© Vatican Media

Paştele: curajul femeilor

Este nevoie de mult curaj pentru a se trezi într-o dimineaţă ca aceasta, după tot ceea ce s-a întâmplat în zilele pătimirii, şi pentru a porni spre un mormânt. Este nevoie de curaj pentru a merge să vadă din nou moartea în faţă, să privească sfârşitul în faţă, să retrăiască chinul unui trup rănit. Şi totuşi, tocmai în această călătorie, femeile trăiesc experienţa de a fi zdruncinate de vestea învierii.

Dar mai întâi este nevoie de curajul de a merge. Cred că există o ucenicie a curajului, pe care aceste femei o cunosc bine. O ucenicie care ne învaţă să credem, să fim fideli, să sperăm imposibilul. De unde au învăţat aceste femei curajul de a merge spre un mormânt?

L-au învăţat însoţindu-l pe Isus - chiar şi de departe - până la Calvar, până la sfârşit, până la moarte. Este acel curaj pe care-l cunosc toate femeile care însoţesc un prieten, o mamă, un frate la moarte. Există cei care fug de sfârşit şi cei care învaţă fidelitatea chiar şi atunci când pare fără rezultate imediate, chiar şi atunci când nu înving moartea, ci trebuie să o îndure pentru a putea trece prin ea.

Este curajul de a merge şi de a sta în faţa unei pietre care nu poate fi înlăturată, o piatră imposibil de mutat. Este curajul celor care stau în faţa imposibilului şi nu dau înapoi. Ei îndură imposibilul, pentru a fi aproape de cei pe care îi iubesc, chiar şi atunci când nu mai este nimic de făcut. Un curaj mişcat de compasiune şi de afect, al unei inimi sfâşiate de durere, dar care nu fuge, care se simte neputincioasă, dar nu încetează să iubească.

A sta în faţa imposibilului ne permite să învăţăm că uneori sfârşitul nu este sfârşitul, ci începutul, zorii unei noi zile. Dacă rămânem până la sfârşit, sfârşitul devine un "limes", o graniţă care ne deschide spre un nou început. Dar este nevoie de curajul de a sta la graniţa dintre noapte şi zi, dintre sfârşit şi început.

Un astfel de curaj se învaţă în familiaritate cu lucrurile care nu se văd, dar despre care ştim că cresc şi se nasc invizibile. Ca sămânţa în pământ, ca viaţa în sânul unei femei; există lucruri care nu se văd, există o viaţă pe care nu o putem controla şi care încolţeşte chiar şi în cele mai întunecate momente, chiar şi în terenurile cele mai aride, chiar şi în situaţiile care par de moarte. Dar este nevoie de credinţa celor care speră în ceea ce încă nu se vede, a celor care nu încetează niciodată să creadă în viaţă chiar şi în faţa morţii.

Şi astfel, aceste femei merg şi fac gesturi care par inutile, cum ar fi acela de a merge spre un mormânt închis pe care nu-l pot deschide, pentru a exprima iubirea lor chiar şi atunci când pare că nu foloseşte la nimic. Există gesturi care nu folosesc la nimic - şi de fapt, bărbaţii, ceilalţi discipoli, au rămas acasă, deoarece pentru ei pare inutil să aducă omagiu unui cadavru - dar sunt acele gesturi care exprimă credinţa în imposibil, speranţa în invizibil, care este esenţialul vieţii.

Viaţa nouă, care nu vine de la noi, poate ajunge la noi numai de sus. Nu noi putem salva pe cineva, nu noi putem da la o parte piatra, nu noi putem face posibil imposibilul; dar, stând în faţa mormântului, putem fi martorii irupţiei unui cuvânt care vine de la Dumnezeu.

Ceea ce se întâmplă este ca un cutremur, o răsturnare de situaţie; o forţă care rostogoleşte piatra care ţinea mormântul închis. Este posibil să ne schimbăm privirea, să vedem dincolo de mormântul morţii, să descoperim că el este gol. Este nevoie de un cutremur pentru a răsturna perspectiva, pentru a deschide o falie, pentru a permite unei noi vieţi să izbucnească. Şi pentru a ne da seama că mormântul este gol: moartea nu poate reţine o viaţă precum aceea a lui Isus, mormântul nu este sfârşitul, devine un sân care naşte la viaţă în plinătatea sa. Acel gol nu evocă numai o pierdere, ci declară întocmai că viaţa nu poate rămâne prizonieră a morţii. Viaţa în Cristos învie şi ne aşteaptă în viitor: "Voi, nu vă temeţi! Ştiu că-l căutaţi pe Isus cel răstignit. Nu este aici, căci a înviat după cum a zis. Veniţi şi vedeţi locul unde a zăcut! Mergeţi în grabă şi spuneţi discipolilor lui: «A înviat din morţi şi, iată, merge înaintea voastră în Galileea! Acolo îl veţi vedea»".

Femeile care au avut curajul să însoţească viaţa până la sfârşit, până la moarte; femeile care au avut curajul să meargă la mormânt, acum trebuie să părăsească acel mormânt pentru că este gol. Viaţa continuă nu în cimitire, ci în Galileea. În viaţa obişnuită de fiecare zi, aceste femei trebuie să trăiască evanghelia învierii, să trăiască ele însele ca nişte înviate pentru că au fost eliberate de frica morţii. Să trăiască în aşteptarea întâlnirii cu Domnul care vine în întâmpinarea noastră, care merge cu noi.

Şi noi, care celebrăm Paştele Domnului Înviat, suntem chemaţi să alergăm spre Galileele noastre şi să trăim aşa cum a trăit Isus, vestind Evanghelia Împărăţiei şi vindecând rănile oamenilor; să trăim ca nişte înviaţi în oraşele noastre şi în casele noastre, descoperind în întâlnirile neaşteptate cu toţi că este posibil a crede, a spera, că este posibil a învinge răul cu o iubire mai puternică. După vestea că moartea este învinsă, că imposibilul este posibil, nu trebuie să ne temem de nimic.

Antonio Torresin

(După Settimana News, 5 aprilie 2026)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu