© Vatican Media

Conciliul din Niceea ca eveniment cultural

Dumnezeul întrupat

La începutul documentului său despre a 1700-a aniversare a Conciliului din Niceea (325), Comisia Teologică Internaţională (CTI) îl citează pe Atanasiu cel Mare (295/300-373) care, în raport cu simbolul conciliului, aşa spune istoricul Bisericii Catolice Klaus Schatz (nr. 4), vorbeşte despre cuvântul lui Dumnezeu care rămâne în veci (Is 40,8). Cum poate un simbol, născut în antichitatea târzie, să pretindă să se bucure de o valenţă extratemporală? Conciliul din Niceea este oare strâns legat de cultura din antichitatea târzie? În perioada care merge de la Alexandru cel Mare (356-323) la cotitura de epocă, cultura şi filozofia elenistă erau răspândite în Orientul Mijlociu şi în aşa-numitul Orient.

Adolf von Harnack (1851-1930) considera Crezul de la Niceea (astăzi İznik/Turcia) ca o falsificare a evangheliei lui Isus despre milostivirea lui Dumnezeu Tatăl. Conform istoricului Bisericii protestante, originea acestei falsificări s-ar datora cristologiei Evangheliei după Sfântul Ioan. În opinia lui Harnack, dogma cristologică a fost o "operă a spiritului grec pe fundalul evangheliei". Harnack considera "doctrina mântuirii în persoana omului-Dumnezeu" incompatibilă cu evanghelia lui Isus. La o analiză mai atentă însă, prezbiterul Arius din Alexandria (256/260-cca. 336) a fost cel care, cu doctrina sa despre începutul temporal şi despre natura de creatură a Fiului lui Dumnezeu, a adaptat în mod discutabil credinţa în Isus Cristos la (neo-)platonism, deoarece filozofia predominantă a vremii îl concepea pe Dumnezeu ca un principiu prim non-relaţional, astfel încât Fiul era potrivit pentru poziţia de fiinţă intermediară între Dumnezeu şi lume, ceea ce excludea co-eternitatea sa cu Tatăl.

Noţiunea lui Arius despre Dumnezeu este deja incompatibilă cu credinţa Vechiului Testament. De fapt, Dumnezeului lui Israel, care se revelează poporului său şi îi rămâne fidel, îi aparţine în mod inseparabil cuvântul său (dābār/logos), Duhul său (rūă/pneuma) şi Înţelepciunea sa (oḵmāh/sophia). Mărturisirea lui Isus din Nazaret ca Mesia al lui Israel şi Fiu al lui Dumnezeu este legată de această realitate, precum şi de dualitatea dintre unicul Dumnezeu şi figura Fiului Omului (Dan 7,9-14). Documentul CTI subliniază acest lucru în paragraful despre unitatea istoriei mântuirii, inspirându-se din studii iudaice mai recente (nr. 18-20). În acelaşi timp, documentul avertizează împotriva derivării credinţei creştine în Dumnezeu Tatăl şi Fiul său întrupat din scrierile târzii ale Bibliei lui Israel sau a proiectării acesteia, chiar dacă din punct de vedere creştin, Dumnezeul lui Isus nu este altul decât Dumnezeul lui Abraham, Isaac şi Iacob, adică Dumnezeul lui Israel. Comisia Teologică Internaţională subliniază, de asemenea, identitatea ebraică a lui Isus şi a mamei sale, Maria (nr. 26). Biserica nu putea să-l urmeze pe Arius, deoarece, urmând noţiunea sa despre Dumnezeu, era imposibil să conceapă radicalitatea "kenozei întrupării" şi să audă "strigătul Fiului lui Dumnezeu" (nr. 27) în strigătul celui răstignit. Pentru a se distanţa de Arius, părinţii Conciliului din Niceea au recurs la binecunoscutul homoousios (a fi de aceeaşi esenţă [ousia]). În ceea ce priveşte definiţia acelui conciliu a relaţiei dintre Fiul şi Tatăl, studiul CTI vorbeşte despre metafraze (nr. 114-115). Acesta este un termen din filologie care se referă la traducerea literală a unei expresii în alta. În cazul lui homoousios, este vorba despre transpunerea literală a afirmaţiei despre divinitate din In 1,1, un text de referinţă cheie în disputa dintre Arius şi Atanasiu: "La început era Cuvântul (logos), şi Cuvântul era la Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu (theos)". Şi Septuaginta, traducerea scrierilor Bibliei ebraice în cadrul iudaismului elenistic din jurul anului 250 î.C., este descrisă şi de Comisia Teologică Internaţională ca o metafrază.

La nr. 84, studiul CTI defineşte Conciliul din Niceea ca fiind un "eveniment cultural şi intercultural". Raportul dintre religie şi cultură ridică întrebarea cum îşi poate găsi credinţa creştină spaţiu într-o altă cultură decât aceea în care a luat naştere. Acest lucru este posibil, aşa cum a subliniat în repetate rânduri Papa Benedict al XVI-lea, deoarece culturile umane sunt deschise una la alta, chiar dacă, din punct de vedere istoric, raportul lor a fost adesea caracterizat de violenţă. Culturile nu sunt fenomene închise, ci se influenţează reciproc. În termeni de studii culturale, este, prin urmare, mai bine să se vorbească mai curând despre interculturalitate decât despre înculturare, aşa cum face studiul CTI.

Dacă Arius ar fi prevalat cu concepţia sa despre Dumnezeu, religia creştină, mărturisind întruparea lui Dumnezeu, nu ar fi existat. Pentru că atunci nu ar fi fost Dumnezeu însuşi, ci o fiinţă intermediară între Dumnezeu şi lume care a luat trup omenesc.

Prin urmare, Conciliul din Niceea nu este pur şi simplu un conciliu printre altele care i-au urmat sau pur şi simplu primul dintre conciliile ecumenice din punct de vedere numeric. Simbolul (Crezul) Conciliului din Niceea este "norma credinţei creştine drepte" (nr. 55) - împreună cu extinderea celui de-al treilea articol despre Duhul Sfânt al Conciliului din Constantinopol (381). Dimpotrivă, formula doctrinală a Conciliului din Calcedon (451) este o definiţie pentru ocrotirea credinţei (nr. 53), căreia îi aparţine şi credinţa în umanitatea deplină a lui Isus.

"Credem aşa cum am fost botezaţi", spune Atanasiu (nr. 51). Botezul, totuşi, presupune mărturisirea adevăratei divinităţi a lui Cristos (lex orandi - lex credendi). Întrucât Isus este cu adevărat Fiul lui Dumnezeu, putem, conform lui Vasile cel Mare (329/330-378), să ne rugăm lui, ba chiar să-l adorăm (nr. 61). Comisia Teologică Internaţională ne aminteşte pe bună dreptate că "învăţătura credinţei drepte este necesară şi face parte din practica conformă cu botezul" (nr. 51) şi trebuie aprofundată constant fie în omilii, fie în cateheză (nr. 56-58).

Împreună cu Nuovo Testamento, Symbolum Nicaenum aparţine fazei normative a dezvoltării credinţei creştine. Motivul pentru care Crezul de la Niceea revendică o normativitate durabilă dincolo de contextul cultural în care s-a născut se bazează pe teologia revelaţiei şi a întrupării. Dacă, în Isus Cristos, Dumnezeu însuşi ne-a vorbit nouă, oamenilor, drept Cuvânt făcut trup, atunci trebuie să ne ţinem de o revelaţie verbală şi, prin urmare, de un adevăr de mărturisire care reglementează orice discurs autentic despre Isus Cristos, Fiu al lui Dumnezeu. Cu teologul Erik Peterson (1890-1960), care s-a convertit la credinţa catolică la Roma, s-ar putea spune că "revelaţia Logos-ului" în Isus Cristos a fost "plăsmuită în dogmă". Totuşi, parcursul de la kerygma la dogmă este indisolubil legat de drumul de la dogmă la vestire, care constă în deschiderea mărturisirii credinţei către astăzi.

Helmut Hoping,
Universitatea din Freiburg

(După L'Osservatore Romano, 21 mai 2025)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu