© Vatican Media

Recitind cartea lui Gianfranco Ravasi despre "Qohelet"

Lecţia Ecleziastului despre deşertăciunea timpului nostru

Poate pentru că trăim într-o lume tot mai dominată de individualisme neînfrânate, biciuită de iniţiative răsunătoare care tulbură natura noastră, poate pentru că totul pare să ne proiecteze spre o manie isterică de succes, de glorie, de cucerire. Poate pentru că este dificil să ne sustragem de la aroganţa puterii, precum şi a ştiinţei. Poate pentru că toate acestea ne produc în mod constant dezamăgiri şi frustrări. Poate pentru aceste lucruri sau altele, fapt este că de un pic de timp îmi răsuna în cap versetul "Deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciune", şi era aşa de insistent, încât să mă inducă să recitesc întregul text al Ecleziastului, Qohelet, unul dintre textele cele mai scurte şi incisive din Vechiul Testament. Ei bine, chiar şi o lectură superficială intră cu determinare asupra privirii noastre convenţionale la lucrurile din lume. Pentru că tot ceea ce este scris, ceea ce a fost scris în urmă cu peste două mii două sute de ani este totul adevărat. Este totul absolut actual şi are de-a face cu sensul ultim al existenţei noastre. Şi anume că, până la urmă, este un nimic, un abur, o picătură în mare.

Într-o seară vorbeam despre asta cu părintele Mauro, parohul meu, care a alergat în camera sa ca să ia un exemplar al volumului publicat în urmă cu câţiva ani de cardinalul Gianfranco Ravasi "Qohelet" (San Paolo ed., 1988). Subtitlul este chiar năucitor: "Cartea cea mai originală şi "scandaloasă" a Vechiului Testament". De ce "scandaloasă"? Şi dacă este aşa, cum de a intrat chiar în Biblie?

Este inutil de spus cât de interesant şi captivant este volumul lui Ravasi (traducere în română: Gianfraco Ravasi, "Qohelet. Cartea cea mai originală şi "scandaloasă" a Vechiului Testament", Ed. "Sapientia", 2024, 288 pagini, n.t.). Nu numai că ne introduce la "misterul" acestui text, ci ne însoţeşte, literalmente, "verset după verset", în tramele sale cele mai ascunse, pentru a ne face să trăim experienţa unei lecturi din care nimeni nu poate ieşi neatins. S-ar putea spune că Ecleziastul este un text filozofic, dar care nu intenţionează să reprezinte o proiecţie a vieţii, o idealizare, o interpretare. Aşadar, nu oferă soluţii uşoare, nu dă răspunsuri, eventual provoacă reflecţii mai vaste. În mod substanţial se limitează să spună ce este viaţa, în manieră cruntă, dacă nu nemiloasă, şi este un pumn în stomac adevărul care ne vine în întâmpinare. Acel adevăr natural care, oricât ne străduim să-l camuflăm, la sfârşit nu-l putem nega.

"Toate sunt deşertăciune." Ba chiar, precizează Ravasi, totul este "gol". Pentru că termenul ebraic este "hebel" care etimologic "trimite la o realitate fluidă şi inconsistentă ca norul mic din zori dizolvat de soare sau ca un nor alungat de vânt". Autorul preferă deci să traducă "hebel" (care dacă este pronunţat, fonetic sună tocmai ca ceva impalpabil) cu "gol", adică total inconsistent, evanescent.

Şi iată atunci că încontinuu Qohelet ne repetă că toată viaţa noastră nu este altceva decât "gol", întocmai cel mult o picătură de rouă care se evaporează la prima rază de soare. Să ne gândim că multe adevăruri din Ecleziast sunt intuite şi în vechi texte sapienţiale egiptene chiar din 1500 î.C., ca şi cum ar spune că omul ştie acest adevăr dramatic dintotdeauna, l-a descoperit în noaptea timpurilor. Şi de fapt, Qohelet trece în revistă comportamentele sociale, figurile cele mai negative, indivizii violenţi şi necinstiţi, guvernanţii corupţi, tiranii asupritori. Efectiv, dacă privim contemporaneitatea noastră, ne vine să întrebăm: Ce este nou sub soare? Nimic, totul este în mod iremediabil şi mereu gol.

Dar atunci, dacă suntem într-un gol imens, ce valoare are toată truda care-l istoveşte pe om sub soare? Clară şi tragică întrebarea lui Qohelet. Dar atenţie, Ravasi ne avertizează şi cu privire la interpretările mângâietoare (dacă totul este gol, atunci să ne limităm să ne bucurăm în mod banal de micile bucurii) sau retributive (aici totul este gol, dar după aceea, în lumea de dincolo, totul va fi mai frumos şi consistent). Nu, Qohelet nu face reduceri. Nu există nimic în mod convenţional pozitiv în această lectură a vieţii. Tot ceea ce se întâmplă, perioadele omului, ciclurile naturale, gesturile individuale şi cele colective, totul deja s-a întâmplat şi iarăşi se va întâmpla. Nu există nimic, absolut nimic nou sub soare. De altfel, ce putere avem cu adevărat de a prevesti viitorul, de a ne face preziceri despre complexitatea existentului? Pentru că, spune Qohelet, Dumnezeu "a pus veşnicia în inima omului, / chiar dacă omul nu poate să afle / lucrarea pe care a făcut-o Dumnezeu de la început şi până la sfârşit". Adică, Dumnezeu ne acordă să percepem imensitatea, însă fără a putea să-i înţelegem sensul. Nu putem să ne salvăm de acest orizont, nu există nimic strâmb pe care îl vom putea îndrepta vreodată. Şi după aceea? Ce ne aşteaptă după aceea? Nimic, golul şi iarăşi golul.

Aşadar, cu cât citeam mai mult comentariul lui Ravasi (foarte precis şi foarte bogat în date şi consideraţii), cu atât mă întrebam unde voia să ajungă. Ce soluţie era la sfârşit de departe prospectabilă. Unul dintre textele cele mai frumoase şi solemne spune: "Pentru toate există o vreme şi un timp, pentru toate cele plăcute sub ceruri. Este un timp pentru a se naşte şi un timp pentru a muri; un timp pentru a planta şi un timp pentru a smulge ce s-a plantat; un timp pentru a ucide şi un timp pentru a vindeca; un timp pentru a dărâma şi un timp pentru a construi; un timp pentru a plânge şi un timp pentru a râde; un timp pentru a geme şi un timp pentru a dansa."

La sfârşit, am înţeles că întrebarea care se agita înăuntrul meu nu este: Ce orizont ne propune Qohelet, ce răspuns? Ba chiar, pentru ce este importat să citim Ecleziastul, pentru ce să trăim această experienţă?

Qohelet ne sugerează că probabil putem şi trebuie să reflectăm mereu asupra adevărului crunt al condiţiei noastre, un fir de praf pierdut în cosmos. Eventual, în lupta noastră zilnică a trăirii, de fiecare dată când alegem un drum, putem lărgi orizontul viziunii noastre şi, amintindu-ne de avertismentul Ecleziastului, în loc să pretindem că suntem înaintea evenimentelor, să ne punem în proximitatea divinului. Astfel, de exemplu, dacă fiecare lucru îşi are timpul său (care, aşa cum aminteşte Papa Francisc, este superior spaţiului), atunci ar fi înţelept să acordăm atenţiei timpului care ne este încredinţat, cel pe care-l trăim şi ce să facem cu el. A sta în timpul nostru, în finitudinea noastră, a o accepta. Şi iarăşi, de exemplu, în acest timp a hrăni teama de Dumnezeu, care nu înseamnă a ne fi frică, ci a încerca o relaţie, deşi ştim că voinţa sa este pentru noi de necunoscut. Aşadar, a face dintr-o credinţă curată înţelepciunea noastră (şi a face să vină în minte cei "săraci în duh" pe care Cristos îi declară "în mod scandalos" fericiţi!).

Volumul lui Ravasi se încheie cu o trecere în revistă a exemplelor luate din literatura mondială din orice timp şi din orice latitudine, ca demonstraţie a cât de mult aceasta a simţit mereu nevoia de a se confrunta cu Ecleziastul, aşa încât să spună cât de mult este mereu actual şi arzător adevărul pe care-l exprimă.

Şi în această privinţă, îmi vine în minte şi monologul final în capodopera lui Ridley Scott, "Bladerunner", când cel care replică spune "am văzut lucruri pe care voi umanii nu vi le-aţi putea imagina... Şi toate acele momente se vor pierde în timp, ca şi lacrimile în ploaie. Este timp de a muri". Cu bună pace a întregii noastre glorii umane deşarte.

Nicola Bultrini

(După L’Osservatore Romano, 4 martie 2025)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu