Anul pastoral
2024‑2025

Sinod
2021-2024

RADIO ERCIS FM
ERCIS FM
În Dieceza de Iași
Librărie on-line


comandă acum această carte prin librăria noastră virtuală
Imitațiunea lui Cristos


la fiecare click
o altă meditație


 VIAȚA DIECEZEI 

Reflecție: Un an de la moartea papei Ioan Paul al II-lea

Peste puțin timp, la 2 aprilie, se va împlini un an de la trecerea la Domnul a Sfântului Părinte Ioan Paul al II-lea. Bernadeta Eva, originară din Podu Iloaiei, prezintă o mărturie a afecțiunii și recunoștinței pe care o poartă celui care a condus destinele Bisericii Universale mai bine de un sfert de veac: "Ioan Paul cel Mare", așa cum a fost numit imediat după moartea sa, de către card. Angelo Sodano, secretarul de stat al Vaticanului.

Sentimente de emoție și recunoștință ne încearcă acum, când se împlinește un an de la trecerea în eternitate a celui mai iubit papă: Ioan Paul al II-lea. Din data de 2 aprilie 2005, ora 21.37 (ora Italiei), vocea Sanctității sale a învins prin miracol boala Parkinson și operația de traheotomie și a început să vorbească în inimile cele mai sensibile de pe pământ.

Ca martor ocular al acestor evenimente, nu voi uita niciodată acea seară de sâmbătă, în care, romani și turiști de diferite naționalități, creștini, dar și necreștini deopotrivă, au umplut până la refuz Piața "Sf. Petru" și l-au însoțit pe Sfântul Părinte pe drumul său de întoarcere la "casa Tatălui ceresc", prin rugăciuni și cântări, dar și prin lacrimi de durere.

După anunțul trecerii sale la Domnul, piața a fost inundată de lumina lumânărilor aprinse și toți cei prezenți priveau înmărmuriți, fixând acea fereastră la care papa se înfățișa în fiecare duminică pentru rugăciunea Angelus. Cu certitudine, toți sperau să se întâmple o minune, nimeni nu voia să accepte această veste tristă, pentru că tinerii și apoi întreaga mulțime continuau să scandeze numele său: "Giovanni Paolo, Giovanni Paolo - Ioan Paul, Ioan Paul". În curând însă, acel sicriu rece, acea față palidă, acele degete care nu mai tremurau, ci strângeau rozariul, acel crucifix așezat pe piept spuneau că misiunea sa pământească era inexorabil încheiată. Și totuși, pentru acele sute de mii de oameni care au defilat în fața sa pentru a-i aduce un ultim omagiu, nu a fost și nu va fi niciodată mai viu.

În perioada în care Sfântul Scaun a fost vacant ne-am dat seama cât de mult ne lipsea acea întâlnire duminicală cu papa de la Angelus, când se deschidea cortina gri și apărea la fereastră într-un veșmânt alb și, de acolo, de sus, ne invita pe toți la pace și dragoste fraternă, le cerea puternicilor lumii să dea pâine populațiilor sărace și uitate, apoi binecuvânta piața, pelerinii, lumea.

Prin intermediul televiziunii, intra în casele cele mai luxoase, dar și în colibele foamei și ale mizeriei. Tocmai pentru a ajunge la cei umili a permis camerelor de televiziune să-i urmărească suferința de aproape, până la ultimele clipe. Cum putem uita mâna sa care bătea în pupitru pentru că vocea îl părăsise?

Simplitatea și sinceritatea au fost forța sa. Simplu și sincer în fața celor puternici, care, obișnuiți cu conversațiile diplomatice, cu strategiile verbale, în fața cuvintelor sale limpezi, uitau de "coroane", de funcții și mândrie și îngenuncheau în fața sa pentru a-i săruta mâinile oneste. Din totdeauna oneste, de când era muncitor și trudea în Polonia, dar se comporta deja ca un sfânt, cu conducătorii fabricii, cu tovarășii de muncă. Aceeași simplitate și sinceritate a oferit-o și oamenilor de rând, ca noi. De aceea au trecut prin fața catafalcului său, sute de mii de oameni.

În acele zile televiziunile din toată lumea au organizat sute de dezbateri în memoria sa. Astfel, am putut revedea, fără să obosim nici o clipă, filmele pontificatului său. L-am revăzut îmbrățișând copii de orice rasă și condiție socială. Strângându-i la piept, voia să le dăruiască afecțiunea profundă care i-a lipsit de când a rămas orfan de mama sa, la numai 9 ani. L-am revăzut în papamobil, binecuvântând creștini europeni, africani, sud-americani, australieni... L-am admirat rugându-se în genunchi la Lourdes, Fatima, la Sfântul Mormânt sau într-o parohie romană, apoi, mergând încet, singur, sprijinindu-se în baston, într-o pădure din Valle d'Aosta.

Pentru noi, românii, vizita în România în perioada 7-9 mai 1999 va rămâne înscrisă cu litere de aur în istoria noastră contemporană dar, mai ales, în sufletele și în inimile noastre. Papa Ioan Paul al II-lea vizita atunci pentru prima dată o țară majoritar ortodoxă și a fost primit cu mult respect și entuziasm. La Liturghia celebrată de Sfântul Părinte la Parcul Izvor din București, mulțimea aflată acolo a început să scandeze: "Unitate! Unitate! Unitate!" și "Vivat papa! Vivat papa! Vivat papa!"

Câte amintiri de neuitat! Toți l-am iubit pe papa Wojtyla. Cum am putea uita acea mână care tremura de suferință, în timp ce trasa o cruce în aer? Cu siguranță ea va rămâne unică și inconfundabilă.

"Plâng dacă mă gândesc că nu mai este, surâd pentru că știu că este în paradis". "M-a impresionat foarte mult marea sa capacitate de a iubi și de a ierta, să nu uităm că l-a iertat și pe Ali Agca, cel care a atentat la viața sa". "Am apreciat foarte mult deschiderea sa către toți oamenii, fie ei creștini sau necreștini". Sunt cuvintele unor tineri intervievați de o televiziune romană, luați la întâmplare, dintre sutele de mii de tineri aflați atunci în Piața "Sf. Petru" din Roma. Să ni le însușim pentru că sunt simple și sincere, vin direct din inimă și fac dovada unei reale maturități creștine.

Acum retrăiesc în liniște acele momente. Revăd parcă acea fereastră închisă, credincioșii și turiștii care fixau încremeniți geamurile, acea cortină gri... Reaud parcă claxoanele din Strada Conciliazione și acel cor de voci care scanda: "Giovanni Paolo, Giovanni Paolo - Ioan Paul, Ioan Paul" și "Santo subito! Santo subito! - Sfânt imediat! Sfânt imediat!".

Nu ne este permis să uităm să-i urmăm exemplul. Comemorarea sa este un moment emoționant, în care fiecare dintre noi simțindu-se oarecum singur, lipsit de un punct de referință atât de important pentru viața sa, trebuie să redescopere valoarea învierii, să se întoarcă la Cristos. Cuvintele sale trebuie să fie prezente și astăzi în conștiințele noastre: "Curaj! Nu vă fie teamă de Cristos! Deschideți larg porțile inimilor voastre! El singur cunoaște inima omului".

Așadar, în loc să-l plângem, este mai înțelept să-i mulțumim lui Dumnezeu că ne-a dat un asemenea papă.

Desigur că, pentru cine are credință, pentru cine crede în paradis, papa Ioan Paul al II-lea este deja un sfânt și, de acolo, de sus, din "casa Tatălui" veghează și acum asupra Bisericii Universale, asupra întregii omeniri.

Să ne rugăm să fie ridicat cât mai curând la cinstea altarelor!

Bernadeta Eva


 

lecturi: 39.



Urmărește ercis.ro on Twitter
Caută pe site

Biblia on-line

Breviarul on-line


Liturgia Orelor
Magisteriu.ro


Documentele Bisericii
ITRC "Sf. Iosif"


Institutul Teologic Iași
Vaticannews.va


Știri din viața Bisericii
Catholica.ro


știri interne și externe
Pastoratie.ro


resurse pentru pastorație
Profamilia.ro


pastorația familiilor
SanctuarCacica.ro


Basilica Minor Cacica
Centrul Misionar Diecezan

Centrul de Asistență Comunitară "Sfânta Tereza de Calcutta"

Episcopia Romano-Catolică de Iași * Bd. Ștefan cel Mare și Sfânt, 26, 700064 - Iași (IS)
tel. 0232/212003 (Episcopie); 0232/212007 (Parohie); e-mail: editor@ercis.ro
design și conținut copyright 2001-2024 *  * toate drepturile rezervate * găzduit de HostX.ro * stat