Anul pastoral
2024‑2025

Sinod
2021-2024

RADIO ERCIS FM
ERCIS FM
În Dieceza de Iași
Librărie on-line


comandă acum această carte prin librăria noastră virtuală
Viețile sfinților


adevăratele modele de viață se găsesc aici


 VIAȚA DIECEZEI 

A doua predică de Postul Mare 2017 a părintelui Raniero Cantalamessa

Duhul Sfânt ne introduce în misterul dumnezeirii lui Cristos

  1. Credința de la Niceea

Continuăm, în această meditație, reflecția despre rolul Duhului Sfânt în cunoașterea lui Cristos. În această privință nu se poate să nu fie amintită o dovadă în desfășurare astăzi în lume. Există de mult timp o mișcare numită a „Evreilor mesianici”, adică a evreilor-creștini. („Cristos” și „creștin” nu sunt decât traducerea greacă a ebraicului Mesia și mesianic!). O estimare aproximativă vorbește despre 150 de mii de aderenți, împărțiți în grupe și asociații diferite între ele, răspândiți mai ales în Statele Unite, în Israel și în diferite națiuni europene.

Sunt evrei care cred că Isus, Yeshua, este Mesia cel promis, Mântuitorul și Fiul lui Dumnezeu, dar nu vor deloc să renunța la identitatea și tradiția lor ebraică. Nu aderă oficial la niciuna dintre Bisericile creștine tradiționale, pentru că vor să facă referință și să reînvie Biserica primară a iudeo-creștinilor, a cărei experiență a fost întreruptă brusc de cunoscute evenimente traumatice.

Biserica catolică și celelalte Biserici s-au abținut mereu să promoveze, și chiar să numească, această mișcare din motive clare de dialog cu ebraismul oficial. Eu însumi n-am vorbit niciodată despre ea. Dar acum începe să se impună convingerea că nu este corect a continua să-i ignorăm sau, mai rău, să-i ostracizăm dintr-o parte și din cealaltă. A apărut de puțin timp în Germania un studiu al mai multor teologi despre acest fenomen[1]. Dacă vorbesc despre el aici este pentru un motiv precis, care are legătură cu tema acestor meditații. La o investigație despre factorii și circumstanțele care au fost la originea credinței lor în Isus, peste 60% dintre cei interesați au răspuns: „o transformare interioară realizată de Duhul Sfânt”; pe locul al doilea este citirea Bibliei și pe al treilea contacte personale[2]. Este o confirmare din viață că Duhul Sfânt este cel care dă cunoașterea adevărată, intimă a lui Cristos.

Așadar să reluăm firul considerațiilor noastre istorice. Atât timp cât credința creștină a rămas restrânsă la domeniul biblic și iudaic, proclamarea lui Isus ca Domn („Cred într-unul Domn Isus Cristos”) satisfăcea toate exigențele credinței creștine și justifica și cultul lui Isus „ca Dumnezeu”. Domn, Adonai, era de fapt pentru Israel un titlu incontestabil; el îi aparține exclusiv lui Dumnezeu. De aceea a-l numi pe Isus Domn echivalează cu a-l proclama Dumnezeu. Avem o dovadă incontestabilă a rolului desfășurat de titlul Kyrios la începutul Bisericii ca expresie a cultului divin atribuit lui Cristos. În versiunea sa aramaică Maran-atha (Domnul vine), sau Marana-tha (Vino, Doamne!), el apare deja în sfântul Paul ca formulă liturgică (1Cor 16,22) și este unul dintre puținele cuvinte păstrate în limba comunității primare[3].

Însă imediat după ce creștinismul s-a arătat în lumea greco-romană înconjurătoare, titlul de Domn, Kyrios, nu mai era suficient. Lumea păgână cunoștea mulți și diferiți „domni”, primul dintre toți, întocmai, împăratul roman. Trebuia găsit un alt mod pentru a garanta credința deplină în Cristos și cultul său divin. Criza ariană a oferit această ocazie.

Asta ne introduce la a doua parte a articolului despre Isus, aceea care a fost adăugată la simbolul de credință în Conciliul de la Niceea din 325: „care din Tatăl s-a născut mai înainte de toți vecii: Dumnezeu din Dumnezeu, Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, iar nu creat, de o ființă (homoousios) cu Tatăl”.

Episcopul de Alexandria, Atanasiu, campion indiscutabil al credinței nicene, este foarte convins că nu el, nici Biserica din timpul său, au descoperit dumnezeirea lui Cristos. Dimpotrivă, toată opera sa va consta în a arăta că aceasta a fost mereu credința Bisericii; că nu adevărul este nou, ci erezia contrară. Convingerea sa în această privință are o confirmare istorică indiscutabilă în scrisoarea pe care Plinius cel Tânăr, guvernator al Bitiniei, a scris-o împăratului Traian în jurul anului 111 d.C. Singura știre sigură pe care el spune că o are în privința creștinilor este că „obișnuiesc să se adune înainte de zori, într-o zi stabilită a săptămânii, și să-l preamărească pe Cristos ca pe Dumnezeu” („carmenque Christo quasi Deo dicere”)[4].

Credința în dumnezeirea lui Cristos exista așadar deja și numai ignorând complet istoria cineva a putut afirma că divinitatea lui Cristos este o dogmă voită și impusă de împăratul Constantin la Conciliul de la Niceea. Aportul părinților de la Niceea și îndeosebi al lui Atanasiu, a fost, mai mult decât altceva, acela de a înlătura obstacolele care au împiedicat până atunci o recunoaștere deplină și fără reticențe a dumnezeirii lui Cristos în discuțiile teologice.

Unul din aceste obstacole era obișnuința greacă de a defini esența divină cu termenul agenetos, nenăscut. Cum să proclami că Cuvântul este Dumnezeu adevărat, din moment ce el este Fiu, adică născut de Tatăl? Era ușor pentru Arius să stabilească echivalența: născut, făcut egal, adică să treacă agenetos la genetos, și să concludă cu fraza celebră care a făcut să explodeze cazul: „A fost un timp în care nu exista!” (on ote ouk en). Asta echivala cu a face din Cristos o creatură, chiar dacă nu „precum celelalte creaturi”. Atanasiu rezolvă controversa cu o observație elementară: „Termenul agenetos a fost inventat de greci pentru că încă nu-l cunoșteau pe Fiul” și a apărat cu sabia scoasă expresia „născut, iar nu creat”, genitus non factus, de la Niceea.

Un alt obstacol cultural în calea recunoașterii depline a dumnezeirii lui Cristos, pe care Arius putea sprijini teza sa, era doctrina unei divinități intermediare, deuteros theos, pus înainte de crearea lumii. De la Platon încoace, ea a devenit o realitate comună la multe sisteme religioase și filozofice din antichitate. Tentația de a-l asemăna pe Fiul, „prin care toate s-au făcut”, cu această entitate intermediară a rămas razantă în speculația creștină (apologeții, Origene), chiar dacă străină de viața internă a Bisericii. Rezulta o schemă tripartită a ființei: în vârf, Tatăl nenăscut; după El, Fiul (și mai târziu și Duhul Sfânt); pe locul al treilea, creaturile.

Definiția „genitus non factus” și homoousios[5] înlătură acest obstacol și face o purificare creștină a universului metafizic al grecilor. Cu această definiție, o singură linie de demarcație este trasată pe verticala ființei. Există numai două moduri de a fi: cel al creatorului și cel al creaturilor și Fiul se situează de partea primului mod, nu a celui de-al doilea.

Voind să cuprindă într-o frază semnificația perenă a definiției de la Niceea, am putea s-o formulăm astfel: în orice epocă și cultură, Cristos trebuie să fie proclamat „Dumnezeu”, nu într-o oarecare accepție derivată sau secundară, ci în accepția mai puternică pe care cuvântul „Dumnezeu” îl are în această cultură.

Este important să știm ce anume îl motivează pe Atanasiu și pe ceilalți teologi ortodocși în bătălie, adică de unde le vine o certitudine așa de absolută. Nu din speculație, ci din viață; mai precis, din reflecția asupra experienței mântuirii în Cristos Isus pe care Biserica, grație acțiunii Duhului Sfânt, o trăiește.

Argumentul soteriologic nu se naște cu controversa ariană; el este prezent în toate marile controverse cristologice antice, de la cea anti-gnostică la cea anti-monotelită. În formularea sa clasică el sună așa: „Ceea ce nu este asumat nu este mântuit” („Quod non est assumptum non est sanatum”)[6]. În felul lui Atanasiu de a-l folosi, el poate să fie înțeles astfel: „Ceea ce nu este asumat de Dumnezeu nu este mântuit”, unde forța este în întregime în acea scurtă adăugire „de Dumnezeu”. Mântuirea cere ca omul să nu fie asumat de un intermediar oarecare, ci de Dumnezeu însuși: „Dacă Fiul este o creatură – scrie Atanasiu – omul ar rămâne muritor, nefiind unit cu Dumnezeu”, de asemenea: „Omul n-ar fi îndumnezeit dacă Cuvântul care a devenit trup n-ar fi de aceeași natură a Tatălui”[7].

Totuși trebuie făcută o precizare importantă. Dumnezeirea lui Cristos nu este un „postulat” practic, cum este, pentru Kant, însăși existența lui Dumnezeu[8]. Nu este un postulat, ci explicația unei realități de fapt. Ar fi un postulat – așadar o deducție teologică umană – dacă s-ar pleca de la o anumită idee de mântuire și din ea s-ar deduce dumnezeirea lui Cristos ca singura capabilă să realizeze această mântuire; în schimb este explicația unei realități dacă se pleacă, așa cum face Atanasiu, de la o experiență de mântuire și se demonstrează că ea n-ar putea să existe dacă Cristos n-ar fi Dumnezeu. Cu alte cuvinte, nu pe mântuire se întemeiază dumnezeirea lui Cristos, ci pe dumnezeirea lui Cristos se întemeiază mântuirea.

  1. „Voi cine spuneți că sunt eu?”

Dar este timpul să venim la noi și să încercăm să vedem ce putem învăța astăzi din bătălia epică susținută la timpul său de către ortodoxie. Dumnezeirea lui Cristos este piatra unghiulară care sprijină cele două mistere principale ale credinței creștine: Treimea și întruparea. Ele sunt ca două porți care se deschid și se închid împreună. Există edificii sau structuri metalice făcute în așa fel încât dacă se atinge un anumit punct, sau se ridică o anumită piatră, totul se prăbușește. Așa este edificiul credinței creștine, și această piatră unghiulară a sa este dumnezeirea lui Cristos. Dacă este luată aceasta, totul se prăbușește și înainte de orice altceva Treimea. Dacă Fiul nu este Dumnezeu, din cine este formată Treimea? Deja denunțase asta cu claritate sfântul Atanasiu, scriind împotriva arienilor: „Dacă Cuvântul nu există împreună cu Tatăl din toată veșnicia, atunci nu există o Treime veșnică, ci mai întâi a fost unitatea și apoi, cu trecerea timpului, prin adăugire, a început să existe Treimea”[9].

Sfântul Augustin spunea: „Nu este mare lucru a crede că Isus a murit; asta o cred și păgânii, și iudeii și păcătoșii; toți cred asta. Dar este ceva cu adevărat mare a crede că El a înviat. Credința creștinilor este învierea lui Cristos”[10]. Același lucru, în afară de moarte și înviere, trebuie să se spună despre omenitatea și dumnezeirea lui Cristos, ale căror manifestări respective sunt moartea și învierea. Toți cred că Isus este om; ceea ce face diversitatea între cei care cred și cei care nu cred este a crede că El este Dumnezeu. Credința creștinilor este dumnezeirea lui Cristos!

Trebuie să ne punem o întrebare serioasă. Ce loc ocupă Isus Cristos în societatea noastră și în însăși credința creștinilor? Cred că se poate vorbi, în această privință, de o prezență-absență a lui Cristos. La un anumit nivel – cel al spectacolului și al mass-media în general – Isus Cristos este foarte prezent. Într-o serie interminabilă de relatări, filme și cărți, scriitorii manipulează figura lui Cristos, uneori sub pretextul unor noi documente istorice fantomatice despre El. A devenit de acum o modă, un gen literar. Se speculează cu privire la rezonanța vastă pe care o are numele lui Isus și cu privire la ceea ce el reprezintă pentru mare parte a omenirii, pentru a-și asigura publicitate mare ieftină. Eu numesc toate acestea parazitism literar.

Dintr-un anumit punct de vedere putem spune așadar că Isus Cristos este foarte prezent în cultura noastră. Dar dacă privim la domeniul credinței, căruia El îi aparține în primul rând, observăm, dimpotrivă, o absență neliniștitoare, dacă nu chiar refuzare a persoanei sale. În realitate, în ce anume cred aceia care se definesc „credincioși” în Europa și în altă parte? Cred, de cele mai multe ori, în existența unei Ființe supreme, a unui Creator; cred că există o „lume de dincolo”. Însă aceasta este o credință deistă, încă nu este o credință creștină. Diferite investigații sociologice prezintă această realitate de fapt și în țări și regiuni cu tradiție creștină antică. Isus Cristos este în practică absent în acest tip de religiozitate.

Și dialogul dintre știință și credință duce, fără să vrem, la o punere a lui Cristos între paranteze. De fapt el îl are ca obiect pe Dumnezeu, pe Creator. Persoana istorică a lui Isus din Nazaret nu are niciun loc. Se întâmplă același lucru și în dialogul cu filozofia căreia îi place să se ocupe de concepte metafizice și nu de realități istorice, ca să nu vorbim despre dialogul interreligios în care se discută despre pace, ecologism, dar desigur nu despre Isus.

Este suficientă o simplă privire la Noul Testament pentru a înțelege cât de departe suntem, în acest caz, de semnificația originală a cuvântului „credință” în Noul Testament. Pentru Paul, credința care îi justifică pe păcătoși și îl conferă pe Duhul Sfânt (Gal 3,2), cu alte cuvinte, credința care mântuiește, este credința în Isus Cristos, în misterul său pascal al morții și învierii.

Deja în timpul vieții pământești a lui Isus, cuvântul credință indică credință în El. Când Isus spune: „Credința ta te-a mântuit”, când le reproșează apostolilor numindu-i „oameni cu puțină credință”, nu se referă la credința generică în Dumnezeu care era clară printre evrei; vorbește despre credință în El! Acest lucru dezminte singur teza conform căreia credința în Cristos începe numai cu Paștele și înainte există numai „Isus al istoriei”. Isus al istoriei este deja unul care cere credință în El și dacă discipolii l-au urmat este tocmai pentru că avea o anumită credință în El, chiar dacă atât de imperfectă înainte de venirea Duhului Sfânt la Rusalii.

Așadar trebuie să ne lăsăm cuprinși în mod deschis de întrebarea pe care Isus a adresat-o într-o zi discipolilor săi, după ce aceștia i-au prezentat opiniile oamenilor cu privire la El: „Dar voi cine spuneți că sunt eu?”, și de întrebarea și mai personală: „Crezi tu?”. Crezi cu adevărat? Crezi cu toată inima? Sfântul Paul spune: „cu inima se crede pentru a obține justificare, iar cu gura se dă mărturie pentru a obține mântuire” (Rom 10,10). „Din rădăcinile inimii se înalță credința”, exclamă sfântul Augustin[11].

În trecut, al doilea moment al acestui proces – adică mărturisirea credinței drepte, ortodoxia – a luat uneori atâta importanță încât a lăsat în umbră acel prim moment care este cel mai important și care se desfășoară în profunzimile tainice ale inimii. Aproape toate tratatele „Despre credință” (De fide) scrise în antichitate se ocupă despre lucrurile care trebuie crezute și nu despre actul de a crede.

  1. Cine este cel care învinge lumea

Trebuie să recreăm condițiile pentru o credință în dumnezeirea lui Cristos fără rezerve și fără reticențe, să reproducem elanul de credință din care s-a născut formula de credință. Trupul Bisericii a produs odată un efort suprem, cu care s-a ridicat, în credință, mai presus de toate sistemele umane și de toate rezistențele rațiunii. După aceea, a rămas rodul acestui efort. Mareea s-a ridicat odată la un nivel maxim și a rămas semnul ei pe stâncă. Acest semn este definiția de la Niceea pe care o proclamăm în crez. Însă este nevoie să se repete ridicarea, nu este suficient semnul. Nu este suficient a repeta Crezul de la Niceea; trebuie reînnoit elanul de credință care a existat atunci în dumnezeirea lui Cristos și care n-a mai avut egal de-a lungul secolelor. Este nevoie din nou de acest elan de credință.

Înainte de toate este nevoie de acest elan de credință în vederea unei noi evanghelizări. Sfântul Ioan, în Prima Scrisoare, scrie: „Cine învinge lumea dacă nu cel care crede că Isus este Fiul lui Dumnezeu?” (1In 5,4-5). Trebuie să înțelegem bine ce înseamnă „a învinge lumea”. Nu înseamnă a obține mai mult succes, a domina pe scena politică și culturală. Acest lucru ar fi mai degrabă opusul: a nu învinge lumea, ci a se mondeniza. Din păcate n-au lipsit epoci în care am căzut, fără a ne da seama, în acest echivoc. Să ne gândim la teoriile celor două săbii sau a triplei domnii a Suveranului Pontif, chiar dacă trebuie să fim atenți mereu să nu judecăm trecutul cu criteriile și certitudinile prezentului. Din punct de vedere temporal, are loc mai degrabă contrariul, și Isus declară asta cu anticipație discipolilor săi: „Voi veți plânge și veți suspina, dar lumea se va bucura” (In 16,20).

Așadar este exclus orice triumfalism. Este vorba despre o victorie de cu totul alt tip: despre o victorie asupra a ceea ce și lumea urăște și nu acceptă din ea însăși: temporalitatea, caducitatea, răul, moartea. De fapt, asta e ceea ce înseamnă, în accepția sa negativă, cuvântul „lume” (kosmos) în Evanghelie. În acest sens spune Isus: „Curaj, eu am învins lumea” (In 16,33).

Cum a învins Isus lumea? Desigur nu învingându-i pe dușmani cu „zece legiuni de îngeri”, ci mai degrabă, așa cum spune Paul „învingând dușmănia” (cf. Ef 2,16), adică tot ceea ce îl desparte pe om de Dumnezeu, pe om de om, un popor de un alt popor. Pentru ca să nu fie îndoieli cu privire la natura acestei victorii asupra lumii, ea este inaugurată cu un triumf cu totul special, cel al crucii.

Isus a spus: „Eu sunt lumina lumii, cine mă urmează nu umblă în întuneric, ci va avea lumina vieții” (In 8,12). Sunt cuvintele mai des reproduse în pagina cărții pe care Pantocratorul o ține deschisă în mână în mozaicurile antice, ca în mozaicul vestit din catedrala din Cefalù. Despre el evanghelistul afirmă: „În el era viața și viața era lumina oamenilor” (In 1,4). Lumină și viață, Phos și Zoè: aceste două cuvinte au în greacă litera centrală (omega) în comun și adesea sunt încrucișate, scrise una orizontal și cealaltă vertical, pentru a forma o puternică și foarte răspândită monogramă a lui Cristos.

Ce anume dorește mai mult omul dacă nu aceste două lucruri: lumină și viață? Despre un mare spirit modern, Goethe, se știe că a murit murmurând: „Mai multă lumină!”. Probabil că el se referea la lumina naturală pe care voia ca să intre în măsură mai mare în camera sa, însă frazei i-a fost mereu atribuită, pe bună dreptate, și o semnificație metaforică și spirituală. Un prieten al meu care s-a întors la credința în Cristos după ce a străbătut toate experiențele religioase posibile și imaginabile, a povestit viața sa într-o carte intitulată „Cerșetor de lumină”. Momentul crucial a fost atunci când, în mijlocul unei meditații profunde a lui, a simțit răsunând în mintea sa, fără ca să le poată reduce la tăcere, cuvintele lui Cristos: „Eu sunt calea, adevărul și viața”[12]. Pe urmele a ceea ce apostolul Paul le-a spus atenienilor în Areopag, noi suntem chemați să spunem cu toată umilința lumii de astăzi: „Cel pe care voi îl căutați, bâjbâind, noi vi-l vestim” (cf. Fap 17,23.27).

„Dați-mi un punct de sprijin – ar fi exclamat inventatorul pârghiei, Arhimede – și eu vă voi ridica lumea”. Cine crede în dumnezeirea lui Cristos este unul care a găsit acest punct de sprijin. „A căzut ploaia, au venit șuvoaiele, au suflat vânturile, au năvălit peste casa aceea, dar ea n-a căzut, pentru că fusese stabilită pe stâncă” (Mt 7,25).

  1. „Fericiți ochii care văd ceea ce vedeți voi!”

Însă nu putem termina reflecția noastră fără a primi și apelul pe care ea îl conține, nu numai în vederea evanghelizării, ci și a vieții noastre și a mărturiei personale. În drama lui Claudel „Tatăl umilit”, situată la Roma în timpul fericitului Pius al IX-lea, există o scenă foarte sugestivă. O tânără evreică, foarte frumoasă dar oarbă, se plimbă seara în grădina unei vile romane cu nepotul papei, Orian, îndrăgostit de ea. Jucând pe dubla semnificație a luminii, cea fizică și cea a credinței, la un moment dat, „cu voce joasă și cu ardoare”, ea îi spune prietenului creștin: „Dar voi care vedeți, ce faceți voi cu lumina? […] Voi care spuneți că trăiți, ce faceți cu viața?”[13]

Este o întrebare pe care nu o putem lăsa să cadă în gol: ce facem noi creștinii cu credința noastră în Cristos? Mai mult, ce fac eu cu credința mea în Cristos? Într-o zi Isus le-a spus discipolilor săi: „Fericiți ochii care văd ceea ce vedeți voi” (Lc 10,23; Mt 13,16). Este una dintre afirmațiile cu care Isus, în mai multe ocazii, încearcă să-i ajute pe discipolii săi să descopere singuri adevărata sa identitate, neputând s-o reveleze în mod direct din cauza nepregătirii lor de a o primi.

Noi știm că cuvintele lui Isus sunt cuvinte care „nu vor trece niciodată” (Mt 24,35), adică sunt cuvinte vii, adresate oricui care le ascultă cu credință, în orice moment și loc al istoriei. De aceea El ne spune nouă, acum și aici: „Fericiți ochii care văd ceea ce vedeți voi!”. Dacă n-am reflectat niciodată serios asupra a cât de norocoși suntem noi cei care credem în Cristos, probabil că este ocazia de a face asta.

De ce „fericiți”, dacă creștinii nu au desigur mai multe motive decât alții să se bucure în această lume și, mai mult, în multe regiuni ale pământului sunt încontinuu expuși morții, tocmai pentru credința lor în Cristos? Răspunsul ni-l dă El însuși: „Pentru că vedeți!”. Pentru că voi cunoașteți sensul vieții și al morții, pentru că „a voastră este împărăția cerurilor”. Nu în sensul de „a voastră și a nimănui altcuiva” (știm că împărăția cerurilor, în perspectiva sa escatologică, se extinde cu mult dincolo de granițele Bisericii); „a voastră” în sensul că voi deja sunteți parte din ia, îi gustați primele roade. Voi mă aveți pe mine!

Fraza cea mai frumoasă pe care o mireasă poate s-o spună mirelui și viceversa este: „M-ai făcut fericită!”. Isus merită ca mireasa sa, Biserica, să-i spună asta din adâncul inimii. Eu îi spun asta și vă invit pe voi, venerabili părinți, frați și surori, să faceți la fel. Chiar astăzi, pentru a nu uita.

Traducere de pr. Mihai Pătrașcu

Note:

[1] Ulrich Laepple (ed.), Messianische Juden. Eine Provokation, Vandenhoeck & Ruprecht, Göttingen 2016.

[2] Ulrich Laepple, o.c., pag. 34.

[3] Cf. Didachè, X, 6; în Ap 22,20, exclamația „Vino, Doamne Isuse” este traducerea lui Marana-tha.

[4] Plinius cel Tânăr, Relatio de christianis ad Traianum, Epistulae X, 96 (în: C. Kirch, Enchiridion Fontiium Historiae Ecclesiasticae Antiquae, Herder 1965, pag. 23).

[5] Sfântul Atanasiu, De decretis Nicenae synodi, 31.

[6] Sfântul Grigore din Nazianz, Scrisoare către Cledoniu (PG 37, 181).

[7] Sfântul Atanasiu, Contra arianos, II, 69 și I, 70.

[8] I. Kant, Critica rațiunii pure, cap. III, VI.

[9] Sfântul Atanasiu, Contra arianos, I, 17-18 (PG 26, 48).

[10] Sfântul Augustin, Comentariu la psalmi, 120, 6 (CCL 40, pag. 1791).

[11] Sfântul Augustin, Comentariu la Evanghelia lui Ioan, 26, 2 (PL 35, 1607).

[12] Masterbee, Mendicante di luce. Dal Tibet al Gange e oltre, San Paolo, Cinisello B. 2006, pag. 223 șu.

[13] Paul Claudel, Le père humilié, actul I, sc. 3 (Paul Claudel, Le théatre, Paris Gallimard 1956, pag. 506).


 

lecturi: 11.



Urmărește ercis.ro on Twitter
Caută pe site

Biblia on-line

Breviarul on-line


Liturgia Orelor
Magisteriu.ro


Documentele Bisericii
ITRC "Sf. Iosif"


Institutul Teologic Iași
Vaticannews.va


Știri din viața Bisericii
Catholica.ro


știri interne și externe
Pastoratie.ro


resurse pentru pastorație
Profamilia.ro


pastorația familiilor
SanctuarCacica.ro


Basilica Minor Cacica
Centrul Misionar Diecezan

Centrul de Asistență Comunitară "Sfânta Tereza de Calcutta"

Episcopia Romano-Catolică de Iași * Bd. Ștefan cel Mare și Sfânt, 26, 700064 - Iași (IS)
tel. 0232/212003 (Episcopie); 0232/212007 (Parohie); e-mail: editor@ercis.ro
design și conținut copyright 2001-2024 *  * toate drepturile rezervate * găzduit de HostX.ro * stat