![]() |
![]() |
![]() |
|
Călătoria apostolică
a Sanctității Sale Leon al XIV-lea
Întâlnire cu structurile diecezane de caritate și asistență Biserica "San Agustí" (Barcelona), miercuri, 10 iunie 2026 Iubiți frați și surori, bună ziua!
Cea la care am răspuns deja este că nu am vrut să fiu papă, nici ca tânăr, nici ca bătrân, dar când Domnul cheamă, trebuie să spui "da". Înainte de a răspunde la întrebările voastre, vreau doar să spun: vă mulțumesc foarte mult pentru primirea voastră! Mă simt cu adevărat acasă aici. Și vă mulțumesc pentru tot ceea ce reprezentați. Motivul, ați putea crede, este evident, evident: este Sfântul Augustin; dar vă spun că prima dată când am venit la această biserică - acest arhiepiscop de lângă mine nu era aici - a fost în 1984. Călătoream pe uscat de la Roma la León și am ajuns și am spus: "Știți? Există o biserică a Sfântului Augustin în Barcelona, haideți să o vizităm". Era închisă. Astăzi este deschisă și cât de frumos este să găsești o biserică având o comunitate de augustinieni și cu atât de mulți oameni care locuiesc acolo, lăudându-l pe Dumnezeu, găsind comunitate, primire și integrare în această biserică și în această slujire socială. Vă mulțumesc tuturor foarte mult, sincer. În ceea ce privește întrebarea despre fotbal, toată lumea știe că acum joc tenis. Obișnuiam să joc fotbal, dar fotbal american, puțin mai violent! Dar chiar și cu seminariștii, când eram în Trujillo, jucam fotbal, în defensivă, dacă vă interesează; nu eram un mare marcator. Dar când am fost la Roma pentru prima dată, am avut prima mea experiență la Campionatul Mondial, în 1982, care a fost aici, în Spania. Apoi, în Peru, cu seminariștii, am urmărit mult echipele locale; dar am jucat și cu seminariștii; puțin sport este bun pentru toată lumea; trebuie să încerci să menții o sănătate bună, ca să spunem așa: trup, minte și suflet. Deci, aceasta a făcut cu adevărat parte din viața mea. În plus, fotbalul ne ajută să ne amintim și ceva foarte important: că viața nu este o cursă de înfruntat singur, este ceva de jucat în echipă și trebuie să învățăm să alergăm împreună. Deci, în acest sens, cineva care poate deveni o vedetă, dar nu pasează niciodată mingea, nu permite altora să intre în joc și probabil va ajunge să piardă. Așadar, gândindu-mă la noi și la modul în care ne integrăm într-o echipă, aș dori, de asemenea, să vă recunosc și să vă felicit pentru tot ceea ce faceți aici. A doua întrebare, am deja răspuns la ea, dar voi urma puțin textul, altfel ne vom rătăci și vom ajunge la opt și jumătate! Mă întrebi dacă am vrut să devin papă în copilărie. Ei bine, Renzo, nu cred. Nu cred că m-am gândit vreodată la asta. Dar îți pot spune asta: în copilărie, am simțit dorința de a-mi dedica viața lui Dumnezeu. Încă nu înțelegeam pe deplin cum sau unde mă va călăuzi Domnul. Cu timpul, am descoperit că Isus mă chema să-l urmez ca preot și că acel drum trecea prin ordinul Sfântului Augustin. Dar asta nu este numai pentru mine. Fiecare copil este un vis al lui Dumnezeu. Și tu, Renzo, ești unul. Dumnezeu dorește fericirea tuturor și vrea ca noi, din copilărie și de-a lungul vieții noastre, să păstrăm o inimă ca cea a unui copil (cf. Mt 18,3): capabilă de încredere, plină de bunătate. Domnul vrea să fim prietenii lui și să nu ne îndepărtăm de el. Din acest motiv, mai important decât să ne întrebăm dacă cineva va fi preot, doctor, profesor, tată sau orice altceva, este esențial să ne întrebăm dacă vrem să fim prieteni ai lui Isus. Pentru că prietenia cu Isus ne dă bucurie, ne face liberi și ne ajută să vedem, pas cu pas, vocația și calea pe care Dumnezeu le-a plănuit pentru fiecare dintre noi. Nu este ușor, Renzo, să găsești răspunsul la întrebarea ta despre motivul pentru care unii oameni trăiesc lucruri rele, în timp ce alții nu. Reflecția asupra vieții lui Isus ne poate ajuta. Cuvântul lui Dumnezeu ne spune că Domnul nostru "umbla din loc în loc, făcea bine și vindeca pe toți cei asupriți de diavolul" (Fap 10,38) și totuși știm că a fost răstignit. Istoria lui, însă, nu se termină aici, pentru că a treia zi a înviat, a biruit răul și a biruit moartea. Prin viața lui Isus Cristos, Dumnezeu ne arată că, chiar dacă există suferință, el nu abandonează niciodată pe niciunul dintre copiii săi, pentru că ne-a pregătit o bucurie veșnică în care nu va mai fi suferință sau durere. Să avem credință, așadar: Isus este cu noi, ne ajută și ne însoțește și ne dă putere să înfruntăm momentele dificile pe care le putem întâlni în viață. În ceea ce privește bunicii, da, bunicii sunt foarte importanți în viața familiilor. Nu ar trebui niciodată lăsați singuri. Adesea, ei sunt cei care au grijă de nepoții lor în timp ce părinții lor merg la muncă și astfel, cu afecțiune și dăruire, îi ajută pe copii să învețe despre iubirea lui Dumnezeu și a aproapelui, pentru ca aceasta să prindă rădăcini în inimile lor și să devină într-o zi oameni buni. Și cum ar trebui să le răspundem noi acestei iubiri? Cu iubire. Asta vrea Isus să facem. Să ne îngrijim și să-i însoțim pe bunicii noștri la bătrânețe, așa cum ei au avut grijă odinioară de noi. Să nu permitem ca singurătatea și abandonul să devină normale în viața persoanelor în vârstă. Acest lucru este foarte trist. Să ne ținem inimile deschise față de toți. Și chiar dacă nu sunt bunicii noștri, să nu le permitem să se simtă singuri sau neajutorați. Pentru că, dacă nu vrem singurătatea pentru noi înșine, nu trebuie să o permitem nici pentru alții. Când a fost întrebat dacă ar trebui să iertăm întotdeauna, Isus răspunde că da. Într-o zi, Petru l-a întrebat: "Doamne, de câte ori trebuie să păcătuiască fratele meu împotriva mea? Până la șapte ori?". Și Isus i-a zis: "Nu-ți zic de șapte ori, ci de șaptezeci și șapte de ori" (Mt 18,21-22). Prin aceasta, Isus a vrut să spună: iartă întotdeauna. Totuși, trebuie să înțelegem clar ce înseamnă a ierta. A ierta nu înseamnă a spune că greșeala a fost justificată, nici a permite cuiva să continue să greșească. Nu înseamnă a ne forța să uităm, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. A ierta înseamnă a nu permite urii să ne cucerească inimile. Isus ne cere să iertăm pentru că este singura modalitate de a experimenta pacea lui Dumnezeu și de a vindeca rănile spirituale. Când iertăm, imităm exemplul lui Isus, care i-a iertat pe cei care l-au răstignit. Disponibilitatea noastră de a ierta este o condiție pentru iertarea pe care o primim de la Dumnezeu. Fraților și surorilor, A fi aici, în această biserică a Sfântului Augustin, ne deschide inimile către un adevăr învățat de sfântul episcop de Hipona: a fi creștin este, în primul rând, un dar, un har. Înrădăcinați în Cristos, care este piatra vie, percepem lucrarea Duhului Sfânt, cu convingerea că fiecare efort sincer de a coopera cu el în numele aproapelui nostru va fi binecuvântat de Tatăl ceresc, în care ne punem speranța. Ca membri ai trupului mistic al lui Cristos, suntem cu adevărat legați de destinul celor pe care Dumnezeu îi iubește și îi invită să împărtășească viața sa. Chemați să-l iubim pe Dumnezeu și, pentru iubirea sa, pe frații și surorile noastre, suntem trimiși și să întâlnim pe toți. Un creștin, pe lângă faptul că este bun și iubitor, trebuie să fie plin de compasiune, să iubească altruist și să caute binele celorlalți, știind că în fiecare frate și soră care suferă, Domnul însuși este cel care cere și primește, cel care este primit sau respins, cel care este iubit sau disprețuit. Caritatea evanghelică, fondată în Isus Cristos și hrănită de iubirea sa, dă formă și identitate vieții personale și comunitare a fiecărui creștin. Din aceasta, fiecare comunitate eclezială diecezană, mișcată de iubire și instruită de Duhul Sfânt, este chemată să se apropie, după propriile posibilități și capacități, cu discreție, sensibilitate și perseverență, de rănile și nevoile celor mai mici și mai vulnerabili, pentru a le alina suferința și a le remedia sărăcia. Voi toți faceți acest lucru imitând generozitatea Domnului nostru Isus Cristos, care, din iubire față de noi, fiind bogat, s-a făcut sărac pentru a ne îmbogăți cu harul și mântuirea sa, chemându-ne să-l recunoaștem și să-l ajutăm în cei mai nevoiași (cf. Mt 25,40). Din acest motiv, este o bucurie să vă întâlnesc în această seară pe toți cei care, în moduri diferite, sunteți implicați concret în îngrijirea, însoțirea și promovarea celor mai nevoiași, mai ales în aceste vremuri în care trăim, în care simțul demnității sacre a persoanei umane pare să se fi pierdut. Aș dori să subliniez că, în calitate de creștini, suntem chemați la misiunea de a face prezentă iubirea lui Dumnezeu pentru fiecare bărbat și femeie, în țesătura istoriei. Cartea Genezei ne spune că "Dumnezeu l-a creat pe om după chipul său, după chipul lui Dumnezeu l-a creat; bărbat și femeie i-a creat" (Gen 1,27). Aici rezidă demnitatea inalienabilă a fiecărei ființe umane, care nu depinde de capacitățile pe care le posedă, de bogățiile pe care le acumulează sau de rolul pe care îl joacă, ci de darul care le precedă și le depășește, dat de Dumnezeu ca expresie a iubirii sale neclintite (cf. Magnifica humanitas, 50). De aceea, Domnul ne invită să primim fiecare femeie ca soră și fiecare bărbat ca frate. Fii ai aceluiași Tată, fiecare persoană este făcută în mod constitutiv pentru relație; a fost concepută și dorită de Dumnezeu pentru a intra într-o istorie de comuniune cu el, cu ceilalți și cu creația (cf. ibid.). O expresie singulară a acestei dorințe divine se realizează în organizațiile caritabile și de asistență diecezane din care faceți parte și pe care le duceți mai departe cu angajare și dăruire, cu conștiința că persoana umană este în centrul acțiunii Bisericii (cf. Gaudium et spes, 24) și că caritatea este "cea mai mare poruncă socială" (CBC, 1889). Vă încurajez, împreună cu păstorii voștri, să continuați să animați aceste apostolate, mărturisind evanghelia și arătând lumii frumusețea vieții creștine, care anticipează aici și acum dreptatea și pacea ce vor fi desăvârșite în Împărăția lui Dumnezeu. Fie ca voi, așadar, să fiți martori credibili ai speranței creștine în slujirea atentă față de frații și surorile voastre care, în condiții de viață precare, marcate de privațiuni, fragilitate sau marginalizare, au nevoie, pe lângă asistență materială și sprijin moral, de Dumnezeu, de prietenia sa, de binecuvântarea sa, de cuvântul său, de sacramentele sale și de propunerea unui drum de creștere și maturizare în credință (cf. Evangelii gaudium, 200). Îmi pun munca și dăruirea voastră la picioarele Fecioarei Maria a Bunului Sfat, pentru ca mijlocirea ei să vă însoțească și Domnul să facă tot binele pe care îl căutați să aducă roade îmbelșugate. Dumnezeu să vă binecuvânteze. Multe mulțumiri. LEO PP. XIV Traducere de pr. Mihai Pătrașcu
* * * Din arhiva ercis.ro:
|
|
![]() |
Episcopia Romano-Catolică de Iași * Bd. Ștefan cel Mare și Sfânt, 26, 700064 - Iași (IS) tel. 0232/212003 (Episcopie); 0232/212007 (Parohie); e-mail: editor@ercis.ro design și conținut copyright 2001-2026 * * toate drepturile rezervate * găzduit de HostX.ro * stat | ![]() |