Capitolul VI

VIAŢA CONSACRATĂ

170. Mărturia persoanelor consacrate în Biserica noastră locală

§ 1. Starea de viaţă constituită de profesiunea sfaturilor evanghelice, chiar dacă nu ţine de structura ierarhică a Bisericii, se află totuşi în legătură nezdruncinată cu viaţa şi sfinţenia ei (cf. LG 44). Dăruită lui Dumnezeu, iubit mai presus de toate, persoana care-i fusese deja închinată prin Botez se găseşte astfel consacrată mai intim slujirii dumnezeieşti şi dedicată binelui Bisericii. Prin starea de consacrare lui Dumnezeu, Biserica îl manifestă pe Cristos şi arată cum lucrează în ea în chip minunat Duhul Sfânt (cf. CDC, can. 783).

§2. Biserica noastră locală promovează şi apără viaţa consacrată, fiind convinsă de faptul că prezenţa persoanelor consacrate, care îi invită pe credincioşi la sfinţenie prin rugăciune, prin exemplul unei profunde vieţi spirituale, prin activitatea educaţională, prin caritatea eficientă în orice domeniu de asistenţă şi de cultură, evidenţiază vocaţia Bisericii noastre locale de a fi semn şi instrument de mântuire.

171. Carisma profetică a vieţii consacrate

§ 1. Comunitatea catolică a Diecezei de Iaşi manifestă şi astăzi, în ciuda dificultăţilor prezente în unele forme de viaţă consacrată, atenţie şi preţuire faţă de acest mod de a fi în Biserică, atât cu referire la slujirea pastorală şi caritativă, cât şi la carisma profetică, cea care ilustrează prioritatea împărăţiei şi dimensiunea escatologică în viaţa creştină.

§ 2. Aşadar, este necesar să educăm poporul lui Dumnezeu să preţuiască viaţa consacrată nu doar pentru ceea ce face, ci, în primul rând, pentru ceea ce este, având convingerea că fiecare are darul propriu în şi pentru Biserică, iar acest dar nu trebuie zădărnicit, deoarece ar duce la sărăcirea tuturor structurilor componente ale Bisericii.

§ 3. Persoanele consacrate să exprime mereu mai clar specificul darurilor lor, dând mărturie despre Cristos şi Evanghelia sa printre fraţii şi surorile Diecezei de Iaşi, care trăiesc într-un context marcat de greutăţi materiale şi sociale.

I. IDENTITATEA PERSOANELOR CONSACRATE

172. Semnificaţia vieţii consacrate

§ 1. Exprimată în Biserică prin profesiunea publică a sfaturilor evanghelice sau a altor legăminte sacre, consacrarea este nucleul originar al identităţii persoanelor consacrate, care se specifică prin carisma de întemeiere a institutelor.

§ 2. Fiind consacrate de Duhul Sfânt, aceste persoane îşi trăiesc implicarea lor zilnică pentru convertire prin curăţie, sărăcie şi ascultare pe urmele lui Cristos răstignit şi înviat, vestesc misterul lui Cristos, participă la misiunea lui de mântuire prin diferite carisme, se dedică lui Dumnezeu, unicul Domn, care este pentru toţi raţiunea şi scopul vieţii.

§ 3. Pentru a realiza o mărturie profetică şi escatologică, persoanele consacrate să cultive o intensă viaţă spirituală ce se hrăneşte zilnic din Cuvânt, să-l contemple pe Cristos, să întreţină un dialog de rugăciune cu Domnul căruia să-i fie prezentate aşteptările şi neliniştile, bucuriile şi durerile fraţilor, să-l adore pe Tatăl şi să strălucească de iubire.

173. Institutele călugăreşti de viaţă contemplativă

Institutele în totalitate dedicate contemplaţiei, deşi în Dieceza noastră sunt puţine ca număr, în singurătate şi în tăcere adoratoare, în rugăciune statornică şi în pocăinţă ispăşitoare, se bucură de o atenţie deosebită din partea Bisericii. Prin prezenţa lor simplă şi prin neîntrerupta lor jertfă de laudă adusă lui Dumnezeu, produc roade îmbelşugate de sfinţenie şi favorizează creşterea poporului lui Dumnezeu.

174. Institutele călugăreşti de viaţă apostolică

§ 1. O componentă esenţială şi distinctă a vieţii consacrate din institutele călugăreşti de viaţă apostolică este comuniunea de viaţă, de rugăciune şi de apostolat. Convocaţi de puterea dătătoare de viaţă şi unificatoare a Duhului, călugării şi călugăriţele de viaţă apostolică sunt chemaţi să trăiască în Cristos viaţa fraternă în comun. Conştienţi că un asemenea dar de comuniune vine de la Domnul, să se implice să fie o singură inimă şi un singur suflet (Fap 4,32). În felul acesta, prezintă lumii natura intimă a Bisericii, care este fraternitatea, şi este un remediu la individualismul ce pătrunde cu putere în stilul de viaţă al oamenilor de astăzi.

Deoarece, cu cât mai puternică este iubirea fraternă în comunităţi, cu atât mai credibil este mesajul comunicat, şi operele de apostolat să fie trăite într-un stil marcat de fraternitate. De aceea, nu trebuie invocată necesitatea slujirii apostolice pentru a admite sau a justifica lipsa de la viaţa comunitară. În acelaşi timp, ritmurile vieţii comunitare să ţină cont de exigenţele apostolatului.

§ 2. Prezenţa Institutelor călugăreşti dedicate apostolatului este un element important pentru întregirea chipului Bisericii noastre locale în efortul de vestire a Evangheliei la toate categoriile de persoane, cu atenţia caritativă faţă de săraci şi bolnavi, cu implicarea pentru educarea tinerilor, cu efortul de adâncire a valorilor culturii. Pentru a crea o credinţă autentică, Biserica noastră locală promovează prezenţa călugărilor şi călugăriţelor în parohii şi o consideră ca prilej de îmbogăţire a formelor de viaţă consacrată şi de deschidere spre forme noi de colaborare.

§ 3. Institutele dedicate apostolatului să rămână fidele carismei proprii şi să păstreze cele două dimensiuni ale prezenţei lor: cea profetică, prin slujirea fraţilor, evanghelizare, mărturisire şi opere de caritate; cea de deschidere, prin atenţia faţă de orice pătură socială, prin apostolatul în parohii, prin prezenţa în diferite ambiente.

175. Institutele seculare

§ 1. Prin vocaţia lor specifică, membrii Institutelor seculare îşi trăiesc deplin consacrarea, rămânând în lume, adică în realităţile sociale, politice şi economice, unde sunt chemaţi să fie lumină, sare şi ferment evanghelic în cetatea seculară, care să se împlinească potrivit planului lui Dumnezeu.

§ 2. În Biserica noastră locală, forma de viaţă consacrată trăită în mijlocul lumii este recentă, totuşi de la membrii institutelor seculare se aşteaptă:

a) profesiunea sfaturilor evanghelice, ca mărturie a vieţii trăite potrivit Evangheliei ce se exprimă printr-o căutare pozitivă a dreptăţii în propriul ambient, de caritate autentică în relaţii, cu un profund simţ eclezial, social şi civic;

b) mărturia plină de bucurie despre iubirea lui Dumnezeu şi a Bisericii faţă de toţi oamenii, întruchipând contemplaţia în activităţile obişnuite ale vieţii;

c) participarea activă la momentele şi la organismele ecleziastice ce realizează analiza serioasă şi critică a fenomenelor sociale, culturale şi religioase, pentru a favoriza elaborarea de planuri pastorale care să corespundă nevoilor şi semnelor timpului;

d) implicarea în formarea permanentă umană şi creştină, ca să fie promovat un laicat matur;

e) fidelitatea faţă de carisma fondatorilor sau a fondatoarelor, actualizată şi trăită în Biserica locală, în propriul context profesional şi social.

176. "Ordo virginum"

§ 1. O formă de viaţă consacrată propusă recent de Biserică, "Ordo virginum", este deja prezentă în Biserica noastră locală, ce se caracterizează prin consacrarea de către Episcop, printr-un rit solemn, a persoanelor doritoare să trăiască în feciorie şi în slujba Bisericii. Este o consacrare individuală şi publică, trăită în contextul spiritualităţii Bisericii locale şi în condiţiile normale de viaţă ale poporului lui Dumnezeu. Caracterul eclezial al persoanei consacrate în "Ordo virginum" se exprimă în raportul special cu Episcopul şi cu Biserica locală. Dieceza de Iaşi devine, în felul acesta, comunitatea proprie a persoanei consacrate în "Ordo virginum". De aceea, persoana consacrată în "Ordo virginum" participă la viaţa, drumul şi căutarea Bisericii locale şi are responsabilităţi în felul ei specific în lucrarea de evanghelizare.

§ 2. Spiritualitatea şi drumul de formare ale persoanelor din "Ordo virginum" din Biserica noastră locală sunt formulate în Regulamentul aprobat de Episcop. El se îngrijeşte de "Ordo virginum" printr-un delegat al său, garant al discernământului vocaţional şi al comuniunii persoanelor consacrate cu Episcopul şi între ele.

§ 3. Slujirea Bisericii din partea persoanelor consacrate în "Ordo virginum" se exprimă în multe feluri, potrivit carismei fiecărei persoane şi prin recunoaşterea acesteia din partea Episcopului.

177. Forme de consacrare specifice Bisericii noastre locale

§ 1. În Biserica noastră locală, merită o atenţie deosebită formele de viaţă consacrată care au ca specific carisma slujirii diecezane. În primul rând, trebuie amintit Institutul Diecezan "Slujitoarele lui Cristos, Marele Preot", care profesează sfaturile evanghelice şi participă la slujirea şi caritatea pastorală. Trăiesc o viaţă în comun şi îşi oferă viaţa spre binele Bisericii noastre locale, asumându-şi cu umilinţă misiunile apostolice în diferite centre pastorale, în Seminarii, în grădiniţe de copii şi în parohii.

§ 2. Biserica noastră locală este deschisă spre alte asociaţii publice sau institute care aleg drept carismă să fie în slujba Diecezei de Iaşi şi se implică să le susţină şi să valorifice legătura lor specifică cu Episcopul.

178. Cunoaşterea vieţii consacrate

§ 1. Este necesar ca preoţii, persoanele consacrate şi laicii să cunoască mai bine diferitele forme de viaţă consacrată prezente în Dieceza de Iaşi şi, în acelaşi timp, ca persoanele consacrate să cunoască mai bine istoria şi viaţa Diecezei de Iaşi. Lucrul acesta este condiţia şi fundamentul pentru stimă şi respect reciproc, pentru dialog şi colaborare în unica misiune eclezială.

§ 2. Pentru ca lucrul acesta să devină realitate:

a) în seminarii să li se ofere viitorilor preoţi o cunoaştere adecvată a vieţii consacrate prin cursuri de teologie, prin întâlniri cu persoane care trăiesc diferite modalităţi de consacrare, iniţiative comune promovate între seminarii şi institutele de viaţă consacrată;

b) în formarea permanentă a preoţilor, care în mod normal sunt educatori şi călăuze spirituale în discernământul cu privire la starea de viaţă şi în asistarea persoanelor consacrate, să se ofere spaţiu pentru temele de viaţă consacrată;

c) în parohii să se favorizeze întâlniri comune de rugăciune şi de studiu, pentru a crea conştiinţa cu privire la chemările specifice şi pentru a forma o mentalitate de comuniune efectivă; în special, parohia să acorde atenţia cuvenită consacrării persoanelor ce aparţin comunităţii;

d) publicaţiile şi celelalte instrumente diecezane de comunicare socială să prezinte informaţii cu privire la teologia vieţii consacrate şi la situaţia concretă în care se află viaţa consacrată din Dieceză.

II. MĂRTURIA COMUNIUNII ŞI FORMELE TRĂIRII EI DE CĂTRE PERSOANELE CONSACRATE

179. Mărturia comuniunii

§ 1. Prima mărturie pe care persoanele consacrate trebuie să o dea în Biserică şi în lume este comuniunea ce se exprimă prin viaţa fraternă în interiorul institutelor, prin relaţia de colaborare şi de deschidere între institute şi prin anumite forme de comuniune cu preoţii şi cu laicii.

§ 2. Această mărturie de comuniune este deosebit de importantă astăzi, din cauza contextului social marcat de individualism şi izolare.

180. Forme de comuniune

Biserica noastră locală doreşte şi, pe cât îi stă în puterile ei, favorizează faptul ca:

a) în interiorul institutelor, viaţa fraternă să fie concretizată potrivit modalităţilor proprii fiecăruia dintre ele;

b) pe lângă formele de coordonare deja existente, să se realizeze între institute un semnificativ schimb la nivel de proiecte, la nivel spiritual şi material. Lucrul acesta cere, pe lângă altele: analiza comună a prezenţei lor eficiente în teritoriu, folosirea structurilor, redistribuirea resurselor şi reorganizarea iniţiativelor cu caracter caritativ;

c) comunităţile persoanelor consacrate să fie deschise către găzduirea şi primirea credincioşilor, în special a preoţilor, pentru momente de reculegere, de rugăciune şi de masă în comun. Cei ce vor beneficia de ospitalitatea institutelor să găsească forme adecvate de participare la cheltuieli.

181. Comuniune şi participare în Biserica noastră locală

Persoanele consacrate să trăiască mereu comuniunea şi participarea la misiunea şi la viaţa Bisericii locale, nu doar prin prezenţa lor şi prin asumarea unor anumite slujiri, ci şi prin contribuţia lor specifică în organismele ecleziale, în special, în Consiliul prezbiteral şi în Consiliul pastoral, la diferite niveluri.

182. Organisme pentru comuniune

Misiunea de a promova şi a dezvolta comuniunea între persoanele consacrate şi participarea acestora la viaţa şi la misiunea Bisericii locale este încredinţată în mod special:

a) vicarului episcopal pentru viaţa consacrată, care împlineşte funcţia de legătură între persoanele consacrate şi Biserica noastră locală; promovează cunoaşterea şi stima faţă de viaţa consacrată cu diferitele sale forme de trăire, fiind atent îndeosebi faţă de pastoraţia vocaţională unitară; îi ajută pe preoţi şi pe credincioşi să înţeleagă natura şi misiunea ei; favorizează participarea cordială şi responsabilă a persoanelor consacrate la pastoraţia diecezană;

b) organismelor diecezane deja existente şi organismelor diecezane din care fac parte sau ar putea să facă parte şi persoanele consacrate, de exemplu, Oficiul pentru vocaţii, Centrul diecezan Caritas, Oficiul misionar diecezan.

183. Pastoraţia vocaţională unitară

§1. Biserica noastră locală recomandă celor ce sunt implicaţi în educaţie, în cateheză şi în pastoraţia tineretului, să prezinte şi viaţa consacrată printre alegerile vocaţionale. Momentele potrivite pentru acest scop sunt catehezele individuale şi de grup şi direcţiunea spirituală. În aceeaşi perspectivă de comuniune, Institutele de viaţă consacrată să prezinte copiilor, adolescenţilor şi tinerilor diferitele tipuri de viaţă consacrată şi alte alegeri vocaţionale.

§ 2. În casele de viaţă consacrată, tinerii să găsească locuri de rugăciune şi de găzduire unde să poată începe un drum de căutare în lumina unei carisme specifice şi a unui stil de viaţă deosebit.

§ 3. Oficiul pentru vocaţii este instrumentul prin care se poate realiza pastoraţia unitară a chemărilor la Preoţie şi la viaţa consacrată. În sensul acesta, Oficiul va analiza, prezenta şi coordona activităţile vocaţionale prestate de laici, de persoanele consacrate şi de preoţi.

III. ACTIVITATEA PASTORALĂ A PERSOANELOR CONSACRATE

184. Misiunea: contemplaţie şi acţiune

§ 1. Persoanele consacrate pentru misiune în comuniune, potrivit carismelor lor, sunt veste bună, slujire, mărturie profetică despre înviere. Aşadar, să-şi trăiască misiunea lor dând mărturie despre prioritatea lui Dumnezeu în viaţa omului, printr-o viaţă feciorelnică, săracă şi ascultătoare.

§ 2. Contemplarea lui Dumnezeu şi caritatea perfectă, roade ale consacrării, îi vor conduce pe cei consacraţi la o acţiune care să corespundă, în special, la urgenţele prezentului istoric: opţiunea preferenţială pentru săraci, educaţia tinerilor, noua evanghelizare, dialogul ecumenic, dialogul interreligios şi intercultural, atenţia faţă de cei cu probleme în trăirea credinţei, introducerea criteriului evanghelic în realităţile temporale.

§ 3. Lucrarea apostolică a institutelor călugăreşti, potrivit carismelor lor, se actualizează în contextul Bisericii locale, descris de planul pastoral diecezan, la care fac referinţă şi normele canonice (can. 678; 738). Această referinţă la planul pastoral diecezan trebuie păstrată cu grijă, mai ales atunci când Institutele călugăreşti îşi asumă explicit iniţiative pastorale diecezane sau participă la punerea lor în practică.

185. Prezenţa comunităţilor călugăreşti în teritoriu

§ 1. Prezenţa unei comunităţi de călugări şi de călugăriţe în teritoriu să fie voită, în primul rând, pentru modalitatea sa de a fi semn, apoi pentru activităţile apostolice pe care le poate desfăşura, mereu în comuniune şi în armonie cu drumul firesc al Diecezei, ţinând cont de planurile pastorale din teritoriu.

§ 2. Institutele călugăreşti în comunităţile lor şi în bisericile păstorite de ele să favorizeze întâlniri de rugăciune, direcţiune spirituală.

§ 3. Să fie încurajate forme de cooperare între comunităţile călugăreşti şi familii, astfel încât să se dezvolte un ajutor şi sprijin reciproce, pentru ca fiecare să-şi trăiască propria carismă şi împreună să favorizeze acea colaborare eficientă ce manifestă unica iubire frăţească.

186. Parohii încredinţate călugărilor

§ 1. Călugării ce au responsabilităţi parohiale să fie martori ai consacrării lor, să arate bogăţia spiritualităţii lor specifice, să pună accentele pastorale şi apostolice proprii carismei lor, să fie atenţi la dimensiunea universală a Bisericii, să dea exemplu de viaţă în comun şi de viaţă trăită în sărăcie.

§ 2. De aceea, Biserica noastră locală recunoaşte în prezenţa călugărilor un factor de îmbogăţire pentru întreaga viaţă eclezială şi, rămânând recunoscătoare pentru disponibilitatea şi activitatea generoasă desfăşurată de aceşti preoţi, îi îndeamnă să fie plini de zel în mărturia lor.

§ 3. În conducerea pastorală a parohiilor încredinţate lor, călugării să ţină cont de tradiţiile Bisericii noastre locale, să adopte acel stil de viaţă pastorală ce corespunde directivelor diecezane, să participe cu bucurie la momentele de întâlnire cu preoţii diecezani, contribuind astfel la creşterea în credinţă a întregului popor creştin.

187. Schimbarea şi misiunile pastorale

§ 1. Încredinţarea totală a vieţii în mâinile lui Dumnezeu se manifestă de către membrii institutelor călugăreşti şi prin disponibilitatea de a primi şi de a renunţa la misiunile pastorale ce le-au fost încredinţate. Această promptitudine în acceptarea schimbării dintr-o responsabilitate pastorală este un mod de a trăi sfaturile evanghelice - ascultarea şi sărăcia -, care cer libertatea inimii şi în raport cu activităţile apostolice.

§ 2. Biserica noastră locală preţuieşte această disponibilitate, şi nu blocarea în funcţia încredinţată. Deşi este conştientă de faptul că o anumită continuitate în slujirea apostolică este asigurată de comunitate în ciuda schimbării membrilor ei, cere ca, pentru binele poporului lui Dumnezeu, superiorii legitimi să nu recurgă la schimbarea deasă a călugărilor şi călugăriţelor cărora le este încredinţată o responsabilitate pastorală în parohie sau în Dieceză (parohi, vicari parohiali şi alte persoane implicate în activităţi pastorale etc.).

188. Coordonarea activităţilor

§ 1. Prezenţa în Dieceza de Iaşi a institutelor călugăreşti care, prin carisma lor întemeietoare, sunt dedicate evanghelizării şi slujirii carităţii, cere colaborare organizată şi coordonare clară atât între ele, cât şi cu Dieceza.

§ 2. Coordonarea între Dieceză şi Institute este asigurată de Oficiul pentru viaţa consacrată, care are următoarele misiuni:

a) îndeplineşte rolul de legătură între persoanele consacrate şi Dieceză;

b) promovează cunoaşterea şi preţuirea vieţii consacrate în diferitele sale forme;

c) acordă o atenţie deosebită pastoraţiei vocaţionale unitare;

d) îi ajută pe preoţi şi credincioşi să înţeleagă mai bine natura şi misiunea vieţii consacrate;

e) favorizează participarea responsabilă a persoanelor consacrate la toate formele de pastoraţie diecezană.

§ 3. Vicarul episcopal pentru viaţa consacrată are toate competenţele pe care normele canonice le atribuie Ordinariului diecezan cu privire la viaţa consacrată şi poate primi prin mandat special şi alte facultăţi rezervate epis-copului diecezan. Vicarul episcopal pentru viaţa consacrată are grijă, în colaborare cu organismele competente, şi de asociaţiile de persoane consacrate; de asemenea, colaborează cu episcopul şi delegatul său, la promovarea formei de viaţă consacrată "Ordo virginum" şi cu alte forme similare de trăire a vieţii consacrate.

189. Convenţii şi norme speciale

§ 1. Prezenţa persoanelor consacrate, care lucrează în mod stabil în parohii sau în alte instituţii diecezane, să fie reglementată printr-o convenţie scrisă, aprobată de Episcopul diecezan şi de superiorii majori.

§ 2. Pe lângă ceea ce stabileşte Codul de drept canonic, să se ţină cont de normele diecezane în vigoare promulgate de Episcopul diecezan.

» înapoi la cuprins «