"Idolatria, antiteză a Dumnezeului celui viu". A treia predică de Postul Mare 2019 a părintelui Raniero Cantalamessa

În fiecare dimineaţă, la trezire, noi trăim o experienţă singulară, de care nu ţinem seama aproape niciodată. În timpul nopţii, lucrurile din jurul nostru existau, erau aşa cum le-am lăsat cu o seară înainte: patul, fereastra, camera. Probabil că afară deja străluceşte soarele, dar nu-l vedem pentru că avem ochii închişi şi perdelele trase. Numai acum, la trezire, lucrurile încep să existe sau revin la existenţă pentru mine, pentru că eu conştientizez asta, îmi dau seama de ele. Înainte era ca şi cum n-ar exista, ca şi cum eu însumi n-aş exista.

Se întâmplă acelaşi lucru cu Dumnezeu. El există mereu: „în el trăim, ne mişcăm şi suntem”, le spunea Paul atenienilor (Fap 17,28); dar de obicei asta se întâmplă ca în somn, fără ca să ne dăm seama. Este nevoie şi pentru spirit de o trezire, o tresăltare a conştiinţei. Iată pentru ce Scriptura ne îndeamnă aşa de des să ne trezim din somn: „Trezeşte-te, tu, care dormi, şi ridică-te dintre cei morţi, iar Cristos te va lumina” (Ef 5,14), „Este deja ceasul să vă treziţi din somn!” (Rom 13,11).

Idolatria veche şi nouă

Dumnezeul „viu” din Biblie este definit astfel pentru a-l distinge de idolii care sunt lucruri moarte. Este bătălia care uneşte toate cărţile din Vechiul şi din Noul Testament. Este suficient să deschidem aproape la întâmplare o pagină din profeţi sau din psalmi pentru a găsi acolo semnele acestei lupte epice în apărarea Dumnezeului unic al lui Israel. Idolatria este antiteza exactă a Dumnezeului celui viu. Despre idoli, un psalm spune:

Idolii lor sunt argint şi aur,

lucrarea mâinilor omului.

Ei au gură, dar nu vorbesc;

au ochi, dar nu pot să vadă;

au urechi, dar nu aud;

au nas, dar nu pot să miroase;

au mâini, dar nu pipăie;

au picioare, dar nu pot să meargă;

din gâtul lor nu iese nici un sunet (Ps 115,4-7).

Din contrastul cu idolii, Dumnezeul cel viu apare ca un Dumnezeu care „face tot ce voieşte”, care vorbeşte, care vede, care aude, un Dumnezeu „care respiră”! Respiraţia lui Dumnezeu are şi un nume în Scriptură: se numeşte Ruah Jahwe, Duhul lui Dumnezeu.

Din păcate bătălia împotriva idolatriei nu s-a terminat cu sfârşitul păgânismului istoric; este mereu în desfăşurare. Idolii şi-au schimbat numele, dar sunt mai prezenţi ca oricând. Şi în fiecare dintre noi, vom vedea, există unul care este cel mai de temut dintre toţi. De aceea merită să ne oprim o dată asupra acestei probleme, ca problemă actuală, şi nu numai din trecut.

Cel care a făcut analiza cea mai lucidă şi mai profundă a idolatriei este apostolul Paul. De el ne lăsăm conduşi în descoperirea „viţelului de aur” care se cuibăreşte în fiecare dintre noi. La începutul Scrisorii către Romani citim aceste cuvinte: „Într-adevăr, mânia lui Dumnezeu se face cunoscută din cer asu­pra oricărei nelegiuiri şi nedreptăţi a oamenilor care înăbuşă adevărul prin nelegiuire; pentru că ceea ce poate fi cunoscut despre Dumnezeu, este vădit în ei, întrucât Dumnezeu li s-a făcut cunoscut. De fapt, realitatea sa invizibilă sau puterea sa veşnică şi dumnezeirea lui pot fi cunoscute cu mintea de la creaţia lumii, în făpturile lui, aşa încât ei nu se pot scuza. Căci, deşi l-au cunoscut pe Dumnezeu, ei nu l-au preamărit ca Dumnezeu şi nu i-au adus mulţumire, ci au rătăcit în cugetări inutile, iar inima lor nechibzuită s-a întunecat” (Rom 1,18-21).

În mintea celor care au studiat teologie, aceste cuvinte sunt legate aproape exclusiv de teza cunoaşterii naturale a existenţei lui Dumnezeu pornind de la creaturi. De aceea, odată rezolvată această problemă, sau după ce ea a încetat să fie actuală ca în trecut, se întâmplă ca foarte rar aceste cuvinte să fie amintite şi valorizate. Însă problema cunoaşterii naturale a lui Dumnezeu este, în context, o problemă complet marginală. Cuvintele apostolului au cu totul altceva să ne spună; ele conţin unul din acele „tunete ale lui Dumnezeu” capabile să despice şi cedri din Liban.

Apostolul vrea să demonstreze care este situaţia omenirii înainte de Cristos şi în afara Lui; cu alte cuvinte, de unde porneşte procesul răscumpărării. El nu porneşte de la zeri, de la natură, ci de la sub zero, de la păcat. Toţi au păcătuit, fără nicio excepţie. Apostolul desparte lumea în două categorii: greci şi iudei, adică păgâni şi credincioşi, şi începe rechizitoriul său tocmai de la păcatul păgânilor. Găseşte păcatul fundamental al lumii păgâne în fărădelege şi în nedreptate. Spune că el este un atentat la adresa adevărului; nu la adresa acestui sau acelui adevăr, ci la adresa adevărului originar al tuturor lucrurilor.

Păcatul fundamental, obiectul primar al mâniei divine, este găsit în asebeia, adică în fărădelege. În ce constă, mai exact, această fărădelege, apostolul explică imediat, spunând că ea constă în refuzul de „a-l glorifica” pe Dumnezeu şi de „a-i mulţumi”. Cu alte cuvinte, în refuzul de a-l recunoaşte pe Dumnezeu ca Dumnezeu, nu în a nu-i da Lui consideraţia care i se cuvine. Costă, am putea spune, în „a-l ignora” pe Dumnezeu, unde, însă, a ignora nu înseamnă atât „a nu şti că există”, cât mai ales „a face ca şi cum n-ar exista”.

În Vechiul Testament îl auzim pe Moise care strigă la popor: „Recunoaşteţi că Dumnezeu este Dumnezeu!” (cf. Dt 7,9) şi un psalmist preia acest strigăt, spunând: „Recunoaşteţi că Domnul este Dumnezeu: el ne-a făcut şi ai lui suntem!” (Ps 100,3). Redus la nucleul său germinativ, păcatul înseamnă a nega această „recunoaştere”; este tentativa, din partea creaturii, de a anula infinita diferenţă calitativă care există între creatură şi Creator, refuzând să depindă de El. Acest refuz a luat trup, concret, în idolatrie, prin care se adoră creatura în locul Creatorului (cf. Rom 1,25). Păgânii, continuă apostolul, „pretinzându-se înţelepţi, au înnebunit şi au înlocuit gloria Dumnezeului nepieritor cu imitaţia chipului omului pieritor, al păsărilor, al patrupedelor şi al reptilelor” (Rom 1,22-23).

Apostolul nu vrea să spună că toţi păgânii, fără deosebire, au trăit subiectiv în acest tip de păcat (mai departe va vorbi despre păgâni care se fac plăcuţi lui Dumnezeu urmând legea lui Dumnezeu scrisă în inimile lor, cf. Rom 2,14 şu); vrea numai spună care este situaţia obiectivă a omului în faţa lui Dumnezeu după păcat. Omul, creat „drept” (în sensul fizic de în picioare şi în cel moral de drept), cu păcatul a devenit „gârbovit”, adică aplecat asupra sieşi, este „pervertit”, adică orientat spre sine însuşi, în loc să fie orientat spre Dumnezeu.

În idolatrie, omul nu-l „acceptă” pe Dumnezeu, ci se face un dumnezeu. Părţile sunt inversate: omul devine olarul şi Dumnezeu vasul pe care el îl modelează după propria plăcere (cf. Rom 9,20 şu). Există în toate acestea o trimitere, cel puţin implicită, la relatarea creaţiei (cf. Gen 1,26-27). Acolo se spune că Dumnezeu l-a creat pe om după chipul şi asemănarea sa; aici se spune că omul l-a înlocuit pe Dumnezeu cu imaginea şi figura omului coruptibil. Cu alte cuvinte, Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul său, acum omul îl face pe Dumnezeu după copilul său. Pentru că omul este violent, iată că va face din violenţă unui zeu, Marte; pentru că este desfrânat, va face din desfrâu o zeiţă, Venus, şi aşa mai departe. Face din Dumnezeu proiecţia de sine însuşi.

„Tu eşti omul acela!”

Ar fi uşor de demonstrat că aceasta este şi situaţia în care, în anumite privinţe, am ajuns să fim, în Occident, din punct de vedere religios şi de la care a pornit ateismul modern cu maxima celebră a lui Feuerbach: „Nu Dumnezeu l-a creat pe om după chipul său, ci omul l-a creat pe Dumnezeu după chipul său”. Într-un anumit sens trebuie admis că această afirmaţie este adevărată! Da, zeul este cu adevărat un produs al minţii umane. Însă problema este de a şti despre care zeu este vorba. Desigur nu despre Dumnezeul cel viu din Biblie, ci numai despre un surogat al său.

Să ne imaginăm că astăzi un dezechilibrat începe să dea cu ciocanul în statuia lui David a lui Michelangelo care este în aer liber, în faţa Palatului Domniei din Firenze, şi apoi începe să strige cu aer de triumf: „L-am distrus pe David al lui Michelangelo! David nu mai este! David nu mai este!”. Nu ştie, sărmanul amăgit, că aceea era numai un calc, o copie pentru turiştii grăbiţi, pentru că adevăratul David al lui Michelangelo, ca urmare a unui atentat de acest gen petrecut în trecut, a fost retras din circulaţie şi pus în siguranţă în Galeria Academiei. Este ceea ce i s-a întâmplat lui Nietzsche când, prin gura unui personaj al său, a proclamat: „L-am ucis pe Dumnezeu!”^[1]. Nu-şi dă seama că nu l-a ucis pe adevăratul Dumnezeu, ci o copie a lui „din ipsos”.

Este suficientă o simplă observaţie pentru a ne convinge că ateismul moderna n-a avut de-a face cu Dumnezeul credinţei creştine, ci cu o idee deformată despre el. Dacă s-ar fi ţinut vie în teologia ideea despre Dumnezeul Unul şi Întreit (în loc de a vorbi despre o vagă „Fiinţă supremă”) n-ar fi fost atât de uşor pentru Feuerbach să facă să triumfeze teza sa că Dumnezeu este o proiecţie pe care omul o face despre sine însuşi şi despre propria esenţă. Ce nevoie ar avea omul să se scindeze în trei: în Tată, Fiu şi Duh Sfânt? Este deismul vag care este demolat de ateismul modern, nu credinţa în Dumnezeu Unul şi Întreit.

Dar să trecem la altceva. Noi nu suntem aici pentru a contesta ateismul modern sau pentru un curs de teologie pastorală; suntem aici pentru a parcurge un drum de convertire personală. Ce parte avem noi – înţeleg acum „noi” în sensul de noi care suntem aici, de noi credincioşii –, în rechizitoriul teribil al Bibliei împotriva idolatriei? De fapt, conform celor spus până aici, ar părea că noi avem, mai degrabă, un rol de acuzatori. Dar să ascultăm bine ceea ce urmează în Scrisoarea către Romani. După ce a smuls masca de pe faţa lumii, în ea apostolul smulge masca şi de pe faţa noastră şi să vedem cum. „De aceea, tu, omule care judeci, oricine ai fi, nu ai scuze, căci tocmai prin faptul că îl judeci pe altul, te condamni pe tine, pentru că tu, care judeci, săvârşeşti aceleaşi lucruri. Noi ştim că judecata lui Dumnezeu asupra celor care săvârşesc aceste lucruri este după adevăr. Dar tu, omule, care îi judeci pe cei care săvârşesc acestea, dar le practici şi tu, crezi că vei scăpa de judecata lui Dumnezeu?” (Rom 2,1-3).

Biblia relatează această istorie. Regele David săvârşise un adulter; pentru a-l acoperi a ucis în război pe soţul femeii, aşa încât, la acel punct, a o lua de soţie putea să apară chiar un act de generozitate, din partea regelui, faţă de soldatul mort luptând pentru el. Un adevărat lanţ de păcate. Atunci a venit la el profetul Natan, trimis de Dumnezeu, şi i-a povestit o parabolă (dar regele nu ştia că era o parabolă). Era – a spus el – în oraş un om foarte bogat care avea turme de oi şi era şi un sărăcuţ care avea o singură oiţă foarte îndrăgită de el, de la care lua întreţinerea sa şi care dormea cu el. A ajuns la cel bogat un oaspete şi el, cruţând oile sale, a luat pentru sine oiţa săracului şi a tăiat-o pentru a pregăti oaspetelui masa. Auzind această istorie, mânia lui David s-a aprins împotriva acelui om şi a spus: „Cel care a făcut asta merită moartea!”. Atunci Natan, părăsind dintr-o dată parabola şi îndreptând degetul spre el, i-a spus lui David: „Tu eşti omul acela!” (cf. 2Sam 12,1 şu).

Este ceea ce face apostolul Paul cu noi. După ce ne-a târât în urma sa într-o mânie şi oroare corectă datorită fărădelegii lumii, trecând de la capitolul întâi la capitolul al doilea al Scrisorii sale, ca şi cum s-ar îndrepta dintr-o dată spre noi, el ne repetă: „Tu eşti omul acela!”. În acest moment, reapariţia termenului „nescuzabil” (anapologetos), folosit mai sus pentru păgâni, nu lasă îndoieli cu privire la intenţiile lui Paul. În timp ce îi judecai pe alţii – el vine să spună –, tu te condamnai pe tine însuţi. Oroarea pe care ai conceput-o faţă de idolatrie a venit ora s-o îndrepţi împotriva ta.

„Judecătorul”, în cursul capitolului al doilea, se revelează a fi iudeul care aici este luat, însă, mai degrabă ca tip. „Iudeu” este non-grecul, non-păgânul (cf. Rom 2,9-10); este omul pios şi credincios care, întărit de principiile sale şi având o morală revelată, judecă restul lumii şi, judecând, se simte în siguranţă. „Iudeu” este, în acest sens, fiecare dintre noi. Origene chiar spunea că, în Biserică, sunt luaţi în vizor de aceste cuvintele ale apostolului episcopii, preoţii şi diaconii, prim urmare conducătorii, învăţătorii^[2].

Paul a experimentat el însuşi acest şoc, când, din fariseu, a devenit creştin şi de aceea acum poate vorbi cu atâta siguranţă şi să le arate credincioşilor drumul pentru a ieşi din fariseism. El demască iluzia stranie şi frecventă a persoanelor pioase şi religioase de a se considera la adăpost de mânia lui Dumnezeu, numai pentru că au o idee clară despre bine şi despre rău, cunosc legea şi, când este ocazia, ştiu s-o aplice altora, în timp ce, cât îi priveşte pe ei înşişi, cred că privilegiul de a sta de partea lui Dumnezeu sau, oricum, „bunătatea” şi „răbdarea” lui Dumnezeu, pe care le cunosc bine, vor face o excepţie pentru ei.

Să ne imaginăm această scenă. Un tată îl ceartă pe unui din copiii săi pentru vreo obrăznicie; un alt copil, care a comis aceeaşi greşeală, crezând că va capta simpatia tatălui şi va scăpa de certare, începe să strige şi el, cu glas tare, la fratele său, în timp ce tatăl aştepta cu totul altceva şi anume ca, auzindu-l cum îl ceartă pe fratele său şi văzând bunătatea şi răbdarea sa faţă de el, să alerge ca să se arunce la picioarele sale, mărturisind că este vinovat şi el de aceeaşi greşeală şi promiţându-i că se va corecta.

„Sau dispreţuieşti bogăţia bunătăţii sale, a îngăduinţei şi a îndelungii lui răbdări, nu-ţi dai seama că bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă la convertire? Dar prin împietrirea ta şi prin inima ta nepocăită îţi aduni mânie pentru ziua mâniei şi a arătării dreptei judecăţi a lui Dumnezeu” (Rom 2,4-5).

Ce cutremur în ziua în care îţi dai seama că Cuvântul lui Dumnezeu îţi vorbeşte chiar ţie şi că acel „tu” eşti chiar tu! Se întâmplă ca atunci când un jurist este complet concentrat să analizeze o vestită sentinţă de condamnare dată în trecut şi care este text, când, dintr-o dată, observând mai bine, îşi dă seama că acea sentinţă se aplică şi lui şi încă este în vigoare deplină: se schimbă dintr-o dată starea sufletească şi inima încetează să fie sigură de sine. Aici cuvântul lui Dumnezeu este angajat într-un adevărat tour de force; el trebuie să răstoarne situaţia celui care-l tratează. Aici nu este scăpare: trebuie „să ne prăbuşim” şi să spunem ca David: „Am păcătuit!” (2Sam 12,13), sau are loc o altă împietrire a inimii şi se întăreşte impenitenţa. Din ascultarea acestui cuvânt al lui Paul ieşim ori convertiţi ori împietriţi.

Dar care este acuza specifică pe care apostolul o aduce împotriva celor „pioşi”? Aceea – spune el – că fac „aceleaşi lucruri” pe care le judecă în alţii. În ce sens „aceleaşi lucruri”? În sensul de materialmente aceleaşi? Şi asta (cf. Rom 2,21-24); dar mai ales aceleaşi lucruri, cât priveşte substanţa, care este fărădelegea şi idolatria. Apostolul scoate în evidenţă mai bine acest lucru în cursul restului Scrisorii sale, când denunţă pretenţia de a se mântui cu propriile fapte şi astfel fac din ei înşişi nişte creditori şi din Dumnezeu un debitor. Dacă tu, vine să spună, respecţi legea şi face tot soiul de fapte bune, dar pentru a afirma dreptatea ta, tu te pui pe tine însuţi în locul lui Dumnezeu. Paul nu face altceva decât să repete cu alte cuvinte ceea ce Isus, în Evanghelie, a încercat să spună cu parabola fariseului şi a vameşului la templu şi în infinite alte moduri.

Să aplicăm totul la noi creştinii, dat fiind că, aşa cum spuneam, ţinta lui Paul nu sunt atât evreii ca popor, cât mai ales omul religios în general şi în cazul specific aşa-numiţii „iudeo-creştini”. Există o idolatrie ascunsă care îl ispiteşte pe omul religios. Dacă idolatrie înseamnă „a adora lucrarea propriilor mâini” (cf. Is 2,8; Os 14,4), dacă idolatrie înseamnă „a pune creatura în locul Creatorului”, eu sunt idolatru atunci când pun creatura – creatura mea, lucrarea mâinilor mele – în locul Creatorului. Creatura mea poate să fie casa sau biserica pe care o construiesc, familia pe care o creez, copilul pe care l-am adus pe lume (câte mame, chiar creştine, fără să-şi dea seama, fac din copilul lor, în special dacă este unic, zeul lor!); poate să fie institutul călugăresc pe care l-am întemeiat, funcţia pe care o am, munca pe care o fac, şcoala pe care o conduc. Pentru mine care vă vorbesc, chiar această predică pe care v-o fac vouă!

La capătul oricărei idolatrii există autolatria, cultul de sine, iubirea proprie, faptul de a mă pune în centru şi pe primul loc în univers, sacrificând tot restul pentru asta. Este suficient să învăţăm să ne ascultăm în timp ce vorbim pentru a descoperi cum se numeşte idolul nostru, pentru că, aşa cum spune Isus, „gura vorbeşte din prisosul inimii” (Mt 12,34). Ne vom da seama câte fraze ale noastre încep cu cuvântul „eu”.

Rezultatul este întotdeauna fărădelegea, a nu-l glorifica pe Dumnezeu, ci mereu şi numai pe noi înşine, a face să folosească şi binele, şi slujirea pe care o prestăm lui Dumnezeu – şi pe Dumnezeu! –, pentru propria reuşită şi pentru propria afirmare personală. Mulţi copaci cu trunchi înalt au pivotul, o rădăcină mamă care coboară perpendicular sub trunchi şi face copacul trainic şi de neînlăturat. Atât timp cât nu se pune securea la acea rădăcină, se pot tăia numai rădăcinile laterale, dar copacul nu cade. Acel loc este foarte strâmt, nu există loc pentru două: ori este eu-l meu, ori este Cristos.

Poate că, reintrând în mine însumi, eu sunt gata, în acest moment, să recunosc adevărul, adică faptul că până acum, cel puţin într-o oarecare măsură, am trăit „pentru mine însumi”, că sunt şi eu implicat în misterul fărădelegii. Duhul Sfânt m-a „convins de păcat”. Începe pentru mine miracolul mereu nou al convertirii. Dacă păcatul, aşa cum ne-a explicat Augustin, a constat într-o concentrare asupra noastră înşine, convertirea cea mai radicală constă în „a ne îndrepta” în ne re-îndrepta spre Dumnezeu. Nu putem face asta în cursul unei predici, sau al unui Post Mare; însă putem măcar să luăm decizia serioasă de a face asta şi este deja într-un fel, pentru Dumnezeu, ca şi cum am fi făcut asta.

Dacă mă situez cu toată fiinţa mea de partea lui Dumnezeu, împotriva „eu”-lui meu, devin aliat al său; suntem doi care luptăm împotriva aceluiaşi duşman şi victoria este asigurată. Eu-l nostru, ca un peşte scos din apa sa, poate să se mai zbată şi să se zvârcolească un pic, dar este destinat să moară. Însă nu este o moarte, ci o naştere. „Cine vrea să-şi salveze viaţa o va pierde; cine însă îşi pierde viaţa pentru mine, acela o va afla” (Mt 16,25). În măsura în care moare omul vechi, se naşte în noi „omul nou, creat după Dumnezeu în dreptate şi în sfinţenia adevărului” (Ef 4,24). Bărbatul sau femeia care toţi în secret vrem să fim.

Dumnezeu să ne ajute să realizăm mereu din nou adevărata acţiune a vieţii care este convertirea noastră.

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Note:

[1] F. Nietzsche, Ştiinţa veselă, nr. 125.

[2] Origene, Comentariu la Scrisoarea către Romani, 2,2 (PG 14. 873).

lecturi: 323.