Capitolul VII

PREZENŢA LAICILOR ÎN BISERICĂ ŞI ÎN SOCIETATE

I. BISERICA LOCALĂ ŞI CREDINCIOŞII LAICI

190. Credincioşii laici în Biserică

§ 1. Biserica creşte în credinţă în Domnul şi parcurge istoria omenirii ca "semn şi instrument al unirii intime cu Dumnezeu şi al unităţii întregului neam omenesc" (LG 1), datorită existenţei unor persoane care au primit cu seriozitate invitaţia de a-l urma pe Domnul şi de a-l sluji în fraţi. Printre aceştia, marea parte sunt credincioşii laici.

§ 2. Fiind în Cristos prin credinţă şi sacramentele iniţierii creştine, credincioşii laici aparţin pe deplin Bisericii şi misterului său. Renăscuţi ca fii ai lui Dumnezeu în Botez, sunt în mod indivizibil membri ai lui Cristos şi membri ai trupului Bisericii; participă, cu partea lor, la triplul oficiu - sacerdotal, profetic şi regal - al Domnului Isus; împreună cu slujitorii hirotoniţi, cu călugării şi călugăriţele, sunt coresponsabili ai misiunii unice a Bisericii. Cu această demnitate a lor şi participând cu toţi membrii Bisericii la dimensiunea sa seculară, ei trăiesc în mod propriu şi specific această dimensiune în situaţiile umane obişnuite şi variate, tinzând spre sfinţenie, ca răspuns zilnic la chemarea pe care Domnul o adresează fiecăruia.

191. Recunoaşterea şi promovarea unor laici autentici în Biserica locală

§ 1. Biserica locală, în istoria sa chiar recentă, a cunoscut nu puţini laici autentici creştini; unii dintre ei sunt modele pentru întregul popor al lui Dumnezeu.

§ 2. Recunoscătoare lui Dumnezeu pentru aceste preţioase modele de viaţă, Biserica apreciază şi valorifică bogăţia şi varietatea acestor modele de sfinţenie. Ea ştie că exemplul şi prezenţa lor se revarsă ca izvor de har pentru însăşi viaţa sa. Întărită de aceste convingeri şi de aceste mărturii:

a) reafirmă că, în cadrul condiţiilor obişnuite ale existenţei umane, fiecăruia îi este dată posibilitatea de a trăi sfinţenia evanghelică, întâlnindu-l pe Domnul pentru a-l cunoaşte şi a-l urma pe un drum de radicalitate creştină care poate fi străbătut de toţi;

b) cere diferitelor structuri ale Diecezei, parohiilor şi diferitelor asociaţii de laici să facă alegeri pastorale care să aibă în vedere creşterea calităţii vieţii creştine şi să promoveze sfinţenia personală a credinciosului laic.

§ 3. În cadrul Bisericii locale, să fie recunoscută şi promovată demnitatea tuturor credincioşilor laici. În această perspectivă, trebuie văzute şi realizate planul pastoral diecezan şi programele pastorale aferente: ele sunt instrumente cu autoritate şi trasează direcţii semnificative pentru a construi un model de creştin şi de comunitate în stare să primească şi să trăiască Evanghelia şi să o propună generaţiei noastre.

§ 4. Parohiile, în special, să se implice în a promova laici formaţi după alegerile pastorale ale Diecezei, care să exercite o influenţă spirituală asupra drumului de credinţă al întregii comunităţi, asupra timpurilor acesteia, asupra metodelor sale, asupra alegerilor sale pastorale.

192. Alegeri prioritare pentru formarea credincioşilor laici

§ 1. Biserica noastră locală, în timp ce recunoaşte exemplele de sfinţenie care i-au fost oferite şi se implică în a promova demnitatea tuturor credincioşilor laici, constată că, astăzi, un număr apreciabil de botezaţi nu mai percep bine semnificaţia profundă a credinţei în Cristos. Pentru unii, ea este redusă la simpla îndeplinire a unor gesturi religioase separate de viaţa cotidiană, iar pentru alţii, este un fapt privat şi intim fără vreo legătură specială cu comunitatea eclezială. Această situaţie cere comunităţii ecleziale locale o angajare serioasă şi urgentă. De aceea, ea trebuie să facă alegeri curajoase şi să creeze condiţii propice pentru ca fiecare credincios laic să poată redescoperi şi creşte în propria credinţă şi să trăiască după demnitatea sa.

§ 2. Pentru ca aceasta să aibă loc, în perspectiva naşterii unor vocaţii laice mature şi a recunoaşterii şi punerii în valoare a prezenţei acestora, este necesar să se facă unele alegeri prioritare, care privesc:

a) promovarea vocaţiei şi a vocaţiilor;

b) coresponsabilitatea laicilor în evanghelizare;

c) formarea conştiinţei creştine;

d) exercitarea responsabilităţii;

e) promovarea şi punerea în valoare a asociaţiilor de laici.

II. PROMOVAREA VOCAŢIEI ŞI A VOCAŢIILOR

193. Vocaţia universală la sfinţenie

§ 1. Prima şi fundamentala vocaţie pe care Tatăl, în Isus Cristos, prin Duhul, o adresează fiecărui membru al Bisericii este vocaţia la sfinţenie. La aceasta sunt chemaţi toţi credincioşii laici, fără nici o deosebire.

§ 2. Vocaţia universală la sfinţenie îşi are rădăcinile în sacramentul Botezului, care generează o creatură nouă în Cristos, purificată de păcat şi vivificată de har, şi fundamentează demnitatea egală a fiecărui creştin, bărbat şi femeie. Această regenerare radicală stă la baza fiecărei vocaţii în poporul lui Dumnezeu şi deci a tuturor vocaţiilor şi a dinamismului vieţii creştine a credincioşilor laici.

§ 3. Fiind botezaţi, credincioşii laici sunt chemaţi, după exemplul lui Isus, să facă în aşa fel încât viaţa lor să fie din ce în ce mai conformă cu voinţa Tatălui şi să i-o ofere. În aceasta constă exerciţiul preoţiei comune a credincioşilor, care îmbrăţişează întreaga existenţă umană, transformând-o astfel în cult spiritual (cf. Rom 12,1), şi găseşte în Euharistie izvorul şi momentul său culminant. Ei sunt chemaţi, de asemenea, în baza demnităţii baptismale, atât să primească Evanghelia în credinţă şi să o vestească tuturor prin cuvânt şi prin fapte, cât şi să slujească împărăţia lui Dumnezeu şi răspândirea sa în istorie, prin dăruirea de sine în caritate şi în dreptate.

§ 4. Fiecare credincios laic să fie din ce în ce mai conştient de această vocaţie înaltă pe care o are, să o primească cu bucurie şi să îi corespundă prin "urmarea şi imitarea lui Isus Cristos, prin acceptarea fericirilor sale, prin ascultarea şi meditarea Cuvântului lui Dumnezeu, prin participarea conştientă şi activă la viaţa liturgică şi sacramentală a Bisericii, prin rugăciunea individuală, familială şi comunitară, prin foamea şi setea după dreptate, prin practicarea poruncii iubirii în toate circumstanţele vieţii şi prin slujirea fraţilor, mai ales dacă aceştia sunt mici, săraci şi suferinzi" (CFL 16).

§ 5. Întreaga comunitate creştină, în toţi membrii şi în toate structurile sale, să recunoască în credincioşii laici prezenţa acestei vocaţii creştine comune şi să-i ajute să-i corespundă.

194. Căile de sfinţenie pentru laici

§ 1. Dacă sfinţenia este o chemare universală, modul şi formele numeroase în care ea se realizează în viaţa credincioşilor laici sunt specifice.

§ 2. Credincioşii laici sunt chemaţi să trăiască viaţa conform Duhului, rămânând în condiţiile proprii şi fireşti ale existenţei cotidiene, cu certitudinea că "nici grija familiei, nici alte obligaţii seculare nu trebuie să fie străine de orientarea spirituală a vieţii" (AA 4): aceasta este modalitatea aparte care caracterizează drumul lor vocaţional şi de sfinţenie.

§ 3. Nenumărate sunt însă vocaţiile oferite de Duhul Sfânt credincioşilor laici şi toate trebuie să fie recunoscute şi primite cu bucurie şi gratitudine. Sunt vocaţii care încarnează în mod diferit implicarea pentru împărăţia lui Dumnezeu în lume, vocaţii care se exprimă într-o colaborare mai directă în activităţile pastorale şi care asumă şi forme de consacrare specifice.

195. Grija faţă de diferite vocaţii

§ 1. Comunităţile creştine cu structurile lor şi, în special, cei care sunt implicaţi în iniţiative explicite de pastoraţie vocaţională să-i cheme neîncetat pe toţi credincioşii la vocaţia la sfinţenie, comună şi universală, şi să reafirme demnitatea egală a fiecărei vocaţii specifice, ca modalitate concretă de a-i răspunde Domnului.

§ 2. Comunitatea creştină în ansamblul ei şi, în special, preoţii şi persoanele consacrate să primească, să susţină şi să valorifice fiecare răspuns concret dat de laici la chemarea iubitoare a lui Dumnezeu la slujirea carităţii. Această atenţie, printre altele, este condiţia ca să existe o îmbogăţire reciprocă în trăirea propriei vocaţii şi împreună, în aşa fel încât comunitatea să crească, să dialogheze cu lumea şi să ofere răspunsuri la întrebările şi la aşteptările oamenilor din timpul nostru.

§ 3. În discernământul vocaţional, să se aibă în vedere condiţiile culturale şi sociale actuale în care trăiesc tinerii şi adulţii, cu scopul de a susţine şi de a însoţi o senină conştientizare a propriilor atitudini, o mai atentă evaluare şi valorificare a drumului personal, o maturizare a unor răspunsuri generoase în situaţiile sociale în care sunt chemaţi să lucreze.

§ 4. Dieceza şi parohiile să se folosească, pentru pastoraţia vocaţională, de Centrul pentru vocaţii şi de alte instrumente. Să valorifice împreună toate acele experienţe educative ecleziale în care astăzi înfloresc numeroase şi variate vocaţii, inclusiv cele la Preoţie şi la viaţa consacrată.

III. CORESPONSABILITATEA LAICILOR ÎN EVANGHELIZARE

196. Datoria de a vesti Evanghelia

§ 1. Tocmai pentru că sunt membri ai Bisericii, credincioşii laici sunt părtaşi la opera evanghelizatoare care constituie vocaţia şi misiunea proprie a Bisericii.

§ 2. Anunţul Veştii celei Bune a împărăţiei lui Dumnezeu este, pentru fiecare creştin, o misiune pentru care este abilitat prin Botez, care îl face creatură nouă, şi de darurile Duhului Sfânt. Întâlnirea cu Domnul generează în fiecare necesitatea de a vesti prin cuvânt şi de a da mărturie prin viaţă în faţa celorlalţi oameni despre sensul adevărat al existenţei care i-a fost dăruită.

§ 3. Opera evanghelizatoare, plecând de la diferitele circumstanţe în care se desfăşoară, asumă următoarele modalităţi:

a) grija pastorală a comunităţii bisericeşti;

b) "noua evanghelizare";

c) activitatea misionară specifică (RM 33);

d) promovarea umană.

§ 4. Acţiunea pastorală trebuie, înainte de toate, să fie orientată spre a crea conştiinţa, condiţiile şi experienţele pentru ca fiecare credincios să se angajeze la opera de evanghelizare.

197. Evanghelizarea şi grija pastorală a comunităţii ecleziale

§ 1. În baza vocaţiei baptismale comune, credincioşii laici să se simtă chemaţi şi să se pună efectiv în slujba creşterii şi a vitalităţii comunităţii ecleziale, exercitând în ea diferite slujiri, după harul şi carismele pe care Domnul le acordă fiecăruia.

§ 2. În contextul pastoral actual, în special, credincioşii laici formaţi în mod adecvat sunt chemaţi să-şi asume responsabilităţi legate de grija comunităţilor parohiale, asumând, după vocaţia proprie şi în modalităţile precizate de disciplina eclezială, diferite forme de implicare în slujire şi în misiune.

198. Noua evanghelizare

§ 1. Dieceza de Iaşi trăieşte o situaţie în care grija pastorală, cum este înţeleasă în mod normal, trebuie să se conjuge în mod mai strâns cu noua evanghelizare. Orientarea complexă pe care acţiunea noastră pastorală trebuie să o adopte este, de fapt, aceea de a realiza "trecerea de la o credinţă din obişnuinţă, deşi apreciabilă, la o credinţă care să fie alegere personală, luminată, convinsă, mărturisitoare" (cf. Ioan Paul al II-lea, Formaţi pentru o credinţă adultă, nr. 5). La acest obiectiv se poate ajunge educând conştiinţa credincioşilor laici şi promovând acţiunea pastorală şi misionară nu doar a preoţilor, a călugărilor şi călugăriţelor, ci şi a laicilor, tineri şi tinere, femei şi bărbaţi.

§ 2. Conform acestei perspective, este necesară, în principal, creşterea calitativă şi numerică a credincioşilor laici pregătiţi şi disponibili pentru a fi călăuze experte şi pline de iubire, în dialog şi exemplu, pentru mulţi care sunt indiferenţi. Această necesitate reiese, mai ales, în acele situaţii în care oamenii nu pot să-l cunoască pe Cristos decât prin intermediul credincioşilor laici (CDC, can. 225, § 1).

199. Evanghelizare şi activitate misionară specifică

§ 1. Implicaţi în opera evanghelizatoare, credincioşii laici să dea mărturie şi să vestească Evanghelia chiar şi celor care încă nu o cunosc.

§ 2. Comunităţile creştine, de asemenea, să promoveze şi să pună în valoare vocaţiile acelor laici care dedică o parte din timpul şi din energiile lor, uneori chiar întreaga viaţă, misiunii ad gentes.

200. Evanghelizare şi promovare umană

§ 1. Promovarea umană este parte integrantă a evanghelizării: ea este misiunea întregii Biserici, chemată să trăiască Evanghelia slujind persoana şi societatea. La aceasta să se simtă în mod deosebit chemaţi credincioşii laici, care sunt implicaţi în cele mai variate activităţi temporale şi în condiţiile obişnuite ale existenţei.

§ 2. În această perspectivă, în comuniune cu toţi membrii poporului lui Dumnezeu, credincioşii laici să conştientizeze chemarea de a face să apară şi să fie fructificate seminţele creştine şi evanghelice ascunse, dar deja prezente şi active în realitatea din lume: în vasta lume a politicii, a societăţii civile, a economiei; a culturii, a ştiinţelor şi a artelor, a vieţii internaţionale, a instrumentelor de comunicare socială; în alte realităţi îndeosebi deschise către evanghelizare, ca iubirea, familia, educaţia copiilor şi a adolescenţilor, munca profesională, suferinţa (cf. EN 70). Chiar şi timpul liber şi sportul constituie un teren util pentru evanghelizare.

IV. FORMAREA CONŞTIINŢEI CREŞTINE

201. Necesitatea formării

§ 1. Pentru ca fiecare creştin să poată redescoperi, să facă să crească propria credinţă şi să trăiască în conformitate cu demnitatea proprie, este necesară o activitate intensă de formare prin cateheze adecvate, pentru a-l determina pe fiecare credincios laic să se implice în viaţa comunităţii ecleziale.

§ 2. Această operă de formare complexă, printre altele:

a) ţinteşte către creşterea în credinţă;

b) cuprinde educaţia pentru sensus Ecclesiae (simţul bisericesc);

c) se înfăptuieşte prin diferite instrumente;

d) se dezvoltă într-o cultură teologică adecvată;

e) trece prin atenţia acordată celor mai slabi şi momentelor cruciale ale vieţii;

f) cere crearea unor ambiente specifice de educaţie cu privire la responsabilităţile civile;

g) se hrăneşte din speranţa creştină.

202. Creşterea în credinţă

§ 1. O grijă constantă trebuie dedicată, în primul rând, creşterii în credinţă şi în cunoaşterea lui Isus şi a Evangheliei sale, pentru a fi din ce în ce mai mult un semn de speranţă şi transparenţă a iubirii lui Dumnezeu pentru om. Această credinţă, mai ales în circumstanţele istorice actuale, în care necesitatea unui creştinism ca rod al unor alegeri personale şi mature devine necesară, este chemată să se justifice în faţa oamenilor din timpul nostru: cere, aşadar, să fie luminată şi susţinută prin cateheze de formare adresate fiecărui credincios.

§ 2. Creşterea în credinţă interesează Biserica în ansamblul ei şi pe fiecare creştin în parte, astfel încât credinţa transmisă de comunitatea creştină să mărească numărul credincioşilor şi sensus fidei (simţul credinţei) al fiecărui botezat, ajutându-l să pătrundă în profunzimea misterului lui Cristos.

203. Educaţia pentru sensus Ecclesiae

§ 1. Chiar şi simţul de apartenenţă la Biserică, fundamental în orice formare creştină, cere o educare continuă, mai ales în actualul context socio-cultural.

§ 2. Acest simţ de apartenenţă la Biserică este sporit de primirea diferitelor carisme şi de recunoaşterea formelor numeroase de slujire prezente în comunitate şi descoperite de Duhul Sfânt pentru folosul comun. Fiecare, în această perspectivă şi conform carismelor sale, este chemat să construiască un chip al Bisericii în întregime slujitoare, semn al iubirii lui Dumnezeu pentru fiecare om.

§ 3. Sensus Ecclesiae se îmbogăţeşte şi prin dialog, comunicare, programare comună şi evaluare. Aceasta cere ca fiecare credincios şi fiecare grup să evite, pe de o parte, închiderea în propriile poziţii şi repetiţii inutile de iniţiative şi să favorizeze, pe de altă parte, o dialectică sănătoasă, o dezbatere constructivă şi, mai ales, o colaborare faptică.

§ 4. Dieceza, decanatele, parohiile, Acţiunea Catolică şi alte asociaţii de laici să asigure spaţii şi momente specifice finalizate cu această maturizare eclezială.

204. Diferite instrumente de formare

§ 1. Instrumentele prin care comunitatea creştină este chemată să favorizeze, în diferite ambiente, formarea tuturor membrilor săi - hirotoniţi, consacraţi şi laici - sunt numeroase. Făcând trimitere la acele părţi din textul sinodal în care acestea sunt tratate mai pe larg, aici sunt amintite doar câteva.

§ 2. Pentru creşterea în credinţă, să se aşeze la bază Cuvântul lui Dumnezeu. Acesta să fie primit şi aprofundat atât la nivel personal, cât şi comunitar, prin ascultare, meditare şi rugăciune.

§ 3. Comunitatea creştină, în toate structurile sale, să promoveze o cateheză sistematică, diferenţiată şi flexibilă. În programarea ei, să se ţină cont şi de exigenţele concrete şi de experienţele fiecărei comunităţi. Atât în planificarea, cât şi în desfăşurarea ei, să fie implicaţi direct credincioşii laici: ei să desfăşoare slujirea de catehet, nu doar pentru copii şi adolescenţi, ci şi pentru tineri şi adulţi. În cateheza adulţilor să fie privilegiate conţinuturi şi metodologii adecvate lor, care trebuie să trăiască în mod responsabil credinţa în existenţa cotidiană, în toate aspectele (alegeri, decizii, judecăţi, comportamente în domeniu profesional, social, politic, familial).

§ 4. Creşterea în credinţă are loc, în mod special, în liturgie. Comuniunea reală cu Domnul creşte iubirea şi cunoaşterea lui şi dă putere de a transforma întreaga existenţă, ca să poată fi trăită după modelul iubirii lui Cristos. În celebrare, mai ales în Euharistie, să se pună în valoare slujirea credincioşilor laici şi implicarea lor şi în etapa de pregătire a liturgiei.

§ 5. Comunitatea creştină să aibă grijă, de asemenea, să facă să crească şi comunicarea în credinţă între credincioşi şi să prevadă, pe lângă cateheză, momente potrivite şi locuri de dialog şi de schimb de experienţe, pentru a discerne în lumina Evangheliei modurile de a trăi credinţa în societatea complexă de astăzi şi pentru a evalua propriile referinţe etice. În acest sens, să se pună în valoare şi contribuţia asociaţiilor catolice. În cadrul comunicării credinţei, să se dea spaţiu şi slujirii evanghelice a corecţiei fraterne.

§ 6. Pentru formarea unei conştiinţe adulte, creştinii să dea importanţă şi direcţiunii spirituale ca moment personal forte de educare pentru discernământ, de verificare a propriei disponibilităţi de a recunoaşte şi de a primi acţiunea interioară a Duhului, de diferenţiere între logica Evangheliei şi cea a lumii, de orientare a propriei vocaţii. Preoţii să nu se sustragă de la această misiune, pentru care trebuie să se pregătească în mod constant şi să se dedice cu mai multă însufleţire. Această misiune ar putea fi exercitată şi de persoanele consacrate cu suficientă experienţă spirituală, precum şi de unii creştini laici maturi în trăirea credinţei.

§ 7. Comunitatea creştină să reafirme exigenţa de a folosi timpurile forte ale exerciţiilor spirituale - să se preocupe de planificarea şi organizarea lor în mod adecvat -, pentru o aprofundare personală a credinţei, pentru o verificare a propriei vocaţii, pentru un discernământ mai punctual al propriei responsabilităţi, în vederea unei convertiri reînnoite a vieţii în urmarea lui Cristos.

205. Cultura teologică

§ 1. Toţi creştinii sunt chemaţi să fie mereu gata să răspundă celui care îi întreabă despre motivaţia credinţei şi a speranţei lor (cf. 1Pt 3,15). Aceasta este valabil, mai ales, în contextul cultural şi social de astăzi. În această perspectivă, şi credincioşii laici să conştientizeze importanţa cultivării unei solide culturi teologice.

§ 2. În acest scop, comunitatea creştină:

a) să favorizeze comunicarea, cu limbaje corespunzătoare, a cunoaşterii teologice între toţi creştinii laici;

b) să promoveze o cunoaştere teologică aprofundată printre laici, nu doar facilitând în mod concret accesul la institutele de formare teologică (de exemplu, prevăzând posibilitatea unor cursuri serale sau la distanţă), ci şi stimulând şi creând spaţii adecvate pentru vocaţiile laice de teolog.

206. Atenţia acordată celor mai slabi şi în momentele cruciale ale vieţii

§ 1. În toate catehezele de formare, mai ales în cele legate de tineri, comunitatea creştină să aibă grijă să promoveze vocaţiile în slujba celor mai slabi şi în raport cu necesităţile mai urgente ale societăţii în care trăim. Familiile să-şi educe fiii în logica slujirii, şi nu a posesiunii, conştienţi, conform învăţăturii lui Isus, că numai cel care îşi consumă viaţa pentru alţii va vedea realizarea ei deplină.

§ 2. Comunitatea creştină, în diferitele sale structuri, să fie conştientă că este chemată să înţeleagă şi să se facă purtătoarea experienţelor cruciale ale vieţii, ca: suferinţa, boala, bătrâneţea - cu etapa finală a vieţii, moartea -, infirmitatea, marginalizarea, violenţa asupra minorilor şi asupra femeilor. În aceste ambiente, mai ales laicii care sunt implicaţi personal au ceva specific de comunicat întregului popor al lui Dumnezeu.

207. Ambiente specifice de educaţie cu privire la responsabilităţile civile

§ 1. Biserica locală şi comunităţile creştine să promoveze ambiente corespunzătoare pentru educarea credincioşilor laici în a trăi Evanghelia în cadrul responsabilităţilor civile (muncă, implicare politică şi altele asemănătoare).

§ 2. Deoarece astfel de responsabilităţi trebuie să fie trăite cu onestitate, competenţă, seriozitate, capacitate de colaborare cu toţi oamenii de bunăvoinţă, în coerenţă cu mesajul creştin, însăşi comunitatea creştină să le atragă atenţia credincioşilor asupra importanţei, în orice tip de activitate, a competenţei profesionale, ca modalitate de a trăi slujirea şi gratuitatea evanghelică şi ca dimensiune creativă a persoanei.

§ 3. Datorită şi aportului credincioşilor laici, întreaga comunitate să înveţe şi să arate şi altora cum să abordeze cu corectitudine evanghelică problemele referitoare la profesie şi la muncă, chiar în aspectele conflictuale şi problematice, unde, printre altele, se întâlnesc binele comun şi drepturile fundamentale ale persoanei (şomaj, munca la negru ş.a.m.d.). În special, conform acestei perspective, Dieceza, decanatele şi parohiile, cu contribuţia diferitelor asociaţii de laici, să promoveze o relansare a pastoraţiei sociale şi a muncii.

208. Speranţa creştină

Comunitatea creştină, puternică prin cuvânt şi prin prezenţa lui Cristos, bucuroasă pentru darul credinţei şi al iubirii, asumând aşteptările şi neliniştile, problemele şi suferinţele, căutările oamenilor - experienţe pe care creştinii laici le împărtăşesc zilnic - să conştientizeze misiunea de a comunica speranţa; să educe pentru a stabili şi a aborda fiecare aspect al vieţii în lumina speranţei creştine, punând în valoare şi descoperind fiecare posibilitate de bine existentă în toate fiinţele umane, edificând astfel progresiv o mentalitate de reconciliere şi de pace. Cu aceste modalităţi şi dincolo de acestea, să nu înceteze să dea mărturie prin cuvântul şi prin alegerile proprii că unica speranţă absolută este aceea a împărăţiei lui Dumnezeu.

V. EXERCIŢIUL RESPONSABILITĂŢII

209. Diferite domenii de responsabilitate

Domeniile în care responsabilitatea credincioşilor laici este chemată să se exercite sunt diferite. Acestea se referă atât la domeniul vast şi complex al societăţii în toate expresiile şi structurile sale, cât şi la acela, la fel de amplu şi de diversificat, al acţiunii pastorale.

210. Responsabilitatea credincioşilor laici în societate

§ 1. Exerciţiul liber şi autonom, coerent cu mesajul creştin, al responsabilităţii credincioşilor laici în societate se exprimă în toate activităţile din lume şi în condiţiile obişnuite ale vieţii familiale şi sociale din care este alcătuită existenţa lor (cf. LG 31).

§ 2. Credincioşii laici să fie aşadar conştienţi că, deşi nu au aici o cetăţenie stabilă, nu-şi pot neglija propriile îndatoriri pământeşti şi că tocmai credinţa îi obligă şi mai mult să le îndeplinească, după vocaţia fiecăruia (cf. GS 43).

§ 3. Ei să fie conştienţi că toate domeniile vieţii laice intră în planul lui Dumnezeu, ca loc istoric al revelării şi al împlinirii carităţii lui Cristos, spre slava Tatălui şi în slujba fraţilor (cf. CFL 59). Să trăiască, prin urmare, fiecare activitate, fiecare situaţie şi fiecare misiune concretă - ca, de exemplu, iubirea şi dedicarea în familie şi în educarea fiilor, competenţa şi solidaritatea în muncă, slujirea socială şi politică, promovarea adevărului în domeniul culturii - ca ocazii providenţiale pentru un continuu exerciţiu de credinţă, speranţă şi caritate.

211. Exerciţiul vigilenţei şi al discernământului în viaţa socială

§ 1. Pentru ca astăzi credinciosul laic să poată trăi propria responsabilitate în lume, este necesar să fie cultivată constant virtutea vigilenţei şi să fie acordată de către toţi o atenţie deosebită exerciţiului individual şi comunitar al discernământului. Complexitatea vieţii moderne reclamă cu urgenţă să se citească în lumina credinţei ceea ce Dumnezeu cere în diferitele situaţii sociale şi istorice în care laicul este implicat, ca să nu se ajungă la o separare între credinţa mărturisită şi viaţa trăită, ci să se confirme unitatea vieţii care în Evanghelie găseşte inspiraţie şi putere pentru a se realiza pe deplin în activitatea cotidiană, în familie, la locul de muncă şi în societate.

§ 2. În exerciţiul vigilenţei şi al discernământului, credincioşii laici să devină promotori, la diferite niveluri şi cu modalităţile cele mai potrivite, ale unor luări de poziţie publice cu privire la principalele aspecte şi probleme ale vieţii sociale: astfel, vor putea să ajute întreaga comunitate să formuleze judecăţi etice corespunzătoare cu privire la diferitele aspecte ale vieţii sociale.

212. Formarea pentru implicarea socială şi politică

§ 1. Exerciţiul responsabilităţii în societate cere pregătire şi competenţă. Credincioşii laici să se implice în a le dobândi, primind şi frecventând iniţiativele propuse de Dieceză.

§ 2. Pe cât este posibil, să pună în valoare experienţa şcolilor diecezane de formare pentru implicare socială şi politică şi iniţiative de formare cu caracter spiritual, cu scopul de a-l ilumina şi susţine pe cel care este implicat în diferitele slujiri sociale, sindicale şi politice.

213. Responsabilitatea credincioşilor laici în acţiunea pastorală

§ 1. Credincioşii să participe la viaţa şi la misiunea Bisericii, nu numai prin exerciţiul propriei responsabilităţi în societate, ci şi asumând în formă directă, stabilă şi explicită misiunea pastorală a edificării şi a îngrijirii comunităţii creştine. Există, de fapt, mulţi creştini laici, bărbaţi şi femei, care conştientizează darul şi responsabilitatea unei chemări de a se pune în slujba acţiunii pastorale, fie în slujirile Cuvântului, ale liturgiei şi ale carităţii, fie în toate ocaziile şi formele prin care Biserica exprimă şi alimentează grija sa pentru întregul popor al lui Dumnezeu, fie împărtăşind cu preoţii responsabilitatea pastorală, în modul lor propriu.

§ 2. În actualul context diecezan, pentru ca această împărtăşire din partea credincioşilor a responsabilităţii comune în acţiunea pastorală a Bisericii să poată să fie apreciată şi dezvoltată, este necesar ca:

a) preoţii, persoanele consacrate şi laicii să-şi verifice şi, după caz, să-şi revizuiască mentalitatea;

b) în formarea permanentă a clerului, să se acorde atenţie acestei realităţi;

c) să fie pusă în valoare prezenţa laicilor în organismele ecleziale de participare;

d) să fie recunoscută importanţa unor anumite momente de formare pentru laici.

§ 3. Pentru o promovare efectivă a responsabilităţii pastorale comune, de asemenea, este nevoie să se recunoască şi să se pună în valoare acţiunea bărbaţilor şi a femeilor în societate şi în însăşi comunitatea creştină şi trebuie să se acorde o grijă pastorală specifică tinerilor necăsătoriţi ce au trecut de vârsta obişnuită pentru Căsătorie şi persoanelor în vârstă neajutorate şi lipsite de sprijinul familiei.

214. Organismele de participare eclezială

§ 1. Consiliile parohiale şi alte organisme ecleziale de participare sunt instrumente privilegiate de exercitare a responsabilităţii pastorale din partea credincioşilor laici. În ele, Biserica este chemată să asculte glasul Duhului, care se exprimă prin opera de discernământ desfăşurată de persoanele care fac parte din acestea.

§ 2. Credincioşii laici care, participând la aceste organisme, sunt chemaţi să desfăşoare funcţia importantă de consiliere în Biserică să conştientizeze ceea ce presupune această responsabilitate şi s-o trăiască în comuniune cu întreaga comunitate în slujba căreia s-au pus.

215. Formarea lucrătorilor pastorali

§ 1. Dieceza să se îngrijească direct de formarea lucrătorilor pastorali prin organizarea unor şcoli corespunzătoare în Dieceză (Facultatea de Teologie pentru Laici, cursuri de formare etc.). Aceste şcoli să se prezinte ca o cale obişnuită prin care credincioşii laici, îndeosebi cei în trecere de la vârsta tânără la cea adultă, să evalueze şi să aprofundeze propria pregătire pentru asumarea diferitelor slujiri pastorale în comunitate.

§ 2. Fiecare decanat, în acord cu oficiile competente ale Diecezei, să prevadă o programare completă şi organizată, periodică, a unor cursuri fundamentale şi de specializare.

§ 3. Preoţii, împreună cu consiliile pastorale, să favorizeze participarea lucrătorilor pastorali proprii la aceste cursuri şi să-i implice în diferite slujiri pastorale.

§ 4. Diferitele asociaţii de laici să promoveze între membrii lor participarea la aceste cursuri.

216. Niveluri de formare diferenţiate pentru exerciţiul responsabilităţii

§ 1. În pregătirea credincioşilor laici la exerciţiul responsabilităţilor în societate şi în acţiunea pastorală, Dieceza să se preocupe să completeze formarea de bază, care rămâne cea parohială, cu alte niveluri de formare, atât prin cursurile pentru lucrători pastorali, cât şi prin iniţiative specifice.

§ 2. Să se aibă grijă, de asemenea, din partea tuturor celor interesaţi, să se favorizeze o armonizare corectă între acţiunea de formare desfăşurată de diferitele realităţi asociative, conform carismelor pe care le au, şi cea desfăşurată de organismele instituţionale diecezane, încât să se realizeze o convergenţă efectivă în formare şi în acţiunea pastorală.

§ 3. În misiunea de a educa întregul popor al lui Dumnezeu, să se acorde atenţie caracterului diferit al vocaţiilor, care vor putea impune o diferenţiere a catehezelor de formare, precum şi a conţinuturilor, instrumentelor şi a metodologiei.

VI. PROMOVAREA ŞI PUNEREA ÎN VALOARE A ASOCIAŢIILOR DE LAICI

217. Asociaţiile de laici în Biserică

§ 1. Asociaţiile, grupurile şi mişcările de laici exprimă dreptul de asociere al credincioşilor laici în baza Botezului şi sunt un semn al pluralităţii formelor în care se realizează participarea lor la comuniunea şi la misiunea Bisericii.

§ 2. Dieceza de Iaşi este în mod responsabil implicată în a recunoaşte şi a primi diferitele asociaţii de laici care corespund cu normele canonice şi cu criteriile de eclezialitate indicate de Episcop, solicitând şi punând în valoare aportul lor în planul pastoral diecezan şi parohial.

218. Acţiunea Catolică

§ 1. Între diferitele structuri de laici, Dieceza de Iaşi reafirmă alegerea Acţiunii Catolice ca formă specială de slujire pentru laici, care, prin raportul său deosebit cu Episcopul şi cu preoţii, îşi asumă în mod stabil misiunea de a sluji în domeniul tuturor acelor responsabilităţi care privesc construirea, în ansamblul său, a Bisericii locale şi a comunităţii parohiale.

§ 2. Prin urmare, luând în considerare această fizionomie specifică, fundamentată pe o vocaţie şi pe o carismă specială,

a) prezenţa Acţiunii Catolice să fie promovată la orice nivel în Dieceză;

b) procesul său de formare să intre în mod organizat şi armonios în planul pastoral;

c) catehezele şi instrumentele de formare pe care ea le oferă Diecezei şi parohiilor să fie puse în slujba întregii comunităţi.

219. Coordonarea diecezană între asociaţiile de laici

§ 1. Diversitatea asociaţiilor de laici prezente în Dieceză, care îmbogăţesc viaţa Bisericii locale, face necesară o acţiune convergentă şi unitară a asociaţiilor în sine, ca să se pună din ce în ce mai mult în slujba comunităţii, să se simtă parte vie din aceasta şi să caute în orice mod unitatea, chiar şi pastorală, cu Biserica locală şi cu parohiile.

§ 2. În acest scop, conform spiritului şi literei can. 394 din Codul de drept canonic, Dieceza promovează şi pune în valoare diverse Oficii, cu scopul de a coordona asociaţiile, grupurile şi mişcările. În special, Oficiul pentru pastoraţia tinerilor, copiilor şi asociaţiilor şi Oficiul pentru pastoraţia familiei şi a laicilor favorizează spiritul de fraternitate între diferitele asociaţii de laici, punând în valoare contribuţia fiecăreia, pentru a creşte elanul apostolic şi pentru a găsi formele cele mai potrivite pentru o colaborare concretă la toate nivelurile, plecând de la cel parohial, sub autoritatea Episcopului şi în deplină sintonie cu planul pastoral al Diecezei.

» înapoi la cuprins «