PARTEA A II-A

FORME DE TRĂIRE A VIEŢII DE CREDINŢĂ ÎN BISERICA ROMANO-CATOLICĂ DIN MOLDOVA

Capitolul V

SLUJITORII HIROTONIŢI

132. Episcop, preoţi şi diaconi

§ 1. În comuniune cu toţi credincioşii din propria dieceză, Episcopul, căruia îi este încredinţată misiunea unică în virtutea Botezului şi a sfintei Preoţii prin care devine asemenea lui Cristos, Păstorul cel Bun, a primit de la Domnul plinătatea Preoţiei şi, în consecinţă, misiunea de a vesti Evanghelia celor credincioşi şi celor necredincioşi, misiunea de a învăţa, de a sfinţi şi de a păstori Biserica locală. Colaboratori deosebiţi şi necesari ai slujirii Episcopului sunt preoţii, care formează împreună cu el preoţimea diecezei (presbyterium).

§ 2. Preoţii lucrează în comunităţile locale, asigurând păstorirea lor, adică le întăresc prin Cuvântul lui Dumnezeu şi prin Euharistie, transformându-le, în felul acesta, în Biserică pastoral călăuzită de Episcop şi în comuniune bisericească. În preoţimea Diecezei, în afară de preoţii încardinaţi în Dieceză, mai sunt şi alţi preoţi, diecezani sau nu, care exercită în cadrul Diecezei o slujire încredinţată de către Episcop.

§ 3. Diaconii sunt în slujba poporului lui Dumnezeu, în comuniune cu Episcopul şi cu toţi preoţii prin exercitarea slujirii liturgice, prin slujirea Cuvântului şi a carităţii. Prin hirotonirea sacramentală, ei sunt făcuţi asemenea lui Isus Cristos, potrivit unei modalităţi specifice: sunt constituiţi în Biserică drept semn viu al lui Isus, Domn şi slujitor al tuturor, şi sunt consacraţi şi trimişi să slujească cu bucurie comuniunea eclezială sub călăuza Episcopului împreună cu toţi preoţii.

§ 4. Fiecare preot şi fiecare diacon îşi desfăşoară propria misiune pastorală în comuniune cu Episcopul.

I. PREOŢII ÎN BISERICA LOCALĂ

133. Preoţii în slujirea Bisericii locale

§ 1. Preotul este, înainte de toate, discipol. Felul în care i se cere să trăiască în calitate de creştin şi de a se sfinţi pe sine constă în unirea mereu mai mare cu Cristos, făcându-se asemenea lui în Duhul Sfânt şi participând la misiunea lui de păstor.

§ 2. Preotul corespunde chemării sale, iubind şi slujind Biserica printr-o fidelitate necondiţionată, dăruindu-se misiunii de formare în Domnul a comunităţii creştine şi de orientare a fraţilor pe drumul credinţei în actualele condiţii istorice.

§ 3. Dăruirea preotului diecezan faţă de Biserică se exprimă prin încardinarea în Biserica locală şi, prin intermediul acesteia, în toată Biserica Catolică. El se oferă pe sine în slujirea Bisericii locale, al cărei chip reflectă darul lui Dumnezeu concretizat în evenimentul înfiinţării acestei Biserici. De aceea, studiază istoria, admiră chipul spiritual, preia moştenirea şi susţine viaţa Bisericii locale, întreţinând relaţii strânse cu membrii comunităţii.

134. Relaţiile preoţilor cu Episcopul

§ 1. În interiorul Bisericii locale în care preotul s-a încardinat, el este chemat să cultive o relaţie fundamentală de unitate şi de colaborare cu Episcopul, care se exprimă, înainte de toate, prin ascultare.

§ 2. Alegând slujirea eclezială care califică chemarea lor, preoţii devin disponibili pentru misiunile ce le vor fi încredinţate lor de către Episcop, fără să urmărească vreo responsabilitate pastorală pentru afirmarea personală. Totuşi, lăsându-se călăuziţi de grija primordială pentru binele Bisericii, care trebuie să fie înaintea dorinţelor personale, să nu le fie teamă să-i prezinte Episcopului aspiraţiile şi sugestiile lor cu referire la identificarea propriilor misiuni.

§ 3. Preotul trebuie să adere, de asemenea, în mod constant la Magisteriul şi la directivele pastorale ale Papei şi ale Episcopului. Faţă de ei se va simţi legat prin respect filial, rugăciune, ascultare şi disponibilitate în a urma precizările lor, participând în mod creator la misiunea pastorală.

§ 4. Episcopul să cultive legături personale cu fiecare dintre preoţi, iar preoţii să fie deschişi faţă de el. Se recomandă acest stil de viaţă, chiar dacă Dieceza este mare şi preoţii sunt mulţi.

§ 5. Pentru o adevărată colaborare între Episcop şi preoţi, este necesar să fie valorificate ocaziile oficiale (Consiliu prezbiteral, alte organisme reprezentative, vizita pastorală, întâlniri pentru formarea permanentă şi alte momente asemănătoare) şi intermedierea vicarilor episcopali şi a decanilor. Cunoaşterea situaţiei personale şi pastorale a fiecărui preot va fi cu atât mai vizibilă cu cât mai intensă va fi disponibilitatea preotului însuşi.

135. Relaţiile fraterne între preoţi

§ 1. Referinţă de neînlocuit şi condiţie obiectivă a comuniunii dintre preoţi este preoţimea diecezană. Născută din rădăcina proprie a sacramentului Hirotonirii, preoţimea diecezană favorizează şi presupune comuniunea în exerciţiul slujirii, oricare ar fi misiunea primită de către preot; în mod mai radical, creează între preoţi legături de fraternitate care nu îngăduie diviziunile, rivalitatea sau indiferenţa, ci sunt principiu de stimă şi de ajutorare reciproce pentru edificarea poporului lui Dumnezeu.

§ 2. Şi cei care, în virtutea propriei responsabilităţi (cei din Curia e-piscopală, profesorii din seminarii etc.), nu manifestă imediat participarea lor la comuna lucrare pastorală vor trebui să arate faptul că slujirea lor este în comuniune cu toţi preoţii. Într-o atare comuniune, vor trebui să fie recunoscuţi de către toţi. Toţi preoţii trebuie să favorizeze fraternitatea şi colaborarea.

136. Preoţii în comunitate

§ 1. Contextul imediat al experienţei spirituale şi ecleziale a preotului este comunitatea însăşi în care Episcopul l-a trimis să-şi împlinească misiunea. În virtutea Botezului şi potrivit darului Hirotonirii sacre, preotul este chemat să trăiască în comuniune fraternă cu toţi ceilalţi botezaţi.

§ 2. Practicarea matură şi creatoare a fraternităţii între preoţi, diaconi, persoane consacrate şi laici oferă preoţilor un mod original şi autentic de a trăi propria natură umană, însemnată de darul celibatului, prin care el este "pus deoparte" pentru Evanghelie (cf. Rom 1,1) şi introdus într-un bogat şi stimulant context de relaţii.

§ 3. În desfăşurarea slujirii încredinţate, preoţii să-şi exercite frăţeşte responsabilitatea primită de a fi călăuze şi păstori; să recunoască şi să promoveze demnitatea şi responsabilitatea colaboratorilor lor; să nu uite că nu sunt singurii responsabili ai comunităţii creştine. Să nu adopte un stil de relaţii inspirat de sentimente de superioritate sau clericalism.

§ 4. Fiecare preot să aibă o comunitate de bază în care să trăiască în calitate de creştin şi de preot şi în care să poată celebra momentele mai importante din viaţa liturgică a Bisericii. Condiţiile legăturii cu această comunitate, ca responsabilitate pastorală sau ca rezidenţă obişnuită, să fie precizate în actul de numire şi de încredinţare a misiunii fiecărui preot.

II. MODALITĂŢI DE SLUJIRE PREOŢEASCĂ

137. Misiuni diferite într-o unică slujire preoţească

§ 1. Preoţii sunt chemaţi să colaboreze cu Episcopul, în interiorul Bisericii diecezane, în multe feluri. Lucrul acesta cere delimitarea unor modalităţi diferite de slujire preoţească. Dar slujirea rămâne una, în virtutea sacramentului Hirotonirii şi a slujirii comune a Bisericii locale, care, la rândul lor, edifică ordinul sacru al Preoţiei.

§ 2. Caracterul unic al slujirii şi necesitatea realizării acestuia în fraternitatea preoţească se exprimă, în mod special, prin acele modalităţi ce constituie structurări ale preoţiei diecezane: preoţii din parohii, din decanate şi din comunităţile de preoţi destinaţi pentru diferite slujiri pastorale.

§ 3. În slujba Bisericii noastre, pentru a îndeplini diferite misiuni pastorale, sunt chemaţi sau pot fi chemaţi să participe şi preoţii ce aparţin institutelor călugăreşti, precum şi preoţii diecezani încardinaţi în alte dieceze.

138. Preoţii din parohii

§ 1. Preotul implicat în activitatea parohială reprezintă modalitatea esenţială de a fi pentru preoţii diecezani; la nivel local, acest mod de a fi al preotului se exprimă prin comuniunea eclezială şi lucrarea comună, avându-se în vedere diferitele responsabilităţi pastorale şi juridice.

§ 2. Comunitatea preoţilor să caute punctele comune în lucrarea lor de slujire, dialogul constant asupra criteriilor de conducere a parohiei, sprijinul spiritual între preoţi. Înainte de toate, se va promova o adevărată pastoraţie de ansamblu, prin activităţi şi iniţiative programate în comun, sub autoritatea parohului. Fidelitatea inteligentă faţă de fiecare orientare şi program al pastoraţiei diecezane este garanţia obiectivă şi eficientă a comuniunii preoţilor din parohii şi a continuităţii pastorale, când are loc schimbarea vreunui preot.

§ 3. Convergenţa pastorală va duce treptat la maturizarea necesităţii de a avea viaţă fraternă, cu momente de viaţă în comun, drept context pentru realizarea înţelegerii în rândul preoţilor. De exemplu, prin concelebrarea în ocazii deosebite, prin recitarea în comun a Liturgiei orelor şi lectio divina, planificarea şi analiza comunitară a lucrării pastorale, întâlnirea la masa luată împreună.

139. Preoţii din decanate

§ 1. Decanatele Diecezei sunt compuse din preoţi diecezani şi călugări, din parohi şi vicari, care au diferite responsabilităţi pastorale în comunităţile lor.

§ 2. Biserica noastră îşi asumă această structură interioară a preoţiei diecezane şi susţine că este o modalitate pentru a exprima fraternitatea preoţească, pentru a realiza coordonarea pastorală şi formarea permanentă a clerului. Participarea la momentele de întâlnire a preoţilor din decanat trebuie să fie constantă şi decanul trebuie să o favorizeze şi să o ceară de la toţi preoţii.

§ 3. Decanul trebuie să găsească forme stabile de colaborare cu alţi preoţi din decanat, fie pentru ajutorarea spirituală şi materială, fie pentru a evita izolarea în comunităţile în care posibilitatea comunicării este redusă.

§ 4. Preoţii care locuiesc în teritoriul unui decanat şi sunt implicaţi într-o slujire fără caracter parohial (de exemplu, capelanii, rectorii unor centre de formare sau ai unor biserici ce nu sunt parohiale), mai ales cei ce nu locuiesc într-o parohie, sunt chemaţi să valorifice cât mai bine specificul slujirii lor, simţindu-se parte a comunităţii preoţilor dintr-un decanat, ca loc în care se trăieşte o reală fraternitate sacerdotală.

§ 5. Responsabilul comuniunii şi fraternităţii din interiorul unui decanat este decanul, care are datorii specifice şi faţă de ceilalţi preoţi din decanat.

140. Comunităţi de preoţi pentru slujire

§ 1. În Dieceză există comunităţi de preoţi diecezani cu slujiri particulare, cu responsabilităţi pastorale structurate diferit în contextul unei activităţi pastorale determinate ce îi revine grupului ca atare. Formele specifice ale vieţii în comun pe care şi-o asumă se structurează în funcţie de exigenţele slujirii. În chip deosebit, Episcopul încredinţează unor preoţi misiuni legate de educaţia în seminarii şi în şcolile catolice; altor preoţi le încredinţează diferite sectoare ale pastoraţiei diecezane (pastoraţia universitară, pastoraţia tineretului, a vocaţiilor etc.).

§ 2. Aceste comunităţi (în special, grupul preoţilor care se ocupă cu formarea viitorilor preoţi sau a asistenţilor pastorali) trebuie să fie semn transparent al fraternităţii preoţeşti care, pornind de la unitatea în slujire, se transformă în comuniune de viaţă. Ţine de datoria lor ca acest semn să fie elocvent şi să întreţină comuniunea mai largă cu toţi preoţii din Dieceză.

§ 3. Aceşti preoţi, respectând datoriile lor iniţiale şi potrivit precizărilor superiorilor competenţi, pot fi chemaţi să asume diferite forme, chiar şi stabile, de colaborare pentru a îndeplini datoria generală de a sluji pastoraţia Diecezei. Prin termenul "superiori competenţi", sunt cuprinşi aici rectorii seminariilor din Dieceză, pentru preoţii ce lucrează în seminarii, şi vicarul general, pentru preoţii cu alte responsabilităţi diecezane.

141. Preoţii călugări

§ 1. Printre preoţii din Dieceză se află şi călugării care participă la sacramentul comun al Preoţiei. Ei îndeplinesc slujirea preoţească oferindu-şi carisma lor, primită pentru binele Bisericii Catolice, în slujba Bisericii locale în care se actualizează şi se realizează. Sub călăuza şi discernământul Episcopului, aceşti preoţi, respectând constituţiile proprii, îşi desfăşoară activităţile lor şi promovează spiritualitatea lor în lucrarea pastorală comună a Bisericii locale.

§ 2. Biserica noastră vede în aceşti preoţi cu diferite şi specifice carisme o bogăţie pentru Biserica locală. În Dieceză să se cultive relaţii de comuniune fraternă şi colaborare pastorală între preoţii diecezani şi călugări, şi între preoţii aparţinând unor diferite familii de călugări. Toţi să ţină cont de instrucţiunile şi normele date în această privinţă de către Sfântul Scaun, de precizările pastorale ale Episcopului şi să le traducă în viaţă în mod fidel.

142. Preoţii din alte dieceze care lucrează în Dieceza noastră

§ 1. Preoţii diecezani din alte Biserici locale cărora le este încredinţată o misiune specifică în Biserica noastră, potrivit convenţiilor dintre ordinarii respectivi, se bucură de toate drepturile şi datoriile preoţilor din Dieceză şi sunt destinatari, cu titlu egal, ai orientărilor şi normelor prezentei Cărţi sinodale, cu excepţia cazului în care natura lucrurilor spune altceva.

§ 2. Preoţii diecezani din alte Biserici locale, care locuiesc în mod legitim pentru un timp mai lung sau mai scurt în Dieceză din alte motive decât cel al asumării unei misiuni diecezane specifice, să fie primiţi cu bucurie în parohia sau în decanatul în care rămân şi să fie invitaţi la întâlniri de rugăciune, de formare şi de fraternitate, ca toţi ceilalţi preoţi rezidenţi. Să participe cu bucurie la acţiunile pastorale la care sunt invitaţi, în limitele programelor pastorale ale Diecezei, decanatului, parohiei; să ţină cont de normele ce reglementează viaţa preoţilor diecezani. Preoţii înşişi, dar şi parohii sau responsabilii ecleziastici (diecezani sau călugări) ai locului în care sunt stabiliţi temporar, să aibă grijă să semnaleze prezenţa lor la Ordinariatul diecezan.

143. Forme noi de slujire

§ 1. Pentru a răspunde la noile exigenţe pastorale sau pentru a veni în întâmpinarea carismelor preoţilor, se pot aplica forme noi de slujire preoţească (de exemplu, activităţi pastorale în şcoli, spitale, penitenciare etc.).

§ 2. Recunoscând prezenţa unor noi instanţe pastorale în cadrul Diecezei, Episcopul însuşi poate să ceară tuturor preoţilor sau unor preoţi să fie disponibili să-şi asume modalităţi noi de slujire preoţească.

§ 3. Experienţele mature şi sensibilitatea pastorală îi pot face pe unii preoţi să dorească modalităţi noi de slujire pastorală. Totuşi, acestea nu trebuie să fie expresia propriilor dorinţe de afirmare, slăbind responsabilitatea asumată faţă de necesităţile Bisericii. Toţi preoţii să ţină cont de problemele cu care se confruntă cei ce lucrează în viaţa pastorală, subordonând binelui comun propriile exigenţe şi evitând pretenţii imediate sau revendicări nerăbdătoare.

§ 4. Determinarea acestor noi modalităţi de împlinire a slujirii trebuie să aibă loc în interiorul activităţii tuturor preoţilor, la diferite niveluri structurale, sub călăuza Episcopului sau a celui care îl reprezintă într-un sector de viaţă bisericească. Potrivit organigramei Diecezei noastre, acest discernământ trebuie să-i implice pe preoţii din decanate, sub călăuza decanului şi coordonarea vicarului general. Le revine vicarului general, decanului şi preoţilor din decanat datoria să identifice forme noi de slujire parohială sau interparohială.

§ 5. Consiliul episcopal este autoritatea care verifică noile experienţe de slujire în Dieceză şi tot acestui Consiliu îi revine misiunea de a garanta că acestea se împlinesc în comuniunea eclezială şi că ele îmbogăţesc sau înnoiesc modalităţile normale de slujire.

III. CONDIŢIILE DE VIAŢĂ ALE PREOŢILOR

144. Preoţii şi viaţa în comun

§ 1. Acolo unde fraternitatea preoţească şi slujirea pastorală pot fi favorizate, să se promoveze experienţe de viaţă în comun pentru preoţi, de la forma cea mai simplă - viaţa în aceeaşi casă şi la aceeaşi masă - până la cele mai complete forme, potrivit diferitelor modalităţi specifice slujirii diecezane.

§ 2. Fraternitatea preoţească se manifestă, în special, în momentele îmbolnăvirii şi convalescenţei, ca prezenţă amicală şi ca ajutor concret oferit persoanei şi slujirii preotului. E de datoria decanului să aibă grijă de preoţii ce se îmbolnăvesc, semnalând autorităţilor superioare necesităţile personale şi pastorale ce apar.

§ 3. În decanate să fie loc pentru ca preoţii să poată lua masa împreună şi să aibă ocazii de întâlnire unii cu alţii.

145. Locuinţa şi cheltuielile necesare misiunii de slujire

§ 1. Dieceza asigură tuturor preoţilor activi în slujire sau retraşi din activitate pentru motive de boală sau de vârstă o locuinţă suficientă şi decentă.

§ 2. Locuinţa preotului trebuie să fie demnă, pusă în ordine, sobră în ceea ce priveşte mobilierul. Va fi un semn evident de sărăcie dacă ar fi posibil ca în parohii mobilierul să rămână stabil, cel puţin mobilierul mai important, cu ocazia schimbării preoţilor.

§ 3. Cheltuielile făcute de preot în exercitarea directă a slujirii sale vor fi restituite de către instituţia responsabilă, potrivit dispoziţiilor date de către Dieceză şi reflectate în Instrucţiunile pentru aplicarea Cărţii sinodale.

146. Preoţii şi colaborarea cu personalul auxiliar

§ 1. Când slujirea permanentă pentru serviciile din casă nu este posibilă, se vor căuta alte forme - slujire parţială sau prin rotaţie - prin care să i se asigure fiecărui preot serviciile esenţiale.

§ 2. Personalul auxiliar (surori sau persoane laice) implicat în colaborarea la diferitele necesităţi pastoral-administrative ale instituţiilor bisericeşti să se remarce prin discreţia lor. Faţă de aceste persoane trebuie respectată dreptatea printr-o retribuţie adecvată şi la timp, incluzând contribuţiile la Casa de pensii şi în caz de boală, potrivit legilor în vigoare. În cazul în care aceste servicii sunt efectuate de persoane voluntare, este necesar să se respecte reglementările în vigoare.

147. Concediul şi timpul liber

§ 1. Toţi preoţii au dreptul la o zi liberă pe săptămână şi la o lună pe an de concediu, care nu se cumulează (CDC, can. 283, § 2; can. 533, § 2.; can. 550, § 3.). Preotul să valorifice bine aceste perioade pentru odihnă, experienţe pastorale sau relaţii fraterne.

§ 2. Programarea acestor perioade de concediu se va face de Ordinariat, prin decani. Preoţii se vor îngriji de asigurarea continuităţii programului pastoral, pe care îl vor face cunoscut decanului.

148. Intrarea în pastoraţie

§ 1. Pentru fiecare preot este deosebit de importantă prima experienţă de slujire ca preot. Episcopul să-l analizeze pe fiecare preot tânăr înainte de a-l repartiza în Dieceză, ţinând cont de exigenţele şi de nevoile Diecezei, dar, mai ales, de caracteristicile preotului, de temperamentul şi de formarea sa.

§ 2. Este datoria Ordinariatului să-i asigure noului preot o locuinţă decentă şi toate ajutoarele necesare intrării în pastoraţie.

149. Transferul preoţilor

§ 1. Preotul ştie că a primit de la Episcop misiunea de a sluji. De aceea, el se dăruieşte cu generozitate fidelă comunităţii sau domeniului pastoral unde a fost repartizat, păstrând o atitudine de disponibilitate şi de ascultare faţă de Episcop, care îi poate păstra sau îi poate schimba misiunea pastorală. La rândul lor, comunităţile de credincioşi să fie învăţate că preoţii lor sunt trimişi de către Episcop şi că, prin chemare, trebuie să rămână disponibili în a sluji Dieceza.

§ 2. Numirea unui paroh poate fi pentru un timp nedeterminat sau pentru un timp determinat care va fi precizat în decretul de numire. Episcopul va analiza şi verifica periodic activitatea parohului şi va decide, în funcţie de necesităţile pastorale ale Diecezei, când şi unde să-l transfere. Totuşi, în cazul în care parohul are deja zece ani într-o parohie, este îndemnat să-l anunţe pe Episcop să-i analizeze situaţia sa şi să se arate dispus, în virtutea ascultării promise în ziua hirotonirii, să accepte transferul în altă parte, dacă Episcopul va crede de cuviinţă acest lucru. Transferul va fi anunţat din timp, pentru ca parohul să poată lăsa în ordine toate lucrurile şi să le predea noului paroh în condiţiile cele mai bune.

150. Retragerea din responsabilităţile instituţionale ale slujirii

§ 1. Pe măsură ce se înaintează în vârstă, ţinând cont de condiţiile persoanei, este necesar ca preotul să fie introdus într-un cadru de slujire care să-l elibereze de responsabilităţi instituţionale, dar să i se permită în continuare îndeplinirea unei anumite misiuni pastorale. Într-o atmosferă de fraternitate din partea confraţilor şi a întregii comunităţi creştine, aceşti preoţi în vârstă să fie acceptaţi şi să fie puşi în valoare.

§ 2. Preotul implicat în responsabilităţi instituţionale de slujire, la împlinirea vârstei de 75 de ani, să-i prezinte în scris Ordinariului cererea de retragere. Într-o asemenea situaţie, Episcopul diecezan să examineze starea comunităţii şi a preoţilor în cauză şi să adopte soluţii favorabile binelui tuturor.

§ 3. Criteriul fundamental în lumina căruia va trebui luată o decizie este binele comunităţii. Lucrul acesta va cere deseori o desprindere chiar şi fizică de parohie sau de instituţia din care un preot se retrage: mărturia exemplară a libertăţii interioare a preotului va favoriza în felul acesta libertatea comunităţii şi a urmaşului. Alteori, binele comunităţii va cere ca preotul, la sfârşitul misiunii sale, să rămână în parohie sau în instituţie, oferindu-şi cu înţelepciune, dezinteresat şi discret propriile servicii. Într-un asemenea caz, comunitatea să-l înconjoare pe preotul în vârstă cu atitudini de recunoştinţă, stimă, afecţiune, grijă şi cu acea cinstire filială ce cunoaşte şi accentele răbdării. Preotul să-i garanteze urmaşului său nu doar cea mai mare libertate de acţiune şi un respect fără variaţii, ci şi deplina disponibilitate pentru locuinţa parohială şi orice sediu instituţional.

§ 4. Prezenţa mai multor preoţi în vârstă cere din partea Diecezei să investească resurse în deschiderea de case demne, case ale clerului şi altele asemănătoare. Dieceza trebuie să-şi asume misiunea de a le întreţine şi de a avea grijă de preoţii bolnavi sau infirmi, implicându-se să dezvolte forme de solidaritate între preoţi şi între credincioşi.

§ 5. Atenţie deosebită se va acorda şi persoanelor şi, eventual, rudelor bolnave sau în vârstă ce au sprijinit activitatea preotului pensionar.

151. Criza în slujirea preoţească

§ 1. Caracterul complex al situaţiilor pastorale în care se află preotul, uzura psihică şi fizică şi contextul socio-cultural de astăzi, însoţite de o slăbire a tensiunii spirituale, pot provoca dificultăţi grave în viaţa şi misiunea sa.

§ 2. Pentru a depăşi în mod pozitiv problemele, pentru a regăsi bucuria dedicării generoase faţă de obligaţiile asumate şi pentru a regenera slujirea, sunt necesare vigilenţa şi împrospătarea fidelităţii faţă de Dumnezeu şi faţă de harul hirotonirii, cultivând relaţii de ajutor şi forme de fraternitate sacerdotală care să susţină efortul reluării şi depăşirii crizei. A recunoaşte sincer şi la timp starea gravă în care se află şi a căuta referinţele oportune permit deseori rezolvarea în sens pozitiv şi a situaţiilor mai negative. De vreme ce nu-i uşor pentru cel ce se află în situaţie de criză, confraţii preoţi să-i stea aproape cu sfatul şi solidaritatea lor.

IV. SPIRITUALITATEA PREOŢEASCĂ

152. Fundamentul spiritualităţii preoţeşti

§ 1. Funcţia preoţilor, fiind strâns unită cu aceea a episcopilor, participă la autoritatea cu care Cristos însuşi zideşte, sfinţeşte şi cârmuieşte Trupul său. Ei îşi exercită în cel mai înalt grad funcţia sacră în cultul sau adunarea euharistică în care, acţionând "in persona Christi" şi proclamând misterul lui, unesc rugăciunile credincioşilor cu jertfa Capului lor şi, în jertfa Liturghiei, actualizează şi aplică, până la venirea Domnului, Jertfa unică a Noului Testament, cea a lui Cristos care se oferă, o dată pentru totdeauna, pe sine Tatălui ca Victimă nepătată (cf. LG 28).

§ 2. Fundamentul spiritualităţii preoţeşti este comuniunea cu Cristos în exercitarea slujirii. Orice acţiune a slujitorului hirotonit, de fapt, se propune ca participare la acţiunea mântuitoare a lui Isus Cristos. Întrucât este împlinită în comuniune cu Isus Cristos, slujirea este orientată spre sfinţirea nu doar a destinatarilor, ci şi a celui ce o săvârşeşte. În consecinţă, este o datorie importantă şi, totodată, o posibilitate dătătoare de bucurie pentru preot să apere acţiunea preoţească sub acest aspect şi să nu consimtă să degenereze în acte pur administrative, funcţionale sau de rutină. Exercitarea slujirii preoţeşti este cale proprie pentru sfinţirea şi, deci, spiritualitatea preotului.

§ 3. Complexitatea deseori obositoare a situaţiilor pastorale în care trăieşte preotul cere umilinţa inimii, un drum neobosit de convertire şi vigilenţa indispensabilă pentru a se regenera în slujire, mai ales în momentele mai dificile. Inevitabilul caracter fragmentar al vieţii preotului cere identificarea unui principiu unificator al întregii sale existenţe, principiu care constă în unirea sa cu Cristos, capul şi păstorul, şi căutarea voinţei Tatălui în exercitarea slujirii sale prin dăruirea de sine spre binele celor ce i-au fost încredinţaţi.

153. Sărăcia

§ 1. Preoţii să-şi dea seama că trebuie să trăiască sărăcia lui Cristos (cf. Fil 2,5), pentru a fi liberi şi disponibili în misiunea de edificare a Bisericii, oferind semnul unei existenţe trăite în libertatea faţă de bunuri şi în sobrietate, conştienţi de sensibilitatea lumii faţă de o astfel de mărturie. Să fie dispuşi să-şi asume şi misiuni mai puţin plăcute. Să-şi asume caracterul mobil al slujirii ca o formă concretă de sărăcie şi de caritate pastorală, acceptând cu libertate interioară orice misiune încredinţată.

§ 2. În contextul Bisericii noastre, preoţii sunt chemaţi să trăiască un stil de viaţă demn şi sobru, administrând bunurile bisericeşti cu grija de a respecta pe deplin finalitatea şi destinaţia lor, folosind cum se cuvine competenţa şi coresponsabilitatea laicilor. Conştienţi că aceste resurse aparţin comunităţii şi deseori sunt rodul unor renunţări ale credincioşilor, să administreze aceste bunuri cu respectul şi grija bunului tată de familie, exercitând cu atenţie responsabilităţile lor, împreună cu organismele competente, potrivit legilor bisericeşti şi civile.

§ 3. Ţinând cont aşa cum se cuvine de normele canonice, preoţii să dea mărturie că sunt liberi în folosirea bunurilor, necondiţionând exercitarea slujirii cu retribuţii şi compensaţii. Ceea ce nu le este necesar să fie destinat, potrivit unui criteriu de generozitate raţională, pentru acţiunile caritative, în special pentru săraci, pentru operele de apostolat şi pentru cultul divin.

§ 4. Preotul să-şi îndeplinească datoria de a face un testament în spirit de sărăcie şi de caritate, fie pentru a exercita o libertate justă faţă de bunurile acestei lumi, fie pentru a satisface obligaţiile de dreptate. Faptul de a lua în seamă dispoziţiile diecezane cu privire la depunerea testamentului la Oficiul de resort din cadrul Curiei să fie considerat de fiecare paroh ca datorie spirituală.

§ 5. Să fie atenţi la noile intuiţii spirituale din rândul preoţilor, cu privire la formele inedite de ajutor reciproc şi fratern (sprijinirea preoţilor din misiuni îndepărtate şi dificile, plata taxei pentru candidaţii la Preoţie etc.). În mod personal, să fie gata să corespundă, dacă se vor simţi chemaţi de Duhul Sfânt, la forme mai radicale de sărăcie în slujirea preoţească.

154. Celibatul

§ 1. Preoţii să trăiască în bucurie celibatul lor, ca pe o formă specială de consacrare lui Dumnezeu, ca pe o formă specială de participare la iubirea totală a lui Cristos faţă de Biserică şi ca pe o condiţie de a se dărui cu mai multă libertate în slujirea fraţilor.

§ 2. Pentru a trăi în mod coerent această carismă, preoţii să cultive o prietenie intensă şi personală cu Domnul, să favorizeze experienţele de fraternitate şi prietenie în rândul preoţilor şi în cadrul comunităţii creştine, să învingă ispitele izolării, să găsească sprijin în odihna cuvenită, în discuţiile amicale despre munca pastorală, în corectarea fraternă. Celibatul este o puternică mărturie în faţa poporului lui Dumnezeu.

§ 3. Pentru a corespunde exigenţelor celibatului, preoţii să nu neglijeze acele forme ascetice care sunt garantate de experienţa Bisericii şi care, în circumstanţele actuale, nu sunt mai puţin necesare decât altădată. Pe bună dreptate, rămânând foarte atenţi la dăruirea lor integrală Domnului, să înveţe să se apere de acele înclinaţii ale sentimentului care pun în joc o afectivitate nu suficient de luminată şi nu îndeajuns de călăuzită de Duhul Sfânt şi să se ferească de a căuta justificări spirituale şi apostolice pentru acele lucruri care, de fapt, sunt înclinaţii ale inimii. În acest sens, preotul să fie transparent în toate relaţiile sale cu persoanele cu care lucrează, pentru a nu scandaliza pe nimeni prin comportamentul său, ci să dea dovadă de o adevărată mărturie a celibatului sacerdotal. În condiţiile de astăzi, celui care trăieşte celibatul i se cere o asceză puternică şi luminată, o continuă reluare şi însuşire personală a motivaţiilor teologice şi pastorale pe care se întemeiază practica Bisericii Latine, o mărturie reînnoită şi credibilă în mijlocul poporului lui Dumnezeu, prudenţă vigilentă faţă de mass-media.

§ 4. Trăind cu bucurie dăruirea lor faţă de propria vocaţie, preoţii să aibă sentimente de stimă faţă de Căsătoria creştină.

155. Alte aspecte ale spiritualităţii sacerdotale

§ 1. În afară de sărăcie şi celibat, care constituie două aspecte astăzi deosebit de semnificative ale spiritualităţii sacerdotale, există alte dimensiuni ce întruchipează viaţa în Duhul Sfânt a preotului. Ele se nasc din fundamentul însuşi al unei astfel de spiritualităţi şi sunt caracterizate de acest temei. Pentru o descriere punctuală şi structurală a tuturor acestor elemente, preotul să recurgă la textele despre spiritualitatea sacerdotală şi, în mod deosebit, la cele ce au fost propuse recent de Magisteriul bisericesc. În lumina normelor din aceste documente, considerăm oportun să evidenţiem câteva dintre ele.

§ 2. Omenia preotului, care se maturizează progresiv printr-o autentică experienţă spirituală, să fie caracterizată de o implicare serioasă şi constantă pentru a cultiva acele virtuţi care, preţuite pe bună dreptate de societatea umană, constituie împlinirea maturităţii persoanei şi permit exercitarea slujirii sacerdotale pe deplin integraţi în poporul lui Dumnezeu şi consacraţi lucrării pastorale la care preotul a fost trimis. Printre aceste virtuţi sunt: bunătatea sufletească, loialitatea, iubirea dezinteresată a adevărului, statornicia, simţul dreptăţii, respectarea legilor, amabilitatea, decenţa personală, discreţia în vorbire, respectul faţă de părerile altora, fidelitatea faţă de cuvântul dat, capacitatea de a dialoga, implicarea serioasă în munca proprie (PO 3; OT 11).

§ 3. Ascultarea, care determină chipul propriu al preotului diecezan, ca experienţă specială de credinţă şi de libertate, păstrează şi întăreşte unitatea necesară a slujirii în favoarea comuniunii dintre oameni. Ea favorizează prospeţimea şi vioiciunea spirituală, ascultarea de Duhul Sfânt în timpul misiunii primite, atenţia faţă de carismele altuia, un mod de a păstori ce se prezintă ca slujire umilă a unui drum real în Biserică, de-a lungul căruia cercetarea prudentă şi curajoasă a căilor noi de slujire se uneşte cu grija vigilentă faţă de binele întregului.

§ 4. În rugăciune, preotul va găsi forme şi modalităţi specifice pentru a păstra şi a întări slujirea sa sacerdotală. De aceea, să ştie să pună în centrul experienţei sale spirituale liturgia euharistică; să celebreze Liturgia orelor, dacă e posibil, împreună cu alţi preoţi şi cu alţi credincioşi; să cultive lectura Bibliei şi să practice, în special, lectio divina; să participe la zilele de reculegere spirituală şi, periodic, la exerciţiile spirituale; să acorde importanţa cuvenită şi altor forme de rugăciune, fără să le neglijeze pe cele tradiţionale, înnoindu-le, după caz, cu forme, modalităţi şi accente noi.

156. Spiritualitatea preotului, asociaţii sacerdotale şi mişcări

§ 1. Pentru o slujire mai eficientă, preoţii diecezani pot să participe cu folos la asociaţiile sacerdotale ce există în Dieceză şi care sunt aprobate de autorităţile ecleziastice.

§ 2. În raportul dintre spiritualitatea preotului diecezan şi carisma mişcărilor, este necesar să se evite orice fel de dualism, care în orice situaţie este păgubos. Eventuala participare a unui preot diecezan la viaţa unei mişcări nu trebuie să împiedice, ci să ajute slujirea şi viaţa sa spirituală, deoarece el rămâne mereu păstorul întregii comunităţi.

V. SEMINARUL DIECEZAN

157. Pastoraţia vocaţională

§ 1. Având în vedere pastoraţia vocaţională din timpurile noastre, educarea şi recunoaşterea vocaţiilor la Preoţie ţin de datoria tuturor preoţilor şi a întregului popor al lui Dumnezeu. Prima instituţie responsabilă de promovarea vocaţională, împreună cu familia, este parohia, care trebuie să devină conştientă de această datorie în activitatea sa obişnuită, mai ales în cadrul activităţii desfăşurate în rândul tinerilor şi în cadrul şcolilor catolice, al asociaţiilor, grupurilor, mişcărilor şi institutelor de viaţă consacrată.

§ 2. Grija pastorală pentru vocaţiile la preoţia diecezană să fie coordonată la nivel diecezan de către un preot responsabil, în unire cu organismele de resort: Oficiul pentru pastoraţia tineretului, copiilor şi asociaţiilor şi Oficiul pentru vocaţii. În prezentarea vocaţiei la preoţia diecezană, să se ţină cont şi de celelalte vocaţii, subliniind complementaritatea lor pentru binele Bisericii.

§ 3. Seminarul, căruia îi revine direct misiunea de a-i forma pe preoţi, să fie disponibil pentru întâlniri cu preoţii din parohii, cu responsabilii diecezani pentru a favoriza armonizarea şi continuitatea între propunerile sale şi cele ale pastoraţiei obişnuite, precum şi pentru a promova o corectă sensibilitate vocaţională. Seminarul să propună întâlniri şi instrumente didactice pentru copii şi tineri, pentru a-i ajuta să reflecteze asupra vocaţiei sacerdotale şi pentru a-i face să cunoască paşii de apropiere de începutul drumului seminarial.

158. Seminarul mic şi comunitatea propedeutică

§ 1. Biserica noastră confirmă alegerea Seminarului mic ca punct natural de referinţă alături de alte posibile drumuri vocaţionale, printre care experienţele din şcolile vocaţionale. În cadrul pastoraţiei obişnuite adresate copiilor şi adolescenţilor, se încurajează reflecţia asupra dimensiunii vocaţionale a vieţii creştine şi sunt protejaţi cu grijă germenii vocaţiei la Preoţie, indiferent de vârsta la care se manifestă. Seminarul mic trebuie să fie propus în mod curajos şi lucid, ca instrument privilegiat de însoţire şi de verificare vocaţională, oferit familiilor şi ales de familii împreună cu fiii lor, când condiţiile şi sensibilităţile copilului şi ale contextului familial fac posibil acest lucru. Fiind moştenitoarea unei tradiţii de înţelepciune, comunitatea Seminarului mic va continua să-şi înnoiască propunerea sa educaţională, răspunzând la exigenţele timpului, cu scopul de a-l educa pe copil, adolescent şi tânăr, însoţindu-l în discernământul asupra faptului dacă perspectiva Preoţiei este modul lui propriu de realizare, în lumina credinţei şi a personalităţii lui umane şi creştine.

§ 2. Formarea tinerilor, care ajung să-şi maturizeze condiţiile pentru decizia vocaţională după vârsta adolescenţei, este încredinţată comunităţii propedeutice din Seminar. Ea va avea grijă să pună la dispoziţia elevilor toate instrumentele educaţionale oportune pentru discernământul vocaţional, pregătirea spirituală şi, eventual, şcolară, în vederea intrării în Seminarul mare. Trebuie să se acorde o atenţie specială educării identităţii personale, componentei afective a personalităţii şi formării unei puternice conştiinţe civile.

159. Drumul de formare în Seminarul mare

§ 1. Planul educaţional al Seminarului diecezan, aprobat de Episcop, tinde să formeze în candidaţii la Preoţie chipul păstorului credincios, adică chipul creştinului matur, care răspunde la chemarea credinţei printr-o iubire pastorală. Liniile pedagogice trasate în planul educaţional sunt aplicate potrivit Regulamentului, Cartei şi Statutului Seminarului, în conformitate cu noile reglementări ale Bisericii.

§ 2. Etapele drumului spre Preoţie nu sunt dictate de ritmuri automate, ci de exigenţa adevărului formării. Potrivit normelor prevăzute de Biserica noastră, formarea viitorului preot cuprinde doi ani de filozofie, timp în care seminariştii se pregătesc pentru ritul admiterii printre candidaţii la diaconat şi Preoţie, apoi patru ani de teologie, la sfârşitul cărora candidaţii sunt hirotoniţi diaconi şi preoţi, şi un an pastoral-social, între anul doi şi anul trei de teologie, prin care se completează formarea viitorului preot.

160. Admiterea la hirotonire

§ 1. Admiterea la hirotonire, la sfârşitul drumului de pregătire, parcurs în deplină şi verificată libertate, implică responsabilitatea Episcopului, a rectorului, a formatorilor, a profesorilor, a preoţilor care l-au însoţit pe candidat, a poporului lui Dumnezeu, în conformitate cu diferitele competenţe prevăzute de dreptul comun al Bisericii şi al tradiţiei Bisericii noastre, şi de metodele de intervenţie în clarificarea discernământului, descrise de Regulamentul Seminarului.

§ 2. Comisia episcopală de promovendis ad Ordines este unul dintre instrumentele de care Episcopul se foloseşte pentru desfăşurarea scrutinului cu privire la cererile candidaţilor la ordinele sacre. Ea reprezintă un instrument eclezial semnificativ prin care, cu ajutorul poporului lui Dumnezeu, Episcopul poate obţine alte elemente utile în ceea ce priveşte discernământul asupra candidaţilor la ordinele sacre.

Criteriile de alcătuire a Comisiei, datoriile şi metoda sa de lucru sunt descrise într-un Regulament special aprobat de Episcop.

161. Anul pastoral-social

Anul pastoral-social are o importanţă deosebită în maturizarea candidaţilor la slujirile şi ordinele sacre. În timpul acestui an, seminariştii sunt călăuziţi de parohul locului sau de un alt preot responsabil şi trebuie să cultive în mod mai intens referinţele spirituale, culturale, teologice şi disciplinare specifice Seminarului, păstrând legătura cu formatorii din Seminar.

162. Responsabilii Seminarului

§ 1. Primul reprezentant al lui Cristos în formarea sacerdotală este Episcopul. Prezenţa sa în Seminar, nu doar mijlocită de formatorii aleşi de el, ci şi personală şi directă, sprijină integrarea comunităţii seminariale în Biserica locală, autentificând şi stimulând finalitatea pastorală ce constituie specificul întregii formări a candidaţilor la Preoţie.

§ 2. Purtătorul de grijă şi promotorul programului de formare din Seminar este rectorul, căruia îi revine misiunea de a susţine şi de a coordona toate structurile Seminarului diecezan şi comunicarea sistematică cu organismele diecezane interesate.

§ 3. În conducerea pastorală a Seminarului, rectorul este asistat de Consiliul director al Seminarului; şi, pentru chestiunile economice, de Consiliul de administraţie al Seminarului, potrivit normelor interne de funcţionare.

163. Persoanele care educă în Seminar: preoţi, persoane consacrate şi laici

§ 1. Dieceza asigură Seminarului, în mod calitativ şi cantitativ, o comunitate de preoţi educatori. Preoţii pentru care slujirea în Seminar este misiunea lor pastorală prioritară au dreptul şi datoria de a locui în Seminar. Participarea lor directă la diferite forme de viaţă pastorală diecezană să nu fie în detrimentul misiunii lor primordiale şi specifice.

Episcopul, împreună cu conducerea Seminarului, se îngrijeşte de specializarea propriilor formatori în diferite sectoare, pune la dispoziţie condiţiile şi instrumentele necesare muncii lor, îi asigură din punct de vedere material şi spiritual pe durata formării lor culturale şi pastorale.

§ 2. Celelalte persoane, persoane consacrate şi laici, a căror prezenţă şi activitate în Seminar sunt semnificative, participă în felul lor specific la formarea viitorilor preoţi.

§ 3. Tuturor educatorilor li se cere participarea cu bucurie la programul de formare a candidaţilor la Preoţie şi colaborarea competentă şi responsabilă pentru înnoirea sa continuă.

164. Seminarul şi familiile seminariştilor

§ 1. Familiile creştine au misiunea de a favoriza în fiecare dintre copiii lor pregătirea pentru viitor şi acceptarea propriei vocaţii. Familia este deseori primul loc în care adolescenţii şi tinerii ce trăiesc în Seminar sunt educaţi la credinţă, au intuit vocaţia lor şi au fost ajutaţi de părinţi să răspundă la vocaţie. Aceştia trebuie ca, uneori, să parcurgă un drum greu pentru a putea înţelege, în spirit de credinţă, responsabilitatea ce le revine în faţa unui dar atât de mare. În alte cazuri, adeziunea controlată doar de interese materiale, opoziţia directă sau scepticismul părinţilor reprezintă una dintre dificultăţile cele mai mari pentru cine intuieşte că este chemat la Preoţie.

§ 2. Relaţiile dintre Seminar şi familii să fie promovate în aşa fel încât Seminarul să fie atent la bogăţia şi limitele legăturilor dintre tineri şi familiile lor şi să-i ajute pe tineri să se gândească la viitorul lor în orizontul credinţei, întărind implicarea lor în viaţa comunităţii parohiale. Propunerile pe care Seminarul le adresează familiilor seminariştilor şi modalităţile de prezenţă a familiilor pe drumul de formare al aceluia ce se pregăteşte la Preoţie să ţină cont de criteriul implicării în formare şi de cel al libertăţii interioare, în funcţie de diferitele forme cerute de varietatea situaţiilor familiale, de diferitele niveluri şi etape ale formării.

165. Seminarul şi parohiile

§ 1. Trebuie favorizate relaţii strânse între Seminar şi parohii, ca semn de comuniune în responsabilitatea pastorală, ca prilej de ajutor reciproc potrivit posibilităţilor şi competenţelor fiecărei realităţi ecleziale, ca ocazie de a vorbi despre vocaţii. În special, prezenţa seminariştilor, fie în parohiile de origine, fie în parohiile şi instituţiile în care duc la îndeplinire activităţi pastorale în conformitate cu programul educaţional al Seminarului, trebuie să fie primită ca un har, valorificată ca motiv de reflecţie vocaţională, însoţită de rugăciunea şi încurajarea întregii comunităţi.

§ 2. Printre instrumentele ce favorizează relaţiile dintre Seminar şi parohii şi intensifică interesul pentru tema vocaţiilor la preoţia diecezană trebuie subliniate Ziua Vocaţiilor (Duminica Bunului Păstor, după Paşti) şi Ziua consacrată Seminarului, ca prilejuri potrivite pentru a implica întreaga comunitate parohială să se roage pentru Seminar şi vocaţiile sacerdotale, să cunoască Seminarul, locul lui în Dieceză, propunerile pe care le face copiilor şi tinerilor ce caută un drum vocaţional etc. Într-o asemenea zi, să se ofere informaţii despre necesităţile economice ale Seminarului şi să se favorizeze contribuţia responsabilă a credincioşilor.

166. Preoţii din parohie şi seminariştii lor

Trebuie favorizate forme de implicare responsabilă a preoţilor din parohie în discernământul şi în îndrumarea spirituală a seminariştilor. În special, parohul, împreună cu preoţii din parohie:

a) să răspundă la acele iniţiative ale Seminarului prin care se doreşte asocierea lor în formarea viitorilor preoţi;

b) să aibă grijă de necesităţile seminariştilor din parohia lor; să-i încurajeze prin relaţii de dialog cordial; să ofere spaţiu, mai ales în timpul vacanţei, pentru o progresivă colaborare pastorală şi să o valorifice, în special, prin mărturie în faţa tinerilor;

c) să formuleze în mod responsabil caracterizarea cerută la primirea unui candidat în Seminar, în timpul formării şi, mai ales, când se pune problema admiterii la ordinele sacre;

d) să fie alături cu o atenţie specială, în colaborare cu Seminarul, de seminariştii ce primesc un timp de verificare a vocaţiei;

e) dacă este necesar, să-i ajute din punct de vedere economic pe seminariştii din parohie.

167. Structurile şcolare şi academice ale seminariilor

§ 1. Formarea şcolară şi culturală a Seminarului mic să favorizeze orientarea umanistă, adoptând programa liceului catolic, recunoscut de stat.

§ 2. Formarea universitară a Facultăţii de Teologie Pastorală din cadrul Institutului Teologic Romano-Catolic din Iaşi, pe care o oferă Seminarul mare al Diecezei, are menirea să asigure formarea de bază, înnoită şi aprofundată, a viitorilor preoţi, prin cultivarea înţelegerii credinţei în funcţie de diferitele aspecte ale doctrinei sacre. Din punct de vedere canonic, ea tinde să ofere studenţilor Seminarului gradul academic de bacalaureat, iar din punct de vedere civil, gradul academic de master, potrivit legilor educaţiei din ţara noastră.

§ 3. În aplicarea legilor civile şi a normelor canonice în vigoare, Institutul Teologic Romano-Catolic din Iaşi funcţionează după propriul regulament, aprobat de Episcop.

168. Ajutoarele economice pentru Seminar

Pentru a asigura Seminarului mijloacele economice necesare:

a) cu ocazia zilelor şi a sărbătorilor precizate de Episcop, să se organizeze în fiecare parohie, biserici şi capele, colecta pentru Seminar;

b) credincioşii, inclusiv preoţii, să orienteze spre nevoile Seminarului diecezan generozitatea carităţii lor, susţinând iniţiativele în acest sector propuse de Curia diecezană;

c) Dieceza să garanteze în fiecare an Seminarului un sprijin economic potrivit, făcând uz de normele canonice şi civile.

VI. FORMAREA PERMANENTĂ A CLERULUI

169. Formarea permanentă a clerului

§ 1. Formarea permanentă a slujitorilor hirotoniţi nu este o simplă datorie de reînnoire culturală sau practică, ci un proces permanent de convertire care vizează planul existenţial al preotului, promovând modalităţile spirituale adecvate pentru a trăi slujirea în actualul context istoric. Primii responsabili ai formării permanente sunt preoţii înşişi.

§ 2. Primul loc al formării permanente pentru preoţii diecezani este slujirea însăşi. Prin exercitarea slujirii ierarhice, creşte obiectivitatea vocaţiei şi se aprofundează propria dăruire. În sensul acesta, nu va lipsi aspectul de înnoire teologică şi culturală, de orientare şi constructiv, menit să furnizeze instrumentele necesare pentru un discernământ pastoral. Să fie promovată atenţia faţă de ştiinţele umane necesare în zilele noastre pentru o exercitare serioasă a slujirii pastorale.

§ 3. Responsabilul formării permanente sugerează şi organizează iniţiative specifice. Se vor publica norme după statutul Oficiului pentru cler, care să cuprindă în formă organizată liniile fundamentale şi structura competenţelor pentru formarea permanentă a clerului.

» înapoi la cuprins «