|
|
Anul pastoral 2024‑2025
|
|
|
Sinod 2021-2024
|
|
|
În Dieceza de Iași
|
|
|
Librărie on-line |
comandă acum această carte prin librăria noastră virtuală |
|
|
|
|
|
Impresii despre Ioan Paul al II-lea
Primul și singurul papă din istorie care a vizitat România, i-a sărutat pământul și i-a vorbit limba, a celebrat Liturghia în catedrala "Sfântul Iosif" și la Parcul Izvor din capitală va fi beatificat în ziua de 1 mai 2011.
Prin ce a rămas el în memoria dvs? Ce v-a impresionat cel mai mult? Pe situl Diecezei de Iași a fost lansată invitația ca toți cei care doresc să își exprime impresiile legate de Sfântul Părinte Ioan Paul al II-lea să le transmită prin e-mail: editor@ercis.ro.
.
Viena: "Am întâlnit un sfânt!" - "Nu vă temeți!"
Luna mai este luna dedicată în întregime Mamei noastre cerești. În această lună ne îndreptăm rugăciunile noastre către Maica noastră cerească și Maica lui Cristos. În toate comunitățile noastre catolice ochii noștri se îndreaptă într-un mod cu totul special spre ea. Mulți aleargă la un loc nume de pelerinaj destinat sfintei Fecioare pentru a se ruga, sau a-i cere ajutor, sau eventual a-i mulțumi pentru harurile primite.
S-au împlinit de puțin timp 30 de ani de la atentatul împotriva papei Ioan Paul al II-lea, în ziua de 13 mai 1981. Printr-un mod miraculos Sfântul Părinte de atunci, actualul fericit Ioan Paul al II-lea, prin mâinile miraculoase ale preasfintei Fecioare Maria a putut scăpa de acel atentat, pregătit în Piața "Sfântul Petru". Numai mâna Mamei cerești a făcut posibil ca papa să se vindece într-un mod cu totul miraculos și să poată sluji mai departe mulți ani Biserica. Drept mulțumire, după vindecare, papa s-a dus în pelerinaj la Fatima, unde și azi se poate vedea că în corona Mariei se află și glonțul care i-a străpuns trupul.
La Viena, în catedrala "Sfântul Ștefan", s-a celebrat o Liturghie de mulțumire unde au fost prezenți mii de credincioși care au venit să-i mulțumească Domnului pentru acest mare om, în persoana papei care a fost declarat fericit al Bisericii.
Cunoaștem cu toții fraza remarcabilă de la predica inaugurală de la începutul pontificatului său: "Nu vă temeți! Deschideți porțile larg lui Cristos!" Aceste cuvinte pe care le-a rostit acest papă odinioară sunt valabile și în ziua de astăzi. "Nu vă fie frică! Deschideți larg porțile lui Cristos!"
Cu ani în urmă, mai exact în vara anului 1993, aproximativ acum 18 ani, am avut ocazia să ajung la Roma împreună cu un alt confrate preot, pentru prima dată, și să vizitez mormintele sfinților apostoli Petru și Paul. Acel moment a fost și a rămas o bucurie pe care nu am cum s-o uit niciodată. Datorită unui preot din Italia care îl cunoștea personal pe secretarul Sfântului Părinte Ioan Paul al II-lea, am avut marea bucurie de a fi primiți într-o audiență personală, de a-l vedea, de a vorbi cu Sfântul Părinte și de a strânge mâna celui care a fost Suveran Pontif timp de aproape 27 de ani, fericitul Ioan Paul al II-lea.
La acea vreme emoțiile ne-au copleșit pe amândoi confrați preoți destul de mult. Însă când papa s-a apropiat de noi ne-a inspirat o pace și o bucurie care nu s-a stins nici acum după 18 de ani. Doar privirea blândă și plină de o bunătate ieșită din comun îți oferea încredere totală și fără să spună prea mult în subconștient parcă auzeai acele cuvinte de odinioară "Nu vă temeți!"
La acea primă întâlnire ca de altfel în fiecare an când ajungeam la Roma se repeta același ritual. Eram mereu primiți în audiență personală, de fiecare dată bucuria era reînnoită și unică în felul ei. Noi ofeream câteva produse și simboluri românești, la care papa se bucura și ne întreba imediat din ce dieceză venim. Apoi spunea imediat că se roagă pentru biserica din România, pentru episcopi, preoți și credincioși. La prima audiență îmi aduc aminte că din cauza bucuriei enorme pe care am trăit-o, neștiind ce să-l întreb imediat, l-am întrebat pe Sfântul Părinte când vrea să vină în România să viziteze și poporul român. Răspunsul a fost scurt și prompt; să ne rugăm și când vremurile o vor permite v-a veni cu mare bucurie. Ceea ce s-a și întâmplat câțiva ani mai târziu și anume în luna mai 1999.
Atmosfera vizitei la Sfântul Părinte Ioan Paul al II-lea a fost plină de o bucurie care e foarte greu de descris în cuvinte. Pentru papa nu a contat ca eram doar niște simplii slujitori de la Pustiana, sau Frumoasa, vicari tineri la început de drum, fără o experiență deosebită în pastorație, fără o funcție anume de conducere în biserică. Eram simpli slujitori trimiși de episcopul nostru să lucrăm în via Domnului și acolo să predicăm oamenilor "Împărăția lui Dumnezeu" sau acele cuvinte ale papei: "Nu vă temeți!" (Pr. dr. Iosif Antoci)
"Fericitul papă Ioan Paul al II-lea a fost în primul rând «un papă al tuturor oamenilor». În ochii mei, a fost un om deplin, care a putut comunica ceva frumos fiecărui locuitor al Pământului. A fost un exemplu de viață și este în continuare un suflet care îmi vrea binele. Nu o dată s-a întâmplat ca sufletul meu să iasă din întunericul vieții dezordonate pe care o aveam datorită fericitului papă, de aceea îi sunt profund recunoscătoare. «Păstrează-ți credința, fii tare în credința, dăruiește credința mai departe!» și «Iubirea este cea care te convertește și te va conduce în paradis!» - două îndemnuri care s-au găsit poate în fiecare predică, două îndemnuri de care fiecare din noi ar trebui să țină cont, căci viața, în concepția mea, nu e decât o etapă pregătitoare pentru planul măreț al Domnului" (Alice Nistor)
Despre probabilitatea unui papă polonez auzisem, în treacăt, de la mama mea, care înaintea alegerii papei Ioan Paul al II-lea s-a bucurat de un vis minunat: "Într-o noapte întunecoasă, Sfânta Fecioară Maria avea brațele deschise, iar din mâinile ei cădeau raze de lumină asupra Poloniei". Într-adevăr, visul s-a împlinit și, în luna octombrie 1991, în aula "Paul al VI-lea" (o sală cu câteva mii de locuri), cu ocazia unei audiențe publice, aveam să văd o rază de lumină în persoana papei Ioan Paul al II-lea. Atmosfera plină de entuziasm și bucurie a pelerinilor prezenți, dornici de a-l vedea pe succesorul lui Petru, m-a impresionat, dar mi-a creat și sentimente confuze, căci, până atunci, cunoscusem doar aplauzele forțate ale tinerilor reuniți ocazional pentru întâmpinarea conducătorului țării. Însă cum lumina risipește orice întuneric, iată că în cei 14 ani ce au urmat am avut prilejul să descopăr un conducător iubit, un mare contemplativ și un misionar de excepție. Voi relata doar câteva momente.
L-am văzut deseori cu spatele său zvelt sau gârbovit, sprijinit pe genunchii plecați în fața lui Isus Euharisticul, absorbit în adorarea sfântului sacrament purtat în precesiuni pe străzile Romei, de la bazilica "Sfântul Ioan din Lateran" și până la bazilica "Sfânta Maria cea Mare". Realmente mărturia credinței sale, euharistice, te invita la o participare activă în rugăciune.
O rază din lumina și căldura acelei intimități cu Dumnezeu se răsfrângea și asupra misionarilor. Ani de-a rândul i-am ascultat discursurile misionare care scoteau în evidență voința fermă de a face să crească spiritul misionar în rândul creștinilor, grija sa deosebită pentru trăirea și răspândirea Evangheliei pe care a arătat-o nu numai la nivel teoretic, ci și practic, vizitând diferite colțuri ale lumii. Am admirat mereu atenția particulară acordată fiecărei persoane cu afecțiunea ce-l caracteriza. Deși eram în grupuri de aproximativ 120 de persoane, în audiențele private, anuale, acordate directorilor naționali ai Operelor Pontificale Misionare de pe toate continentele lumii se oprea la fiecare, dialoga și apoi îi oferea un rozariu. Din mâinile lui am primit câteva rozarii, dar unul a fost însoțit de un fapt deosebit. Se petrecea la 14 mai 1999, după revenirea din vizita pastorală în România, când văzându-mi ecusonul cu un zâmbet nostalgic rememorând amintirile a exclamat: "Romania... Bucarest... ricordo ancora", oferindu-mi o binecuvântare specială. A fost un dar deosebit pe care-l prețuiesc și-l păstrez în inimă.
Îmi amintesc cu drag și de participarea la celebrările euharistice din Vatican când admiram umilința Pontifului bolnav, nevoit să-și șteargă saliva ce se prelingea în colțul gurii și acceptând ca alții să-i citească predicile. Ca și Cristos nu a coborât de pe crucea durerii și suferinței până la sfârșit, lăsându-ne un exemplu de slujire creștină. Nu pot uita nici sfârșitul său pământesc, când după 12 ore de cozi petrecute în Piața "Sfântul Petru" pentru a ajunge în fața sicriului din bazilică, sub un soare strălucitor de primăvara, am trăit o adevărată comuniune, o unitate a tuturor creștinilor, atât de mult dorită, dar neîmplinită total în timpul misiunii sale. În acele circumstanțe, lumina spiritului contemplativ și misionar al papei Ioan Paul al II-lea a creat o atmosferă de fraternitate universală, de pace și armonie, simțindu-ne uniți prin cânt și rugăciune, în jurul stâncii pe care Cristos a dorit să zidească Biserica sa, Universală,
L-am văzut, l-am întâlnit și l-am iubit drept pentru care "sufletul meu îl preamărește pe Domnul" (Lc 1,46) că l-a dăruit Bisericii, iar lui îi mulțumesc pentru ca mi-a fost o rază de lumină rugându-l să binecuvânteze și să-i învrednicească pe toți fiii Maicii Preacurate să ajungă "la fereastra cerului", ca împreună să contemplăm veșnic frumusețea Domnului în gloria cerească.
Fericite Ioan Paul al II-lea, roagă-te pentru noi! (Sr. Iosefina Rediu, CIN)
În afară audiențelor de miercuri, la care Sfântul Părinte cucerea mulțimea adunată în Piața "Sfântul Petru", momente în care în piață simțeai bucuria și atmosferă unei sărbători, îmi amintesc un eveniment în timpul căruia persoana papei mi s-a imprimat adânc în inimă. În perioada studiilor mele la Roma, deci înainte de anul 1990, eram cu un grup de români ce primiseră favoarea unei audiențe private. Așteptam cu toții într-o sală din palatul Vaticanului să vină papa. La un moment dat intră în sală secretarul său, Dziwisz, și întreabă dacă este prezent vreun preot român. Mă ridic în picioare și spun că sunt eu. Atunci îmi face semn să îl urmez, fără nici o altă explicație. Îl urmez nedumerit pe holuri și apoi, deschizându-mi o ușă, îmi spune grăbit să intru, iar el rămâne în urmă. Intru și mă trezesc în apartamentul de lucru al papei, care stătea la biroul său cu o foaie de hârtie în față. Am rămas blocat, iar papa se uită lung la mine și mă invită să iau loc pe un scaun lângă el și să-l ajut să-și învețe discursul în limba română pe care să-l țină pelerinilor ce așteptau. Totul se petrecea fără ca eu să am timp să stăpânesc evenimentul. Oricum, mi-am adunat forțele, încercând să fac față momentului. Papa citea cu glas tare propozițiile în limba română și apoi eu trebuia să-i spun dacă a pronunțat corect sau nu, iar el nota deasupra diacriticelor românești pronunția românească cu diacritice poloneze, și așa am făcut împreună acest exercițiu cred că vreun sfert de oră, până ce am ajuns la capăt. După ce am terminat, papa s-a ridicat, mi-a mulțumit și am ieșit împreună din birou, după ușă așteptându-ne secretarul, plecând apoi toți trei grăbiți spre sala de audiențe. Pe cale mi-a mai pus câteva întrebări, ce fac la Roma, ce studiez, cum mă simt și m-a întrebat și despre situația de la noi, din România și din dieceză, și știu că i-am spus că avem o tipografie la Buzău unde, în pofida restricțiilor religioase impuse de regimul comunist, se tipăresc diferite cărți religioase. M-a privit cu o satisfacție deosebită în priviri și s-a bucurat mult. Apoi am ajuns la grupul de români ce ne aștepta în sală. Acesta-i pe scurt evenimentul, din care vreau să redau acum impresia mea pe care o am mereu în minte și în inimă: Nu voi putea uita simplitatea și naturalețea pe care le-am văzut în persoana sa. Știu că în primul moment am rămas blocat, iar el m-a invitat liniștit să iau loc, să nu-mi fac nici o problemă și să-l ajut, căci are nevoie de ajutor și este în întârziere deja. Stând la biroul lui, era atât de uman, de natural, fără nimic artificial în el, ca și cum ne-am fi cunoscut de o viață.
Simplitatea și profunzimea personalității sale mă copleșeau și cred că aș fi rămas în preajma lui așa, vrăjit aș spune, timp îndelungat. În anul 1990, având ocazia la București să celebrez sfânta Liturghie în prezența Maicii Tereza din Calcutta în clădirea ce-i adăpostea pe copiii bolnavi de SIDA, după celebrare am vorbit cu dânsa îndelung, și, curios, era ceva comun în ceea ce simțeam în prezența ei, cu ceea ce simțisem în prezența papei. Stări și trăiri pe care le-aș numi, repet: simplitate, naturalețe, profunzime spirituală deosebită. O numesc acum: sfințenie, puritate, comunicare cu Dumnezeu prin aceste persoane care transpirau virtuți în fața cărora mă înclin cu respect și venerație. Așa cum mă impresionează profund privirea nevinovată a copilului, frumusețea florilor, căldură luminii soarelui, mână întinsă a unui prieten adevărat. Dumnezeu mi-a comunicat ceva din sublimul său prin persoana papei și pentru aceasta îi mulțumesc. Și poate că (în comuniunea sfinților) de la fereastră cerului mă privește și acum, când scriu aceste cuvinte despre el, cu aceeași simplitate și naturalețe cu care m-a privit stând pe scaunul de la biroul său personal. Mai am și o altă amintire de la întrunirea mondială a tinerilor de la Czestochowa, în care papa a electrizat mulțimea imensă adunată în spațiul de lângă catedrală, dar poate că vor fi alte persoane ce vor mai avea curajul să-și prezinte impresiile. (Pr. Emil Dumea)
"Eram doar licean când prin Radio «Europa liberă», am aflat că un episcop polonez «tânăr, doar de 58 de ani», cu numele de Karol Wojtila, a fost ales papă. Atât știam despre el în prima parte a pontificatului său. Apoi, fiind admis în seminar și în cele din urmă hirotonit preot, am început să aflu mai multe despre el și despre misiunea sa. Mă impresionează și azi ceea ce am văzut la el și cred că aceasta i-a dat și forța perseverenței în apostolat: caracterul profetic al vieții sale. Cum înțeleg eu acest lucru? Se ruga mult. Postea. Medita. Nu s-a temut și nu a făcut niciodată rabat de la doctrina sănătoasă a Bisericii, în ciuda criticilor și chiar «a roșiilor sau lucrurilor» cu care a fost lovit la propriu în timpul călătoriilor sale pastorale. Cât de mult și de cât de mulți a fost criticat; cu ce litere mari a fost defăimat în ziare; ce mari și cunoscute figuri de politicieni și stele mondiale l-au scuipat cu caricaturi și aluzii anticatolice; el a fost profetul care «a stat în picioare» tot timpul, chiar și când l-au pus în sicriu în Piața «Sfântul Petru» (Unde sunt toți docții care l-au criticat? Mă întrebam eu!)
Se spunea că obiectul de studiu preferat (hobby) a lui Ioan Paul al II-lea era omul. Nu-i plăcea doar de unii oameni, dar de toți. Îi plăcea să-și amintească de oameni, să-i recunoască chiar și pe cei mai mici. O astfel de experiență am trăit-o personal. În 1995 am participat din partea Caritas Moldova la întâlnirea mondială a Caritasului Internațional din Roma unde am participat în calitate de «invitat» (Caritasurile din Europa de Est nu erau încă membri deplini în forurile mari Caritas International sau Caritas Europa). În ultima zi toți reprezentanții Caritas au fost primiți în audiență la Sfântul Părinte în Aula Clementina. Printre «Caritasurile mici» împreună cu cei din Asia și Africa am găsit și eu un loc în partea opusă a sălii față de scaunul unde s-a așezat Sfântul Părinte. La urmă Sfântul Părinte s-a ridicat și, ajutat de un baston, căci suferea vădit de Parkinson, a parcurs sala prin mijloc dând mâna cu mai mulți participanți și ajungând la mine mă întreabă de unde vin. «Din Moldova, Sanctitate!» S-a oprit și, privind insistent în ochii mei, m-a uimit faptul că știa deja soarta noastră a preoților. Voia să știe câți preoți suntem acum în Moldova. Știa că avem un administrator apostolic tânăr numit numai de un an. Se interesa dacă ne putem desfășura activitatea fără piedici; dacă oamenii au început să vină la biserică; dacă avem unde sta... I-am răspuns scurt că biserica crește și treburile merg chiar bine. Să nu se preocupe că toți preoții suntem tineri și facem față... și-l așteptăm la Chișinău. Acestea s-au petrecut în 10 mai 1995. La 6 ianuarie 2000 a fost consacrat episcop Anton Coșa. A doua zi, 7 ianuarie 2000, fiecare episcop nou consacrat a fost primit la Sfântul Părinte într-o audiență particulară cu câțiva colaboratori ai săi. Când am ajuns să fiu prezentat de noul episcop, eu nu am terminat să spun «Lăudat să fie...», căci Sfântul Părinte mi-a și replicat: «Noi ne-am mai văzut!» Și chiar a repetat: «Noi ne-am mai văzut!» Da, cinci ani înainte, ne-am mai văzut. Eram doar un preot obișnuit dintr-o țară abia cunoscută în Europa și cunoscut doar de enoriașii mei de la Stârcea. Papa m-a recunoscut pentru că el a fost mare. Mare iubitor de oameni. Nu se prefăcea când te privea. Te privea parcă te absorbea și te ținea minte. Vă rog să nu mă invidiați, dar mă consider binecuvântat de fericitul Ioan Paul al II-lea, chiar de când trăia". (Pr. Ștefan Socaciu)
Octombrie 1993. Pelerinajul la Roma pentru persoanele cu handicap al Serviciului de Ajutor Maltez din România și Germania. Un tren întreg cu 2.000 de persoane, cu plecare de la München. Fiind responsabilul pelerinajului, când am prezentat Sfântului Părinte grupele de persoane cu handicap și însoțitorii lor, m-a întrebat de unde sunt, iar după răspunsul meu, de la Iași, s-a uitat zâmbind peste grupa de români și a întrebat: "Ce face episcopul Gherghel?" Ioan Paul al II-lea, un sfânt cu o inteligență sclipitoare și o memorie extraordinara, memorie capabila să localizeze Iașiul și pe nume pe un episcop între miile de episcopi din întreaga lume, uniți în credință cu papa.
Din discursurile sale, când a vizitat România, îmi răsună încă un gând al său, mai mult ca toate celelalte: "Dacă nu ne rugăm și nu acționăm pentru unire, istoria ne va judeca foarte aspru". (Pr. Grigore Duma)
Trei fraze mi-au plăcut foarte mult și mi-au rămas în minte.
Mai întâi, cuvintele rostite în Piața "Sfântul Petru", la inaugurarea pontificatului (22 octombrie 1978), care rămân emblematice: "Nu vă fie teamă! Deschideți, dați la o parte porțile în fața lui Cristos! Deschideți granițele statelor, sistemele economice și cele politice, câmpurile largi ale culturii, ale civilizației și ale dezvoltării în fața puterii sale mântuitoare. Nu vă fie teamă! Cristos știe ce este în interiorul omului. Numai el are cuvintele vieții, da, cuvintele vieții veșnice!"
Apoi cuvintele de la Agrigento (9 mai 1992) de pe colina templelor, când, cu o voce puternică, cu arătătorul îndreptat spre cer și cu privirea înflăcărată, s-a adresat oamenilor din mafia siciliană: "Dumnezeu a spus odată: să nu ucizi! Nici un om, nici o asociație umană, nici o mafie nu poate schimba și călca în picioare un asemenea drept prea sfânt al lui Dumnezeu. Acest popor sicilian e un popor care iubește viața, care dă viață. Nu poate trăi mereu sub presiunea unei civilizații contrare, a unei civilizații a morții. Aici e nevoie de o civilizație a vieții. În numele lui Cristos, mort pe cruce și înviat, al lui Cristos care e calea, adevărul și viața, mă adresez acestor conducători: convertiți-vă! într-o zi va veni judecata lui Dumnezeu!".
De asemenea, în cartea Să trecem pragul speranței, apărută în anul 1996, Ioan Paul al II-lea spune: "În viața unui tânăr importantă este ziua când se convinge că Isus e singurul prieten care nu-l va dezamăgi niciodată, pe care se va putea bizui totdeauna". (Pr. Cornel Cadar)
* * *
"Ioan Paul al II-lea asculta îndelung, asculta mereu. L-am cunoscut înainte de numirea mea la dicaster, când participam la consultările teologilor despre anumite teme. Și în aceste reuniuni, lucrul care mă uimea cel mai mult era capacitatea lui de ascultare. Noi vorbeam, el asculta. Și numai după aceea, când ne revedeam la prânz, făcea observațiile sale. Era evidentă voința lui de a înțelege profund" (Angelo Amato, prefect al Congregației pentru Cauzele Sfinților).
"Nu există un Ioan Paul al II-lea mediatic, un Ioan Paul al II-lea privat... nu, nu au existat descoperiri inedite. Adevărata descoperire a fost aceea de a dovedi că Ioan Paul al II-lea era un om autentic. Procesul a făcut să se înțeleagă motivația acestei coerențe și unități de viață: relația sa strânsă cu Isus Cristos". (...) "era un adevărat om și era un om al lui Dumnezeu" (Mons. Slawomir Oder, postulator al cauzei de beatificare a lui Karol Wojtyla).
"Am învățat mai ales să arunc cele mai mari preocupări în inima Mântuitorului, să ușurez povara responsabilității mele amintindu-mi în fața Răstignitului că Biserica este înainte de toate a lui" (card. Jozef Tomko).
"Atrăgea atenția modul în care el se abandona rugăciunii: se observa în el un transport care îi era natural și care îl absorbea ca și cum nu avea activități urgente care îl chemau la viața activă. Atitudinea lui în rugăciune era reculeasă și, în același timp, naturală și dezinvoltă: mărturie a unei comuniuni cu Dumnezeu intens înrădăcinată în sufletul său; expresie a unei rugăciuni convinse, gustate, trăite. El se pregătea pentru diferitele întâlniri, pe care le avea peste zi sau în timpul săptămânii, rugându-se. Înainte de orice decizie importantă Ioan Paul al II-lea se ruga pentru aceasta îndelung. Cu cât mai importantă era decizia, cu atât mai prelungită era rugăciunea" (card. Giovanni Battista Re, prefect emerit al Congregației pentru Episcopi).
"Pentru mine papa Ioan Paul al II-lea a fost un sfânt, ca toți papii din ultimele două sau trei secole" (Fringeli, căpitanul Gărzii Elvețiene).
"Ceea ce impresiona cel mai mult era tocmai sfințenia sa, profunditatea și spontaneitatea relației lui cu Dumnezeu. Apoi, modul lui de a se ruga... Era capabil să se cufunde imediat în rugăciune și aceasta era o atitudine constantă a sa, de aceea orice făcea sau spunea era în cheia raportului său cu Dumnezeu" (card. Camillo Ruini, vicar general emerit pentru Dieceza de Roma).
"În cazul lui comunicarea nu folosea pentru a învinge, pentru a obține un consens, ci pentru a convinge persoanele de măreția creștină". "Cred că învățătura cea mai importantă este că în definitiv comunicarea consistă în a face să apară adevărul, nu în a crea o aparență" (dr. Joaquin Navarro-Valls, purtător de cuvânt al Sălii de Presă a Vaticanului).
"Ioan Paul al II-lea i-a învățat pe oameni, în special pe tineri, despre dragoste, simplitate și pace... Aceste lecții ar trebui urmate de toți liderii din lume, inclusiv din Indonezia" (Stefanus Gusma, reprezentant al Uniunii Studenților Catolici din Indonezia)
"Eu l-am cunoscut când aveam 28-29 de ani și a fost mereu deschis și amabil cu mine; m-a primit și am vorbit de multe ori. Era dispus să accepte orice întrebare și nu ezita să răspundă așa cum voia. A fost un mare umanist, un om în continuă căutare, un revoluționar, un lider spiritual și civil, un om de răscruce, protagonist al secolului al XX-lea" (Andrea Riccardi, istoric).
lecturi: 55.
|
|
|
|
Caută pe site |
|
|
Biblia on-line |
|
|
Centrul Misionar Diecezan |
|
|
Centrul de Asistență Comunitară "Sfânta Tereza de Calcutta" |
|
|
|
|
|