© Vatican Media

O inimă unită cu Inima lui Isus

Mesajul pe care Sfântul Părinte Leon al XIV-lea îl adresează preoţilor în acest an cu ocazia Zilei Sfinţirii Preoţilor, în solemnitatea Preasfintei Inimi a lui Isus, este un text de o rară profunzime spirituală, capabil să atingă profund identitatea preotului şi, prin extensie, însăşi viaţa comunităţilor creştine. Ca prefect al Dicasterului pentru Cler, simt că pot exprima, în numele tuturor, o primire profundă şi recunoscătoare pentru aceste cuvinte: ele constituie nu numai un îndemn, ci o adevărată hartă a drumului interior pe care Sfântul Părinte îl cere preoţilor Bisericii universale în acest timp fascinant şi complex. În aceste rânduri, aş dori să adun câteva momente pastorale importante, pentru ca mesajul papei să nu rămână numai o scrisoare vie în arhivele noastre, ci să devină o hrană concretă pentru slujirea zilnică a preoţilor şi pentru viaţa Bisericilor particulare.

1. Sfinţenia ca identitate nu ca "performanţă"

Mesajul începe prin a aminti imperativul din Levitic: "Fiţi sfinţi, căci eu, Domnul Dumnezeul vostru, sunt sfânt" (Lev 19,2). Astfel, Sfântul Părinte eliberează sfinţenia de riscul mereu prezent al moralismului şi perfecţionismului, restituind-o dimensiunii sale baptismale şi ontologice, ca un dar special al harului pentru preoţi. Sfinţenia, ne aminteşte Leon al XIV-lea, este în primul rând "identitate pentru fiecare persoană care doreşte să participe la viaţa Celui Înviat". Această afirmaţie aparent simplă şi evidentă are implicaţii enorme pentru toţi preoţii şi pentru fiecare preoţime diecezană, adică pentru fraternitatea ministerială formată de preoţi - diecezani şi călugări - în comuniune unii cu alţii şi cu episcopul. Într-o epocă în care mulţi fraţi trăiesc sub greutatea unor aşteptări pastorale, organizaţionale şi sociale mereu crescânde, aceste cuvinte sunt atât un balsam, cât şi o reamintire: eficienţa nu este sfinţenie, activismul nu este zel, oboseala nu este fidelitate. Preoţii nu se măsoară după rezultate, ci după apartenenţa lor la Dumnezeu şi la Biserică; aceasta este adevărata măsură a identităţii sacerdotale. De asemenea, preoţimea este chemată să devină din ce în ce mai mult un loc al stimei reciproce (cf. Rom 12,10), unde ne ajutăm unii pe alţii să fim sfinţi împreună: nu o simplă formă de comuniune orizontală, nici o colecţie de întâlniri organizaţionale, ci un context autentic de creştere comună pe calea sfinţirii. Pentru comunităţile pe care le slujesc, această tranziţie invită la o schimbare de perspectivă: parohul, vicarul şi capelanul nu sunt în primul rând furnizori de servicii religioase, ci oameni aflaţi pe un drum de sfinţenie împărtăşit cu poporul lor şi printre fraţii lor. Este urgent să ne eliberăm de orice abordare consumistă a credinţei, pentru că sfinţenia este un drum care se întreprinde întotdeauna împreună: preoţii cu poporul şi poporul cu păstorii săi.

2. Harul unei inimi neliniştite

Deosebit de semnificativă este "pauza" augustiniană a papei: "Ne-ai făcut pentru tine, Doamne, şi inimile noastre sunt neliniştite până când se vor odihni în tine". Leon al XIV-lea nu ascunde fragilităţile preoţilor: dimpotrivă, vorbeşte despre ele cu realism evanghelic, recunoscând că purtăm "inimi fragile, limitate şi imperfecte, marcate de slăbiciuni, oboseală şi uneori de răni". Această onestitate este în sine un har: subminează orice reprezentare idealizată şi, prin urmare, nerealistă a slujirii. Pastoral, aceasta se traduce într-o cerinţă specifică: formarea continuă şi permanentă a clerului, grija pentru sănătatea integrală a preoţilor - spirituală, psihologică, emoţională şi fizică - însoţirea preoţilor aflaţi în dificultate, atenţia faţă de confraţii vârstnici şi bolnavi şi acceptarea rănilor celor care au experimentat fragilitate şi crize vocaţionale nu sunt opţiuni manageriale opţionale pentru episcopi; sunt o expresie concretă a convingerii că sfinţenia sacerdotală înfloreşte tocmai în cele mai adevărate aspecte ale umanităţii noastre. Toţi împreună, episcop, preoţi şi credincioşi trebuie să cultive arta însoţirii şi a îngrijirii reciproce.

3. Drumul sacramental şi zilnic al unei inimi unite

Sfântul Părinte schiţează cu o claritate sobră calea sfinţirii pentru preoţi: celebrarea zilnică a Euharistiei, rugăciunea, meditarea Cuvântului şi slujirea fraţilor şi surorilor. Nimic extraordinar, totul esenţial. Este o întoarcere la izvoarele slujirii, rezistând oricărei tentaţii de a înlocui viaţa interioară cu organizarea pastorală. Cea mai frapantă expresie este: "Nu există compartimente separate în umanitatea noastră". Preoţii sunt încurajaţi să nu-şi împartă viaţa în zone sacre şi profane, în timpuri intense şi goale. Totul - rugăciunea şi oboseala, bucuriile şi eşecurile, timpul aparent pierdut, chiar şi iubirea care pare irosită - este "locul preferat al lui Dumnezeu pentru a se revela". Aceasta înseamnă a reda slujirii pastorale obişnuite caracterul său de "loc teologic", o experienţă spirituală şi o participare la sfinţenia lui Cristos. Nu marile evenimente ne dau o imagine autentică despre noi înşine, ci mai degrabă viaţa zilnică petrecută cu Domnul şi pentru poporul său. În această viaţă cotidiană "binecuvântată" redescoperim frumuseţea abandonării în faţa Providenţei Divine: este un har să nu alunecăm în rutină în faţa lui Dumnezeu, pentru că numai în minunea vieţii de zi cu zi învăţăm să ne dăruim complet.

4. Inima străpunsă: criteriu al slujirii

Referinţa la coasta deschisă a Celui Răstignit (cf. In 19,34), citită în continuitate cu enciclica Papei Francisc Dilexit nos, constituie inima teologică a mesajului. Sfinţenia lui Dumnezeu - ne aminteşte Papa Leon al XIV-lea - nu este "distanţa inaccesibilă a unei perfecţiuni abstracte", ci "iubirea care se dăruieşte până la punctul de a fi rănită". Recuperarea din vulnerabilitate este un dar preţios care nu ar trebui trivializat. În viaţa preoţilor şi a comunităţilor parohiale, experimentăm adesea slăbiciuni, lupte şi dificultăţi. Spiritualitatea Preasfintei Inimi le aminteşte tuturor că şi aceasta este o parte integrantă a drumului nostru spre sfinţenie. Domnul ne vorbeşte chiar şi în greşelile şi imperfecţiunile noastre, în suferinţă şi durere. Ceea ce măsoară cu adevărat bunătatea vieţii Bisericii nu este faptul că nu greşim niciodată, ci faptul că toate eforturile noastre sunt îndreptate spre iubirea lui Dumnezeu şi a aproapelui. Mai mult, în vremuri marcate de polarizare, frică şi conflicte atât în interiorul, cât şi în afara Bisericii, papa le cere preoţilor să fie "constructori de pace, martori ai duioşiei Bunului Păstor". Aceasta este o misiune profetică: preoţii nu sunt chemaţi să fie purtători de cuvânt ai facţiunilor, ci mai degrabă artizani ai unităţii, reconcilierii şi păcii. Din această Inimă străpunsă începe un adevărat drum al harului care, prin inimile preoţilor, ajunge la inima fiecărui botezat.

5. Inima preotului: din Inima lui Isus către inima poporului

Din Inima străpunsă a Celui Răstignit (cf. In 19,34), preoţii învaţă atitudinile care definesc slujirea lor: blândeţea (cf. Mt 11,29), compasiunea şi libertatea inimii celor care acţionează numai pentru a-i fi plăcuţi lui Dumnezeu. Bunele practici care ne pot menţine în această Schola Cordis sunt simple, dar rodnice: adoraţia euharistică zilnică, grija pentru propria viaţă interioară, spovada frecventă, grija de sine şi, mai presus de toate, stilul de viaţă al celor care trăiesc dorinţa de a-l duce pe Cristos tuturor. Din acea Inimă, atitudinile se revarsă în a noastră şi o modelează, făcând-o o inimă unită, apropiată, fraternă şi paternă în acelaşi timp. Poporul lui Dumnezeu, în acest sens, nu este numai destinatarul acestei spiritualităţi, ci este şi chemat să se cufunde în Inima lui Isus. Inima credinciosului experimentează toate acestea atunci când experimentează încrederea născută din iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele, compasiunea faţă de cei care suferă, o credinţă capabilă să facă alegeri puternice, adesea contrare tendinţelor lumii. Bunele practici care întrupează toate acestea sunt atât străvechi, cât şi actuale: celebrarea duminicală, rugăciunea în familie (o adevărată biserică familială), caritatea faţă de săraci, sprijinul şi rugăciunea pentru proprii preoţi. Aşa curge iubirea Inimii lui Isus şi, din inimă în inimă, ajunge la lume.

6. Fraternitatea preoţească

Un pasaj cheie din mesaj se referă la viaţa fraternă: "Preotul care se izolează încet se estompează; preotul care merge cu fraţii săi creşte". Sfântul Părinte este conştient de dificultăţile cu care se confruntă clerul astăzi şi este impresionează modul în care propunerea sa nu este organizaţională, ci teologică: fraternitatea drept condiţie a sfinţeniei. De aici şi speranţa că fiecare Conferinţă Episcopală şi fiecare episcop vor primi această invitaţie promovând concret viaţa comună a preoţilor: aceasta este o alegere pastorală şi vitală care nu mai poate fi amânată. Tentaţia izolării şi tragedia singurătăţii trebuie contracarate structural. Este la fel de potrivit să se promoveze grupuri de discuţii preoţeşti, exerciţii spirituale, ghizi spirituali stabili şi sprijin reciproc în parohii şi unităţi pastorale. Stilul sinodal, pe care Biserica universală îl experimentează în ultimii ani, este intim legat de modul în care preoţii se caută, se ascultă şi se sprijină unii pe alţii. O fraternitate preoţească vizibilă şi bucuroasă este, pentru comunităţi, o omilie tăcută şi preţioasă, o mărturie a adevăratei iubiri faţă de Dumnezeu şi faţă de fraţi.

7. Concluzie

Mesajul Sfântului Părinte se încheie cu o invitaţie caldă şi încrezătoare: să ne reînnoim "da"-ul în fiecare zi în faţa Inimii sale străpunse, să ne abandonăm total iubirii sale, să ne amintim cu bucurie, aşa cum a învăţat sfântul paroh de Ars, că "preoţia este iubirea Inimii lui Isus". Aşadar, merită repetat: este frumos să fii preot! A trăi această vocaţie pe deplin şi autentic este un har nepreţuit, pentru care merită - şi va merita întotdeauna - să-ţi pui întreaga existenţă în joc. Ca Dicaster pentru Cler, dorim să încredinţăm, împreună cu Sfântul Părinte, fiecare preot şi fiecare comunitate Fecioarei Maria, Mama preoţilor şi Maica Bisericii. O rugăm pe ea, care a păzit misterul Fiului său în inima sa, să ne înveţe să păzim şi să facem să bată în noi Inima lui Isus, pentru ca fiecare preot al Bisericii, în ziua solemnităţii sale, să poată reînnoi, cu bucurie şi adevăr, harul hirotonirii sale.

Cardinal Lazzaro Heung-Sik You

(După L'Osservatore Romano, 12 iunie 2026)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

* * *

Papa Leon al XIV-lea: Mesaj adresat preoţilor cu ocazia Zilei de Sfinţire a Preoţilor

Tu şi preotul din comunitatea ta