© Vatican Media

Alergarea lui Petru

Este frumos cuvântul cu care se indică obiectul pe care atleţii şi-l transmit, din mână în mână, în timpul concursului: ştafeta (în italiană: il testimone). Şi este o imagine frumoasă, ştafeta, pentru a exprima ceea ce este Biserica. O ştafetă care se desfăşoară, se deapănă, de douăzeci de secole, de-a lungul tuturor străzilor din lume. O istorie de prietenie contagioasă. O contagiune făcută din întâlniri şi, întocmai, din mărturie. După cum o piatră care căzând în apă provoacă o serie infinită de valuri care se succed lărgindu-se încontinuu, tot aşa Paştele Domnului înviat şi apariţiile sale prietenilor săi, apostolii ("trimişi"), este ca Big bang-ul care a re-creat lumea, determinând această mişcare de valuri care de două milenii cuprinde lumea noastră umană, "până la marginile pământului" (Fap 1,8).

Modul cu care se manifestă acest "curent uman" izvorât astfel la Ierusalim este întocmai al alergării, al ştafetei mai exact. Nu este un maraton, nu este o alergare pentru fondişti, ci pentru sprinteri. De fapt, timpul uman este scurt, şi "secerişul este mare" (Mt 9,37), aşadar este o muncă pentru lucrători harnici, capabili şi de sprinturi neprevăzute dacă o cer condiţiile lumii şi ale istoriei. A înţeles totul poetul polonez Twardowski în cea mai vestită poezie: Să ne grăbim să iubim. Este un fapt de iubire, nimic altceva. Şi nimeni nu merge lent la logodnica sa / logodnicul său, merge alergând. Aşa cum face Petru când îl recunoaşte pe Isus din barcă şi se aruncă în apă pentru a ajunge acolo pe mal unde îi aştepta, pentru că Domnul primerea, ne precedă, ne anticipează.

Aşadar, o ştafetă, nu o muncă pentru singuratici, ci un joc de echipă. Atleţii de ştafetă aleargă pe o distanţă scurtă, dar fundamentală, decisivă pentru că au o misiune în faţa lor: a înmâna ştafeta celui care vine după ei. Ştafeta, viaţa lor ca mărturie. Această flacără care trece din mână în mână este mai importantă decât identitatea şi decât valoarea coridorului, este focul credinţei care trebuie să se propage în lume, Isus ne aminteşte asta în Evanghelie, cu un strigăt: "Am venit să aduc focul pe pământ; şi cum aş vrea ca să fie deja aprins!" (Lc 12,49). Am aprins focul pe pământ? Aceasta este întrebarea pe care şi-o pune fiecare creştin, în fiecare zi. Şi continuă cu acest spirit alergarea sa. Şi astăzi.

Petru şi Paul, coloanele portante ale alergării lungi a Bisericii, citind cuvintele lor în Biblie, aleargă mereu. Paul aleargă spre destinaţie "uitând cele din urmă şi avântându-se către cele dinainte" (Fil 3,13). Creştinul are o destinaţie, ştie că istoria are un scop şi un sfârşit. Că este un nou început. Acel nou început pe care Petru îl intuieşte în mod confuz în duminica de Paşte alergând spre mormânt. În acea alergare în lumina dimineţii Petru nu ajunge primul. Odată era obişnuit să ajungă mereu primul, să fie primul, aşa a făcut cu fratele Andrei, cu ceilalţi apostoli, şi cu Isus însuşi, dându-i sfaturi care sunau ca porunci până când Învăţătorul l-a certat şi i-a amintit că misiunea sa era "să meargă în spate", să urmeze. Că alergarea sa nu este "a sa", ci este un fragment, oricât de important ar fi el, dintr-o infinită ştafetă compusă din toată omenirea şi că "Dumnezeu nu este părtinitor" (Fap 10,34). În acea dimineaţă la mormânt Petru ajunge în urmă, primul ajunge Ioan. Apostolul iubit de Domnul, misticul Ioan, autorul celei de-a patra Evanghelii, capodoperă spirituală şi teologică. Şi totuşi Isus a încredinţat îngrijirea Bisericii, a acelei ştafete, nu rapidului Ioan, ci lui Petru, care adesea tinde să se împiedice. Petru, adică un om. Pentru că aşa cum intuieşte un genial scriitor englez, "toate imperiile şi toate regatele s-au prăbuşit, prin această slăbiciune intrinsecă şi constantă, că au fost întemeiate de oameni puternici pe oameni puternici. Dar acest unic lucru, istorica Biserică creştină, a fost întemeiată pe un om slab, şi pentru acest motiv este indestructibilă. Pentru că niciun lanţ nu este mai puternic decât veriga lui cea mai slabă".

Andrea Monda

(După L'Osservatore Romano, 8 mai 2025)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu