© Vatican Media

Acea convorbire telefonică transformată în rugăciune

Convorbirea telefonică cu Buzz Aldrin, al doilea om care a pus piciorul pe Lună acum exact 56 de ani; şi care a văzut Pământul de acolo de sus cu proprii ochi.

Cuvintele rostite de Leon al XIV-lea despre misterul Creaţiei, măreţia sa şi fragilitatea sa, după ce a contemplat şi el frumuseţea firmamentului printr-un telescop.

Apelul sincer al papei, după atacul armatei israeliene împotriva parohiei catolice "Sfânta Familie" din Gaza City, pentru a pune capăt barbariei războiului, pentru a căuta o soluţie paşnică la conflict, pentru a respecta dreptul umanitar, pentru a respecta obligaţia de a proteja civilii, interzicerea pedepselor colective, a utilizării nediscriminatorie a forţei şi a strămutării forţate a populaţiilor. Decizia de a numi pe rând cele trei victime ale raidului asupra bisericii, nu pentru că sunt creştini, ci pentru a reitera că fiecare viaţă este sacră, aşa cum este fiecare loc de cult. Pentru a da un nume tuturor victimelor nevinovate ale unui masacru fără sens care continuă. Fiecare victimă cu un nume, un prenume, o istorie; unde în fiecare zi sunt enumerate doar numerele.

Sunt momente, diferite între ele. Ca nişte tablouri. Aproape în timp, dar diferite, ne spun acelaşi lucru despre sensul păcii şi non-sensul războiului. Descriu cu precizie cum comunicarea - făcută din gesturi, din imagini, din cuvinte - poate fi în acelaşi timp dezarmată şi dezarmantă.

La un moment dat, convorbirea telefonică cu Buzz Aldrin s-a transformat în rugăciune. Cu cuvintele Psalmului 8. Care îi vorbeşte Domnului despre măreţia lucrărilor sale: a cerului, a lunii, a stelelor; şi apoi a omului. Atât de mic şi totuşi atât de mare. Un punct minuscul, nici măcar vizibil de pe lună. Totuşi, "i-ai dat în stăpânire lucrarea mâinilor tale, toate le-ai pus sub picioarele sale".

Pentru ce? Iată, pentru ce.

Câteva cuvinte şi câteva imagini sunt suficiente pentru a ne pune pe fiecare dintre noi în faţa propriilor responsabilităţi. Pentru lucrurile spuse şi nespuse, făcute şi nefăcute. Şi pentru a înţelege că ar fi suficient puţin pentru a ne opri şi a reîncepe. Şi a înţelege că nimeni nu poate considera adevărul în care credem sau suferinţele îndurate sunt atât de absolute încât să legitimeze distrugerea unor vieţi umane nevinovate. Pentru că a încălca demnitatea fiinţei umane înseamnă, în definitiv, a face ultraj la adresa lui Dumnezeu, a cărui imagine este fiinţa umană. Înseamnă a renega propria istorie al cărei fiu este fiecare. Înseamnă a distruge minunăţia Creaţiei, care este casa noastră comună.

În filmul Gravity, premiat cu Oscar în 2013, cei doi protagonişti astronauţi privesc cu uimire Pământul din spaţiu şi unul îl întreabă pe celălalt: "Unde ţi-ai întins cortul?". O expresie puternică, având în vedere că Prologul Evangheliei după Ioan afirmă că Cuvântul lui Dumnezeu "şi-a întins cortul printre noi". Această mică planetă a noastră, sfâşiată de războaie, este atât de bogată într-o promisiune, deja înscrisă în actul Creaţiei, încât Dumnezeu însuşi a ales să o locuiască şi astfel să o mântuiască. Pentru aceasta, războaiele care o devastează nu vor triumfa în cele din urmă.

Paolo Ruffini

(După L'Osservatore Romano, 21 iulie 2025)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu