Anul pastoral
2024‑2025

Sinod
2021-2024

RADIO ERCIS FM
ERCIS FM
În Dieceza de Iași
Librărie on-line


comandă acum această carte prin librăria noastră virtuală
Imitațiunea lui Cristos


la fiecare click
o altă meditație


 VIAȚA DIECEZEI 

Măreția lui Ioan Paul al II-lea? Sfințenia vieții sale

De Rafael Navarro-Valls*

Într-un secol, istoria rămâne caracterizată de "evenimente"; într-un deceniu sunt persoanele și acțiunile lor - chiar și acțiunile mici - care o determină. Dacă acest lucru este adevărat, să-mi fie permis să sintetizez istoria vieții lui Ioan Paul al II-lea - așa cum o văd eu - cu o mică anecdotă.

Într-una din vizitele sale în Polonia a observat o bucată de pâine pe pământ; a îngenuncheat, a sărutat-o și a pus-o pe iarbă pentru ca s-o mănânce păsările.

Numai o persoană cu picioarele bine înfipte în pământ și cu privirea îndreptată spre cer poate să capteze mica minune a vieții, în mijlocul aglomerației zilnice. Astăzi s-ar spune că este gestul unui ecologist; un teolog ar preciza că este un gest al celui care îl iubește pe Dumnezeu prin intermediul creației. Cheia a ceea ce Biserica numește "sfințenie" se înrădăcinează, întocmai, în a trăi în mod neobișnuit lucrurile obișnuite.

Însăși Piața "Sfântul Petru", care a fost martoră, la 13 mai 1981, a atentatului împotriva vieții papei polonez, săvârșit de un asasin profesionist, a constituit la 1 mai, după treizeci de ani, cadrul impunător al beatificării sale. Ce s-a întâmplat între aceste două date?

Multe lucruri s-au întâmplat în cei 26 de ani ai Pontificatului celui de-al 264-lea papă din istoria Bisericii. Între toți predecesorii săi, a fost cel care a călătorit cel mai mult (un sută de călătorii, ajungând în 145 de țări și la 150 de destinații interne din Italia), cel care a publicat mai multe documente și care a rostit mai multe discursuri (se calculează circa 180 de milioane de cuvinte), primul care a publicat cărți de memorii sau de gânduri, devenite toate niște bestseller.

Și totuși, pentru ceea ce a avut loc la 1 mai, nu acestea sunt lucrurile cele mai importante. Puțin după alegerea sa, în timp ce se îndrepta spre un sanctuar al Fecioarei, cu câțiva dintre colaboratorii săi, i-a întrebat: "Care este lucrul cel mai important pentru papa în viața sa în viața sa, în munca sa?". Ei i-au răspuns: "Probabil unitatea creștinilor, pacea în Orientul Mijlociu, distrugerea cortinei de fier...?". Dar el a replicat zâmbind: "Pentru papa, cel mai important lucru este rugăciunea".

Cu siguranță Ioan Paul al II-lea merită apelativul de "mare", pentru ansamblul pontificatului său. Însă adevărata lui măreție este în sfințenia sa; nu în activitatea sa.

Am citit de curând un interviu luat lui Arturo Mari, fotograf oficial al papei. Printre sutele de mii de fotografii făcute în călătorii, cu tot felul de personalități și cu mulțimi enorme, este întrebat care ar fi fotografia sa preferată. Mari răspunde: "aceea pe care i-am făcut-o cu câteva zile înainte de moartea sa, în capela privată, în Vinerea Sfântă din anul 2005. Era foarte bolnav, dar a voit să fie prezent, într-un fel, la tradiționala Via Crucis la Colosseum". În fotografie este văzut cum îmbrățișează cu forță un mare crucifix sprijinit de fața sa. O sinteză completă a pontificatului său, centrat în rugăciune și în suferință, prin care a trăit în grad eroic virtuțile creștine.

Să nu mă înțelegeți greșit. Nu vreau să spun că Wojtyla nu avea defecte. Și nici că pontificatul său lung a fost scutit de erori. Cine cunoaște procesele canonice de canonizare știe bine că ele sunt ca o privire printr-o puternică lentilă de mărire: pielea aparent curată arată toate micile riduri și efectele timpului. Și experții în istoria Bisericii știu bine că sunt necesari ani pentru a evalua exhaustiv pontificatele marilor papi. Ceea ce vreau să spun este că, după concluziile procesului, el a luptat cu tenacitate împotriva propriile defecte, a mărit virtuțile sale luptând și a reușit să îndrepte spre Dumnezeu acțiunile dintr-un pontificat plin de realizări.

Impresia mea este că s-a înțeles imediat, cu claritate deosebită, că Biserica este astfel mai mult în bazele sale decât în cupola sa și că națiunile nu sunt politicienii lor ci oamenii lor. Călătoriile sale continue în toată lumea aveau ca obiectiv acela de a reafirma că în bărbatul și în femeia obișnuiți se află cheia.

Proclamând insistent că "drepturile omului sunt și drepturi ale lui Dumnezeu", spunea ceva mai mult decât o frază frumoasă. O însoțea cu o denunțare concretă a scandalurilor din secolul al XX-lea: genocidurile și crimele împotriva umanității; apartheidul, tortura și foametea; atacurile împotriva libertăților civile, a drepturilor politice sau a drepturilor economico-sociale; războaiele și atacurile împotriva dreptului la viață; autodeterminarea popoarelor sau discriminarea împotriva minorităților. Probabil tocmai pentru aceasta încuraja mereu să se lupte pentru "o societate în care nimeni să nu fie așa de sărac încât să nu aibă nimic de dat altora și nimeni să nu fie așa de bogat încât să nu poată primi nimic de la alții".

Despre Ioan Paul al II-lea au fost făcute numeroase studii cu privire la capacitatea lui de comunicare. Cu siguranță, în lumea imaginii a fost un protagonist indiscutabil, probabil pentru că se simțea în largul său atunci când comunica. Nu dintr-un narcisism al celui care știe că "dă bine" la televiziune, ci pentru că se bucura în transmiterea adevărului.

Probabil analiza cea mai adevărată a făcut-o un jurnalist de la New York Times în septembrie 1987. În acel an, Papa a fost în Statele Unite și jurnalistul își punea întrebarea cu privire la succesul pe care îl avea Ioan Paul al II-lea în mass-media. Același jurnalist și-a răspuns: "Papa domină televiziunea pur și simplu ignorând-o".

Acest răspuns avea să facă părul măciucă experților de imagine. Dar era o diagnoză bună. El ignora telecamerele pentru că privea mai presus de reflectoare. Nu depindea de acestea, ci de necesitățile interlocutorilor săi.

Spaniolul Joaquin Navarro-Valls, care a fost purtătorul său de cuvânt, spunea: "A arătat unei întregi generații că tema despre Dumnezeu este inevitabilă. Era convins că nu este posibil să se înțeleagă ființa umană dacă se face abstracție de Dumnezeu. În mod instinctiv înțelegea că, fără Dumnezeu, omul este numai un trist animal ingenios".

Gorbaciov l-a numit "prima autoritate morală de pe Pământ". Această autoritate morală a proiectat-o în multe direcții. Probabil acțiunea cea mai incisivă a fost rolul său în prăbușirea regimurilor comuniste din estul Europei. Cu siguranță presiunea lui Reagan, cu "scutul său spațial" și slăbiciunea economică și politică a lumii sovietice, au fost decisive pentru prăbușirea finală. Totuși, atunci când Ioan Paul al II-lea a început să vorbească despre socialism ca despre "o paranteză în istoria Europei", popoarele slave au abandonat penumbra lor istorică, lovind conștiința Occidentului. Acesta a fost începutul sfârșitului. Atunci când au învins frica, a început opoziția sistematică și zidurile s-au crăpat ajungând să se prăbușească. De la Budapesta la Berlin, de la Praga la Sofia și București, valul inițiat la Varșovia de Ioan Paul al II-lea a dezrădăcina totalitarismul din milioane de inimi.

Probabil cel mai surprinzător lucru al lui Ioan Paul al II-lea a fost capacitatea lui excepțională de a-i mobiliza pe tineri. Cele mai mari concentrări de persoane care s-au văzut vreodată în Orient și Occident l-au avut pe el ca protagonist: trei milioane la Roma (august 2000), peste patru milioane la Manila (ianuarie 1995). Motivul? Amestecul său de carismă și exigență morală. El nu a ascuns niciodată exigențele vieții creștine. Slab și fragil, văzând deja apropiată ora morții sale, aflând că o mulțime de tineri s-au adunat în piața Sfântul Petru pentru a fi aproape de "Papa prietenul", Ioan Paul al II-lea a șoptit ultimele sale cuvine: "V-am căutat, acum voi ați venit la mine și pentru aceasta vă mulțumesc". La 1 mai s-au întors. Piața din Vatican era o sărbătoare de tineri.

Experții proceselor de canonizare în mod obișnuit condensează în trei termeni cheia sfințeniei unei persoane: vox populi, faima de sfințenie printre oameni; vox Ecclesiae, recunoașterea virtuților sale din partea Bisericii; vox Dei, un fapt extraordinar, fără explicație științifică, întâmplat grație mijlocirii sale, adică, o minune. Acești trei "termeni" au răsunat cu vigoare specială în acea piață milenară, "Sfântul Petru". Acel strigăt "Sfânt imediat", creat în mod spontan în după-amiaza zilei de 8 aprilie 2005, a fost declinat cu tonalități inedite în acea dimineață romană din ziua de 1 mai 2011.

[Acest articol a fost publicat și de cotidianul spaniol El Mundo, din 2 mai 2011]

* Rafael Navarro-Valls este profesor la Facultatea de drept din Universitatea Complutense din Madrid și secretar general al Real Academia de Jurisprudencia y Legislación spaniolă.

(După Zenit, 4 mai 2011)

Traducere de pr. Mihai Pătrașcu


 

lecturi: 19.



Urmărește ercis.ro on Twitter
Caută pe site

Biblia on-line

Breviarul on-line


Liturgia Orelor
Magisteriu.ro


Documentele Bisericii
ITRC "Sf. Iosif"


Institutul Teologic Iași
Vaticannews.va


Știri din viața Bisericii
Catholica.ro


știri interne și externe
Pastoratie.ro


resurse pentru pastorație
Profamilia.ro


pastorația familiilor
SanctuarCacica.ro


Basilica Minor Cacica
Centrul Misionar Diecezan

Centrul de Asistență Comunitară "Sfânta Tereza de Calcutta"

Episcopia Romano-Catolică de Iași * Bd. Ștefan cel Mare și Sfânt, 26, 700064 - Iași (IS)
tel. 0232/212003 (Episcopie); 0232/212007 (Parohie); e-mail: editor@ercis.ro
design și conținut copyright 2001-2024 *  * toate drepturile rezervate * găzduit de HostX.ro * stat