© Vatican Media

În ultima carte a cardinalului Radcliffe o reflecţie despre misiunea Bisericii

Acea învăţătură care se naşte din compasiune

Cardinal Timothy Radcliffe

Publicăm mai jos un fragment din cartea "La sorpresa della speranza. Meditazioni su una Chiesa in cammino" ["Surpriza speranţei: Meditaţii despre o Biserică pe cale"] (Libreria Editrice Vaticana, 160 de pagini), scrisă de cardinalul - fost Maestru General al Ordinului Predicatorilor - căruia i-a fost încredinţată meditaţia de deschidere a primului Consistoriu Extraordinar convocat de Leon al XIV-lea pe 7 şi 8 ianuarie 2026. Cartea, disponibilă în librării începând de astăzi, oferă o amplă reflecţie asupra misiunii Bisericii în societatea contemporană şi a modului său de dialog.

O învăţătură bună este rodul acestei inimi divizate. Acesta este spaţiul în care Sinodul a prins formă, plantându-se tocmai în mijlocul acestei tensiuni dintre adevărurile credinţei noastre şi adevărurile vieţii complexe a persoanelor. Papa Francisc a declarat că Documentul final al Sinodului "împărtăşeşte Magisteriul obişnuit al succesorului lui Petru (cf. EC 18 § 1; CBC 892) şi, ca atare, cer să fie acceptat. El reprezintă o formă de exercitare a învăţăturii autentice a episcopului de Roma". Autoritatea sa derivă din această dublă fidelitate: faţă de evanghelie şi faţă de speranţele şi suferinţele poporului lui Dumnezeu.

În acest spaţiu are loc întâlnirea cu Dumnezeu, căci Dumnezeu locuieşte în spaţiul dintre aripile heruvimilor deasupra Chivotului Legământului. Sau în spaţiul gol al unui mormânt în dimineaţa de Paşte. Centrul învăţăturii noastre este un om suspendat între cer şi pământ pe o cruce, ale cărui ultime cuvinte, conform Evangheliilor lui Marcu şi Matei, au fost o întrebare.

Acesta este spaţiul pe care noi, preoţii, îl ocupăm ca învăţători. Este o poziţie dificilă, căci unii cer o claritate care ne poate împiedica să recunoaştem prezenţa lui Dumnezeu în luptele noastre zilnice, în timp ce alţii resping învăţătura Bisericii ca fiind irelevantă sau depăşită. Unii pretind că ştiu totul cu o certitudine tulburătoare, în timp ce alţii sunt sfâşiaţi de îndoială. Îmi amintesc de cuvintele poetului irlandez W.B. Yeats, scrise după ce Primul Război Mondial a devastat Belgia: "Cei mai buni nu au nicio convingere, cei mai răi / sunt plini de o intensitate pasională".

Aşadar, cum ar trebui să experimentăm această tensiune şi să propovăduim credinţa? În primul rând, cu compasiune. În Evanghelii, învăţătura lui Isus a fost un act de compasiune. Marcu ne spune că, înainte de înmulţirea pâinilor pentru cei cinci mii, Isus a văzut marea mulţime şi "a avut milă de ei, pentru că erau ca oile care nu au păstor; şi a început să-i înveţe multe" (Mc 6,34). Învăţătura plină de compasiune îi hrăneşte. Conform tradiţiei catolice, învăţarea este un act de milostenie spirituală. Toată învăţătura şi predicarea izvorăsc din compasiune pentru vieţile şi experienţele oamenilor.

Un maestru dominican de novici din provincia mea spunea acum un secol: "Iubeşte-i pe cei cărora le predici. Dacă nu-i iubeşti, nu le predica, predică-ţi ţie însuţi". Vom fi buni învăţători numai dacă ne deschidem inimile la tot ceea ce experimentează ceilalţi. Trebuie, într-un anumit sens, să devenim unul dintre ei, cunoscându-le rătăcirea şi eşecurile din interior, aşa cum Dumnezeu a devenit unul dintre noi, "asemenea nouă în toate, afară de păcat".

A locui în acel loc între ciocan şi nicovală, între învăţătura Bisericii şi viaţa poporului nostru, înseamnă a ne însuşi întrebările membrilor săi. Nu trebuie să credem că învăţătura înseamnă numai a oferi răspunsuri la întrebările altora. Am menţionat deja episodul arhiepiscopului care a îndemnat un grup de novici dominicani să studieze Summa lui Toma, deoarece aceasta oferea 56.000 de răspunsuri la fiecare întrebare pe care o vor întâlni vreodată. Şi repet: Sfântul Toma ar fi fost scandalizat!

Învăţătura începe atunci când îndrăznim să îmbrăţişăm întrebările care ard în inima persoanelor şi, cumva, să ni le însuşim, prin rugăciune şi reflecţie. TomᚠHalík susţine că vocaţia dificilă a sfintei Tereza de Lisieux a fost să se alăture ateilor. Franţa secolului al XIX-lea era pătrunsă de anticlericalism radical şi ateism, dar aceasta era lumea ei. Halík notează: "Tereza declară că îi simte pe atei ca pe fraţi, cu care acum stă la aceeaşi masă şi mănâncă aceeaşi pâine şi îl imploră pe Dumnezeu să nu o alunge de la acea masă". Ea a voit să fie solidară cu acei necredincioşi, să bea potirul lor de suferinţă, să împărtăşească întrebările lor în timp ce se ruga lui Dumnezeu. Numai atunci poate începe o învăţătură cu adevărat plină de compasiune.

Învăţarea necesită, fără excepţie, acceptarea de întrebări la care nu există răspunsuri imediate.

(După L'Osservatore Romano, 21 ianuarie 2026)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu