© Vatican Media

Pr. Pasolini (7): Dumnezeu prin cruce ne revelează că suntem veşnici, nu nemuritori

Publicăm sinteza celei de-a şaptea meditaţii a predicatorului Casei Pontificale care conduce exerciţiile spirituale de Postul Mare pentru Curia Romană în Aula "Paul al VI-lea". Călugărul capucin reflectă asupra modului în care societatea contemporană s-a îndepărtat de conceptul de moarte, în timp ce întruparea, în schimb, este un semn al iubirii radicale a lui Dumnezeu.

Epoca noastră a generat o iluzie de nemurire, alimentată de progres şi de bunăstare, care ne face să ignorăm limitele condiţiei umane. Şi Biserica, uneori, cu greu se redimensionează pentru a oferi o mărturie credibilă a împărăţiei lui Dumnezeu. Această înlăturare a morţii se manifestă în incapacitatea de a trăi senin aşteptarea şi în obsesia pentru hiperactivitate şi prezenţa constantă pe multele fronturi în care realitatea ne solicită. Frica morţii a făcut dificilă înfruntarea de alegeri definitive, favorizând neangajarea şi iluzia de a putea revoca mereu deciziile luate.

Societatea contemporană a anulat ritualurile şi cuvintele care odinioară ajutau la înfruntarea trecerii morţii cu sens şi curaj. Astăzi, moartea este adesea redusă la un spectacol mediatic sau la problemă tehnică a ştiinţei medicale. Această îndepărtare de conceptul de moarte împiedică să se înţeleagă sensul cel mai profund al vieţii şi al speranţei creştine. Sfântul Francisc de Assisi, numind-o "sora moarte", oferă o alternativă radicală: a accepta condiţia umană de a fi finit ca parte a unui parcurs care conduce la veşnicie.

Păcatul, înţeles ca folosire falimentară a libertăţii, se naşte adesea din tentativa de a scăpa de precaritatea vieţii. Totuşi, unicul antidot adevărat este iubirea, trăită în manieră concretă şi profundă, aşa cum dau mărturie cuvintele Sfântului Ioan: "Noi ştim că am trecut de la moarte la viaţă, pentru că îi iubim pe fraţi" (1In 3,14). A iubi până la sfârşit înseamnă a accepta limita şi a o transforma într-o oportunitate pentru a ne dărui fără rezerve.

Cristos nu a eliminat moartea, ci a trecut prin ea pentru a ne arăta că poate fi locuită şi transfigurată. Întruparea nu este numai un răspuns la păcat, ci un gest de iubire radicală cu care Dumnezeu s-a implicat în existenţa noastră. Evanghelia după Sfântul Marcu subliniază paradoxul unui Dumnezeu care mântuieşte prin cruce, revelându-ne că, deşi fiind veşnici, nu suntem nemuritori.

Paul îi avertizează pe galateni cu privire la riscul de a se întoarce la o credinţă întemeiată pe frică şi pe lege, şi nu pe încrederea în darul gratuit al lui Dumnezeu. Ioan îndeamnă să discernem spiritele, recunoscând întruparea nu ca o idee, ci ca un mod concret de a trăi realitatea. Întruparea ne cere să rămânem tari în încrederea că realitatea, în pofida dificultăţilor sale, este locul împărăţiei lui Dumnezeu. A trăi ca fii ai lui Dumnezeu şi fraţi între noi este o alegere de reînnoit în fiecare zi, având certitudinea că iubirea până la sfârşit nu numai că este posibilă, ci a fost deja mărturisită de atâtea generaţii de bărbaţi şi femei. Această cântare de iubire putem s-o intonăm şi noi, cu viaţa noastră.

(După Vatican News, 12 martie 2025)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu