile lor, convingându-se, în special, că partea care se declară necredincioasă nu exclude proprietăţile esenţiale şi finalităţile instituţionale ale Căsătoriei creştine, nici nu se opune sacramentalităţii sale.

254. Pregătirea pentru liturgia nupţială şi celebrarea sa

§ 1. În aceste cazuri, parohul să dea atenţie specială explicării şi pregătirii liturgiei nupţiale. Este necesar ca, la celebrarea sacramentului Căsătoriei, cei doi miri să participe conştient şi activ. Alegerea lecturilor să fie condusă de reflecţia asupra valorilor pe care mirii, de comun acord, intenţionează să le pună ca fundament al vieţii lor conjugale şi familiale.

§ 2. Nu pare a fi oportună celebrarea Căsătoriei în cadrul Liturghiei, la care doar partea credincioasă ar putea participa pe deplin, apropiindu-se de sfânta Împărtăşanie. Eventuala decizie de a celebra Căsătoria în cadrul Liturghiei va trebui să fie determinată de motive valide din punct de vedere pastoral, cu tot respectul datorat mirelui care s-a declarat necredincios.

B. CĂSĂTORIILE MIXTE

255. Principii generale

§ 1. Căsătoriile interconfesionale prezintă numeroase elemente ce trebuie dezvoltate şi valorificate fie pentru valoarea lor însăşi, fie pentru aportul pe care-l pot da mişcării ecumenice, iar acest lucru este deosebit de important mai ales atunci când ambii miri sunt statornici în practicarea obligaţiilor lor religioase. Botezul comun şi dinamismul harului oferă soţilor, în aceste Căsătorii, baza şi motivele necesare pentru a-şi exprima unitatea în sfera valorilor morale şi spirituale.

§ 2. Totuşi, experienţa ne învaţă că unirea perfectă dintre soţi şi implicarea întregii lor vieţi în Căsătorie sunt mai uşor asigurate atunci când ei au aceleaşi convingeri religioase şi morale şi participă la viaţa comunităţii de credinţă. De aceea, Căsătoria mixtă, adică dintre o persoană catolică şi alta botezată, dar necatolică, rămâne mereu un caz dificil.

§ 3. Grija pastorală trebuie să ţină cont atât de dificultăţile, pe care perechile interconfesionale pot să le întâmpine în viaţa conjugală şi familială, cât şi de aspectele pozitive ale unirii lor.

§ 4. Ambii soţi trebuie să fie ajutaţi în mod responsabil să împărtăşească darurile de har pe care le-au primit prin aceeaşi alegere a vieţii creştine, fără a renunţa la propria convingere de credinţă şi fără a cădea în indiferentism religios. În acest scop, pastoraţia va trebui să includă, pe cât posibil, colaborarea slujitorului cultului părţii necatolice.

§ 5. Şi respectarea normelor canonice, încredinţată responsabilităţii parohului catolic, va trebui să tindă la protejarea valorilor sacramentului Căsătoriei în respect faţă de conştiinţa soţilor, ambii fiind chemaţi să trăiască unirea lor în conformitate cu Evanghelia şi cu credinţa primită în propria Biserică.

256. Pregătirea pentru Căsătorie

§ 1. Pregătirea la Căsătoria mixtă să fie sub semnul primirii şi respectului faţă de situaţia specială a fiecărei perechi. Chiar de la primul colocviu, parohul să se arate disponibil să-i ajute pe tineri să-şi clarifice motivaţiile cererii lor de a celebra Căsătoria, dând atenţie condiţiei spirituale a fiecăruia. Părţii catolice îi va aminti obligaţia de a frecventa cursul comun de pregătire la Căsătorie programat în parohie, în afară de cazul când circumstanţele fac mai oportună o pregătire în formă personalizată. Va face aceeaşi propunere, ca simplă invitaţie, părţii necatolice. În afară de aceasta, o va sfătui să ia legătura, pe cât posibil, cu slujitorul cultului propriei confesiuni, pentru o pregătire de credinţă.

§ 2. Este necesar ca, pregătindu-se pentru Căsătorie, fiecare să poată cunoaşte convingerile religioase ale celuilalt, învăţăturile şi practicile Bisericii sau Comunităţii ecleziale căreia îi aparţine celălalt. Este necesar, de fapt, a-i ajuta pe tineri să trăiască moştenirea creştină, mai ales în ascultarea Cuvântului şi în rugăciune. Tinerii să înveţe să împărtăşească elementele comune de credinţă şi să respecte diferenţele unei sau altei confesiuni, cu intenţia de a păstra rodnice unitatea şi armonia matrimonială.

257. Examenul logodnicilor

§ 1. Este necesar ca, înaintea Căsătoriei, fiecare să ajungă să înţeleagă doctrina despre Căsătorie şi despre principiile religioase şi morale referitoare la viaţa conjugală şi familială, conform învăţăturilor propriei Biserici sau Comunităţi ecleziale. Aceasta permite, în conformitate cu ceea ce este prevăzut de normele canonice, verificarea că cele două părţi au fost instruite asupra finalităţilor instituţionale şi asupra proprietăţilor esenţiale ale Căsătoriei, care nu trebuie să fie excluse de nici una dintre cele două părţi. Întrucât aceasta va trebui să se manifeste dintr-o declaraţie scrisă, apare oportun a-i propune şi părţii necatolice colocviul cu parohul pentru examenul logodnicilor. În acest caz partea necatolică va putea cere consultarea propriului slujitor de cult.

§ 2. Normele canonice prevăd îndeplinirea altor două condiţii: declaraţia părţii catolice că este promptă să evite pericolul pierderii propriei credinţe şi promisiunea de a face tot ceea ce stă în puterile sale să educe şi să boteze catolic copiii; partea necatolică să fie informată despre această declaraţie şi despre această promisiune.

§ 3. Cu privire la aceste garanţii, cerute şi pentru Căsătoria interreligioasă, este necesar, în cazul Căsătoriei mixte, să se procedeze cu grijă ecumenică. Trebuie precizat că părţii necatolice nu-i este cerută nici o promisiune, nici scrisă, nici orală, ci doar să ia act de datoria părţii catolice.

§ 4. Parohul să-i îndemne pe tineri să se pună de acord, înainte de Căsătorie, cu privire la Botezul şi educaţia religioasă a copiilor. Este de dorit ca ei să ajungă să formuleze un proiect pentru viaţa lor conjugală şi familială şi sub acest aspect, luând în considerare că şi unul, şi altul au dreptul şi datoria la care nu se poate renunţa de a transmite propriile convingeri religioase copiilor. De aceea, dacă partea catolică prevede că fiii vor fi botezaţi şi educaţi în afara Bisericii Catolice, să se simtă încă obligată să împărtăşească şi să trăiască împreună cu ei propria credinţă. În armonie cu cealaltă parte, va găsi modul oportun pentru a exprima o astfel de exigenţă.

258. Celebrarea Căsătoriei şi Euharistia

§ 1. În conformitate cu cele prescrise de ritual, Căsătoria mixtă să fie celebrată fără Liturghie. Dacă o motivaţie pastorală o cere, se poate, cu acordul Ordinariului, să se celebreze în cadrul Liturghiei. În acest caz, păstorul de suflete va trebui să respecte normele canonice cu privire la admiterea necatolicilor la Împărtăşirea euharistică (CDC, can. 844).

§ 2. Celebrarea Căsătoriei între catolici şi ortodocşi, care au aceeaşi credinţă în sacramente, va putea fi făcută în cadrul Liturghiei. Totuşi este bine a aminti că în Bisericile orientale nu este în uzanţă unirea celebrării Căsătoriei cu aceea a Euharistiei.

259. Dispensa de forma canonică

§ 1. Dacă celebrarea Căsătoriei mixte implică dificultăţi grave, Ordinariul locului poate da dispensă de obligaţia formei canonice. În Căsătoria mixtă, recurgerea la această dispensă cere o specială atenţie ecumenică.

§ 2. Căsătoria dintre catolici şi ortodocşi, celebrată în ritul Bisericilor orientale, este considerată validă, numai să fie respectate dispoziţiile dreptului canonic cerute pentru validitatea consimţământului. Dispensa de forma canonică este necesară doar pentru liceitate. Respectarea formei canonice este cerută pentru validitatea Căsătoriei dintre catolici şi creştinii din alte Biserici şi Comunităţi ecleziale (CDC, can. 1127 § 1).

§ 3. În scopul identificării motivaţiilor valide care să justifice dispensa de forma canonică, trebuie dată atenţie, mai ales, părţii necatolice, ca, de exemplu, recunoaşterea implicării sale religioase, favorizarea acordului cu membrii familiei sale, punerea în evidenţă a raportului de cunoaştere sau de rudenie cu propriul slujitor de cult.

§ 4. Este bine a manifesta înţelegere în alegerea ritului catolic sau necatolic pentru celebrarea Căsătoriei interconfesionale şi în perspectiva vieţii conjugale şi familiale, în sensul evidenţierii atât a aspectului de împărtăşire din moştenirea comună creştină, cât şi aceea a respectului reciproc faţă de diferenţele religioase.

§ 5. Parohul, înainte de a înainta Ordinariului cererea de dispensă de forma canonică, să împlinească tot ceea ce este prescris de normele canonice cu privire la Căsătoriile mixte (CDC, can. 1125) şi să stăruie în semnalarea motivaţiilor ce justifică acordarea dispensei.

§ 6. Forma publică prescrisă pentru validitatea Căsătoriei contractate cu dispensă de forma canonică să aibă un caracter religios şi, mai precis, celebrarea să fie făcută înaintea unui slujitor legitim de cult, şi nu doar în faţa ofiţerului stării civile.

260. Celebrarea ecumenică a Căsătoriei

§ 1. Pentru a sublinia unitatea Căsătoriei, nu este îngăduit să se facă două celebrări religioase distincte, în care consimţământul să fie exprimat de două ori, sau să se facă un singur serviciu religios în timpul căruia schimbarea consimţământului să fie cerută împreună sau succesiv de doi slujitori. Celebrarea ecumenică înţeleasă corect trebuie să se exprime în participarea activă la ritul Căsătoriei din partea tuturor celor prezenţi în deplină coerenţă cu credinţa religioasă a fiecăruia.

§ 2. Este posibil ca parohul, în cazuri speciale, cu acordul Ordinariului şi în înţelegere cu tinerii, să invite slujitorul de cult al părţii necatolice să participe activ la celebrarea Căsătoriei, cu proclamarea lecturilor biblice, o scurtă omilie, binecuvântarea mirilor.

§ 3. La fel, atunci când a fost dată dispensa de forma canonică şi cu autorizarea, în prealabil, din partea Ordinariului, preotul catolic poate participa la ritul necatolic al Căsătoriei şi, dacă este invitat, să proclame o lectură biblică, să adreseze un scurt îndemn, să facă rugăciuni potrivite şi să-i binecuvânteze pe miri.

§ 4. Elementul ce ar trebui să dobândească o mai mare evidenţă în celebrarea ecumenică a Căsătoriei este Cuvântul. În liturgia Cuvântului, de fapt, se scoate în relief importanţa Căsătoriei creştine în istoria mântuirii, scopurile şi datoriile sale în vederea atingerii sfinţeniei soţilor şi a copiilor.

261. Grija faţă de familiile interconfesionale

§ 1. Este necesar a oferi familiilor interconfesionale o pastoraţie ecumenică a familiei, promovată în aceeaşi măsură de responsabilii diferitelor confesiuni creştine prezente în Dieceză, pe baza convingerii că unitatea Căsătoriei nu trebuie să fie subminată de diferenţa confesională a soţilor. De aceea, la nivel diecezan, prin Oficiul pentru ecumenism şi dialog interreligios, să se caute înţelegerea cu responsabilii altor Biserici creştine pentru iniţiative pastorale comune care să fie eficace în orientarea în mod ecumenic spre rezolvarea diferitelor probleme ce apar în experienţa familiilor mixte.

§ 2. Fiecare comunitate parohială să primească în spirit de fraternitate familia interconfesională, respectând partea necatolică şi trezind între credincioşi atenţia faţă de problema ecumenică. Să fie favorizată, şi nu blocată, exigenţa unui raport analog al familiei interconfesionale cu comunitatea celeilalte confesiuni. Să se colaboreze cu familia şi cu respectivele comunităţi de apartenenţă, mai ales, în privinţa drumului educativ al copiilor, apreciind experienţele de cateheză interconfesională, familială sau comunitară.

C. CĂSĂTORIILE INTERRELIGIOASE

262. Admiterea la Căsătorie

§ 1. Biserica nu exclude posibilitatea Căsătoriei dintre catolici şi persoane nebotezate. Respectând dreptul natural al fiecărui bărbat şi al fiecărei femei, ea este disponibilă să primească această cerere şi să celebreze cununia. În acelaşi timp, are datoria de a-l avertiza pe soţul catolic de obligaţia de a-şi păstra propria credinţă, nefiindu-i permis niciodată să se expună pericolului proxim de a o pierde.

§ 2. Normele canonice privind impedimentul disparităţii cultului şi condiţiile pentru a da dispensa (CDC, can. 1086 şi 1125) intenţionează să asigure că credincioşii care se căsătoresc cu persoane nebotezate din alte religii sau de nici o religie să nu aibă de a face cu încălcarea legii divine (pierderea credinţei, neglijarea datoriei de a o transmite copiilor).

§ 3. Însă acţiunea pastorală nu se limitează doar la respectarea normelor canonice. Este necesar a primi cererea de Căsătorie interreligioasă ca expresie a unui drept natural, care îşi are motivaţia profundă în creaţie şi care, aşadar, implică o atitudine de ascultare faţă de voinţa lui Dumnezeu. Perechea trebuie să fie ajutată să înţeleagă, să celebreze şi să trăiască această realitate instituită de Creator la început.

263. Pregătirea la Căsătorie

§ 1. Pregătirea la Căsătorie este un drum spiritual, care-i conduce pe logodnici să verifice, înainte de toate, intenţiile lor cu privire la legământul de iubire indisolubilă şi fidelă, adică referitoare la decizia de a se dărui reciproc într-o adevărată comuniune de viaţă. În cazul Căsătoriei dintre o persoană catolică şi o persoană nebotezată, această verificare este posibilă prin analiza sinceră a respectivelor principii morale şi religioase. De aceea, în scopurile unei adecvate pregătiri, vor fi necesare şi o serie de întâlniri ale perechii cu parohul sau cu persoane desemnate de el.

§ 2. În aceste întâlniri, catolicul, în afară de verificarea propriilor intenţii cu privire la planul lui Dumnezeu despre Căsătorie, să fie stimulat să dea o mărturie coerentă despre propria credinţă în viaţa conjugală şi familială (cf. 1Pt 3,1-2). În acest scop, el va trebui să fie ajutat şi să recunoască şi să valorifice acele principii religioase şi morale profesate de partea nebotezată, care pot fi împărtăşite şi participate reciproc în viaţa matrimonială.

§ 3. Şi partea nebotezată va trebui să fie ajutată să-şi verifice propriile intenţii cu privire la Căsătorie. Înainte de toate, trebuie să cunoască învăţătura Bisericii Catolice cu privire la Căsătorie, aşa încât să poată adeveri că nu intenţionează să-i excludă proprietăţile esenţiale şi finalităţile instituţionale. Diferenţele dintre doctrina catolică şi învăţăturile altor religii în această privinţă nu împiedică prin aceasta ca necreştinul, de exemplu, să poată fi în mod sincer dispus să nu excludă unitatea şi indisolubilitatea Căsătoriei sale, chiar dacă este conştient că religia sa îi permite poligamia şi divorţul. Este necesar a primi partea necatolică cu respect faţă de convingerile sale religioase, de tradiţiile sale familiale şi sociale; dar trebuie şi să fie ajutată să recunoască valorile umane inerente Căsătoriei înţelese ca instituţie divină şi să dialogheze sincer cu partea catolică referitor la modul de a înţelege viaţa conjugală şi familială.

§ 4. În pregătirea la Căsătorie, în plus, ambii logodnici trebuie să devină conştienţi de dificultăţile ce vor putea pune în criză soliditatea şi stabilitatea legăturii conjugale şi a vieţii familiale care derivă de aici. În Căsătoria dintre catolici şi nebotezaţi, aceste dificultăţi sunt grave şi, adesea, de nedepăşit: contraste care provin din modul de a intenţiona contractul matrimonial, de interpretarea diversă a principiilor morale referitoare la Căsătorie şi familie, de uzanţe şi obiceiuri, de mentalităţi, de înseşi orânduirile juridice. O dificultate aparte o reprezintă problema educaţiei copiilor, dat fiind faptul că ambii soţi au această datorie şi nu pot absolut deloc să o ignore în toate obligaţiile morale pe care le implică.

264. Căsătoria dintre catolici şi musulmani

§ 1. Cât priveşte, în special, Căsătoria dintre catolici şi musulmani, este indispensabil a prezenta obstacolele, câteodată de nedepăşit, care există la nivel juridic şi socio-antropologic. Orânduirea civilă, de exemplu, din diverse ţări ce se conformează legilor islamice, permite poligamia, repudierea femeii, dreptul bărbatului de a-şi exercita singur autoritatea asupra copiilor.

§ 2. Femeia creştină, care se căsătoreşte cu un musulman, trebuie să fie informată cu privire la uzanţele şi obiceiurile, mentalitatea, modul de a trăi al oamenilor din lumea islamică. Chiar dacă logodnicul său susţine că are un mod al său de a gândi, trebuie făcut cunoscut, printre altele, care este după concepţia islamică poziţia femeii faţă de bărbat, cum este trăită iubirea conjugală, cum este înţeleasă familia şi cum este exercitată autoritatea de drept asupra copiilor în absenţa tatălui.

§ 3. În faţa tuturor acestor dificultăţi, căsătoria cu un musulman va trebui întotdeauna descurajată atunci când perechea, după cununie, va merge să locuiască într-o ţară islamică, mai ales acolo unde este interzisă prin lege religia creştină.

265. Obligaţiile parohului

§ 1. În scopul aprofundării problemelor Căsătoriei cu disparitate de cult, parohul să apeleze în timp util la Curia diecezană, în special în cazul căsătoriei cu persoane de religie islamică, să ceară informaţii cu privire la legislaţia matrimonială din statul de provenienţă a părţii musulmane şi cu privire la modul cel mai potrivit de a obţine starea liberă.

§ 2. Cererea de dispensă de impedimentul disparităţii de cult va trebui să fie înaintată Ordinariului locului, cu respectarea prescrierilor normelor canonice (CDC, can. 1086). În spirit pastoral, trebuie ca, înainte de a începe cursul de pregătire, să fie examinate cu atenţie problemele fundamentale ale căsătoriei dintre o parte catolică şi una nebotezată: respectarea dreptului natural al căsătoriei şi, în consecinţă, să nu fie excluse de ambele părţi finalităţile instituţionale şi proprietăţile esenţiale ale Căsătoriei; evaluarea realistă de către partea catolică a posibilităţilor de exprimare a propriei credinţe în viaţa conjugală şi de dialog cu viitorul soţ în ceea ce priveşte educaţia copiilor; luarea la cunoştinţă de către partea nebotezată despre promisiunile şi obligaţiile părţii catolice.

266. Celebrarea Căsătoriei şi grija pastorală după cununie

§ 1. Celebrarea Căsătoriei să aibă loc în biserică sau într-un alt loc potrivit (CDC, can. 1118 § 3).

§ 2. Dacă este oportun, se poate face o singură lectură biblică, se omit binecuvântarea şi schimbarea inelelor, înlocuindu-se binecuvântarea mirilor cu o rugăciune. În complexitatea sa, această liturgie nupţială exprimă credinţa creştinilor, respectându-i pe necreştinii implicaţi în celebrare, nu face referinţă la Botezul părţii catolice, ci scoate în evidenţă că iubirea umană primeşte în momentul celebrării un sigiliu sacru şi puterea de a se păstra fidelă şi responsabilă.

§ 3. În această perspectivă, se înţelege că este oprit a introduce Căsătoria în celebrarea euharistică. Biserica îi primeşte cu bucurie pe toţi cei prezenţi şi îşi exprimă credinţa sa în Dumnezeu, izvorul iubirii şi al fidelităţii, invitându-i pe toţi participanţii la ascultarea Cuvântului şi la rugăciune.

§ 4. Familiile născute din aceste Căsătorii sunt un loc de întâlnire şi de dialog dintre creştini şi necreştini. Atenţia primară trebuie îndreptată spre persoanele care vor trebui ajutate să crească în valorile umane ale Căsătoriei, fidele planului lui Dumnezeu.

§ 5. Păstorii de suflete să se preocupe să menţină legătura, mai ales, cu partea catolică, pentru a o susţine în viaţa de credinţă, cu precădere în educarea copiilor.

D. CĂSĂTORIILE PERSOANELOR CUNUNATE CIVIL

267. Căsătoria persoanelor cununate civil

§ 1. Atunci când este cerută Căsătoria religioasă de cei care s-au căsătorit civil din motive de convenienţă socială, fără încă să-şi dea seama de greşeala comisă, şi care se gândesc "să se pună în ordine" cu căsătoria lor doar de suprafaţă, ca şi cum Căsătoria religioasă ar fi o simplă ceremonie care le este datorată, parohul va trebui să le ceară o cateheză adecvată, ca să înţeleagă că numai celebrarea sacramentului îi constituie soţi înaintea Domnului şi le dă harul de a trăi ca botezaţi iubirea conjugală. Ei vor trebui să fie ajutaţi să devină conştienţi că au încălcat legea morală şi că trebuie să intre în comuniune deplină cu Biserica în toată viaţa lor conjugală şi familială.

§ 2. Dacă, dimpotrivă, cei care cer Căsătoria demonstrează că au făcut un drum de credinţă, păstorii de suflete să fie atenţi să le faciliteze celebrarea Căsătoriei şi să favorizeze primirea soţilor în viaţa comunităţii creştine. Exemplul lor poate fi semnificativ pentru o pastoraţie de recuperare a altor perechi de soţi care convieţuiesc sau sunt căsătoriţi civil.

§ 3. În afara cazului de necesitate, cei care sunt deja căsătoriţi civil să nu fie admişi la celebrarea Căsătoriei religioase fără permisiunea Ordinariului.

§ 4. Dacă unul singur dintre soţii căsătoriţi civil cere Căsătoria religioasă, în timp ce celălalt refuză reînnoirea consimţământului în formă canonică, parohul să examineze atent eventualitatea de a recurge la Ordinariul locului pentru a cere sanatio in radice, verificându-se condiţiile prevăzute de canonul 1163, § 1.

E. CĂSĂTORIILE DINTRE PERSOANE DIVORŢATE SAU ÎN AŞTEPTAREA DIVORŢULUI

268. Căsătoria celor separaţi sau divorţaţi după o căsătorie civilă

§ 1. Biserica recunoaşte fundamentul dreptului la Căsătoria creştină credincioşilor care au contractat căsătoria civilă şi s-au separat sau au divorţat, neconsiderând validă legătura precedentă, dar nu poate neglija faptul că ei au exprimat deja o voinţă precisă de căsătorie şi pot să fi contractat din această unire datorii şi obligaţii faţă de alţii, mai ales faţă de eventualii copii. În consecinţă, în spirit pastoral, să se procedeze cu mult echilibru şi prudenţă.

§ 2. Păstorii de suflete vor trebui să verifice intenţia serioasă de a contracta o legătură conjugală unică şi indisolubilă şi voinţa sinceră de a împlini toate datoriile naturale care provin din unirea precedentă, mai ales faţă de copii. Aceasta presupune ca toţi cei interesaţi să arate că au făcut un drum de reflecţie critică, dând un semn vădit de convertire sinceră, asupra alegerii lor precedente şi de creştere în credinţă.

§ 3. Admiterea lor la Căsătoria canonică să aibă loc după ce a fost obţinută permisiunea de la Ordinariul locului.

F. CĂSĂTORIILE DINTRE MINORI

269. Căsătoriile dintre minori

§ 1. În cazul cererii de Căsătorie din partea minorilor, păstorul de suflete va trebui să se comporte cu prudenţă şi mare grijă. Mai ales când se întrevede pericolul unei "căsătorii reparatorii", el va trebui să se arate ferm, chiar dacă respectuos şi primitor, în a-i întoarce de la hotărâre pe cei care cer să contracteze căsătoria, punând în lumină riscurile grave pe care o astfel de decizie angajantă, luată la o astfel de vârstă, le implică în mod normal.

§ 2. Scăderea numărului cererilor căsătoriilor dintre minori nu-l dispensează pe păstorul de suflete să-i însoţească pe tineri având o grijă pastorală particulară, chiar cu ajutorul persoanelor specializate şi implicarea responsabilă a părinţilor.

§ 3. Pentru a trece la celebrarea Căsătoriei, parohul trebuie să recurgă la Ordinariul locului pentru dispensele necesare, ţinându-se cont de vârsta canonică cerută.

G. CĂSĂTORIILE SEROPOZITIVILOR

270. Căsătoria dintre seropozitivi

§ 1. Cererea de Căsătorie din partea unei persoane seropozitive sau bolnave de SIDA impune o grijă şi o atenţie pastorală specială.

§ 2. În a discerne cu privire la admiterea la celebrarea Căsătoriei, să se ia în considerare că această cerere de Căsătorie, per se, nu poate fi respinsă, pentru că nu este sigur că seropozitivitatea şi boala declarată se opun în mod direct validităţii Căsătoriei. Însă din moment ce în aceste cazuri viaţa conjugală şi familială, cu foarte multă dificultate, va avea un deznodământ senin, parohul va trebui să-i întoarcă de la o astfel de cerere. În faţa insistenţei lor, el va trebui să verifice că nimic nu se opune validităţii şi liceităţii celebrării Căsătoriei creştine, în special că persoana seropozitivă sau bolnavă de SIDA nu i-a ascuns viitorului soţ starea sa de sănătate şi că nu există eventuale vicii (de exemplu: dol, condiţii) sau defecte de consimţământ (de exemplu: excluderea copilului).

§ 3. În orice caz, ţinând seama de aspectul delicat cu totul aparte al problemelor puse, înainte de a trece la celebrarea Căsătoriei, parohul să apeleze la Ordinariul locului.

271. CONCLUZIE: Măreţia Căsătoriei

§ 1. Căsătoria este o taină care semnifică marea unire între soţi, şi astfel, trebuie pregătită, celebrată, îngrijită şi ocrotită, ca să poată fi mereu imagine a unirii dintre Cristos şi Mireasa sa, care este Biserica.

§ 2. Biserica locală de Iaşi cere cu insistenţă păstorilor, lucrătorilor pastorali, întregii comunităţi ecleziale, societăţii civile, dar, mai ales, soţilor creştini să nu uite că taina aceasta este mare, dar în Cristos şi Biserică, şi că ceea ce Dumnezeu a orânduit şi a sfinţit, omul nu are voie să distrugă.

» înapoi la cuprins «