© Vatican Media

Papa Francisc: Audienţa generală de miercuri, 20 noiembrie 2024

Ciclu de cateheze. Duhul şi Mireasa. Duhul Sfânt conduce poporul lui Dumnezeu la întâlnirea cu Isus, speranţa noastră. 14. Darurile Miresei. Carismele, daruri ale Duhului pentru utilitatea comună

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

În ultimele trei cateheze am vorbit despre lucrarea sfinţitoare a Duhului Sfânt care se realizează în sacramente, în rugăciune şi urmând exemplul Născătoarei de Dumnezeu. Dar să ascultăm ce spune un text vestit al Conciliului al II-lea din Vatican: "Duhul Sfânt sfinţeşte, conduce şi împodobeşte cu virtuţi poporul lui Dumnezeu nu numai prin sacramente şi slujiri, ci «împărţindu-şi fiecăruia darurile după cum voieşte» (1Cor 12,11)" (Lumen gentium, 12). Şi noi avem daruri personale pe care acelaşi Duh le dă fiecăruia dintre noi.

De aceea a venit momentul de a vorbi şi despre acest al doilea mod de a lucra al Duhului Sfânt care este acţiunea carismatică. Un cuvânt un pic dificil, îl voi explica. Două elemente contribuie la a defini ce este carisma. Primul, carisma este darul dat "spre binele comun" (1Cor 12,7), pentru a fi util tuturor. Cu alte cuvinte, nu este destinat îndeosebi şi în mod obişnuit pentru sfinţirea persoanei, ci în slujba comunităţii (cf. 1Pt 4,10). Acesta este primul aspect. Al doilea, carisma este darul dat "unuia", sau "unora" în mod deosebit, nu tuturor în acelaşi mod, şi asta este ceea ce îl distinge de harul sfinţitor, de virtuţile teologale şi de sacramente care sunt în schimb aceleaşi şi comune pentru toţi. Carisma este dată unei persoane sau unei comunităţi specifice. Este un dar pe care ţi-l dă Dumnezeu.

Şi asta Conciliul ne explică. Duhul Sfânt - spune el - "dăruieşte credincioşilor de toate categoriile haruri speciale, prin care îi face capabili şi dispuşi să primească diferite activităţi şi servicii folositoare pentru reînnoirea şi creşterea Bisericii, după cuvântul Sfântului Paul: «Fiecăruia i se dă o manifestare a Duhului spre folosul tuturor» (1Cor 12,7)" (Lumen gentium, 12).

Carismele sunt "bijuteriile", sau ornamentele, pe care Duhul Sfânt le dăruieşte pentru a o face frumoasă pe Mireasa lui Cristos. Astfel se înţelege pentru ce textul conciliar se termină cu următorul îndemn: "Aceste carisme, fie extraordinare, fie mai simple şi mai răspândite, fiind deosebit de adecvate şi folositoare pentru nevoile Bisericii, trebuie primite cu recunoştinţă şi bucurie" (Lumen gentium, 12).

Benedict al XVI-lea a afirmat: "Cine priveşte la istoria epocii post-conciliare poate recunoaşte dinamica adevăratei reînnoiri, care a asumat adesea forme neaşteptate în mişcări pline de viaţă şi care face aproape tangibilă vivacitatea sfintei Biserici". Şi aceasta este carisma dată unui grup, prin intermediul unei persoane.

Trebuie să redescoperim carismele, pentru că asta face în aşa fel încât promovarea laicatului şi îndeosebi a femeii să fie înţeleasă nu numai ca un fapt instituţional şi sociologic, ci în dimensiunea sa biblică şi spirituală. Laicii nu sunt ultimii, nu, laicii nu sunt un soi de colaboratori externi sau nişte "trupe auxiliare" ale clerului, nu! Au carisme şi daruri proprii cu care să contribuie la misiunea Bisericii.

Adăugăm un alt lucru: atunci când se vorbeşte despre carisme trebuie risipit imediat un echivoc: acela de a-i identifica pe ele cu înzestrări şi capacităţi spectaculoase şi extraordinare; ele sunt în schimb daruri obişnuite - fiecare dintre noi are propria carismă - care dobândesc valoare extraordinară dacă sunt inspirate de Duhul Sfânt şi întrupate în situaţiile vieţii cu iubire. O astfel de interpretare a carismei este importantă, pentru că mulţi creştini, auzind vorbindu-se de carisme, experimentează tristeţe sau dezamăgire, deoarece sunt convinşi că nu au niciuna şi se simt excluşi sau creştini din divizia B. Nu, nu există creştini din divizia B, nu, fiecare are propria carismă personală precum şi comunitară. Acestora le răspundea deja, în timpul său, Sfântul Augustin cu o comparaţie foarte elocventă: "Dacă iubeşti - spunea el poporului său - ceea ce posezi, nu este puţin. De fapt, dacă tu iubeşti unitatea, tot ceea ce este posedat în ea de cineva, posezi asta şi tu! Numai ochiul, în trup, are facultatea de a vedea; dar este oare numai pentru el însuşi că ochiul vede? Nu, el vede pentru mână, pentru picior şi pentru toate membrele" (Sfântul Augustin, Tratate despre Ioan, 32, 8.).

Iată dezvăluit secretul pentru care caritatea este definită de apostol "calea cea mai bună dintre toate" (1Cor 12,31): ea mă face să iubesc Biserica, sau comunitatea în care trăiesc şi, în unitate, toate carismele, nu numai câteva, sunt "ale mele", aşa cum carismele "mele", chiar dacă par puţin lucru, sunt ale tuturor şi pentru binele tuturor. Caritatea înmulţeşte carismele: face din carisma unuia, a unei singure persoane, carisma tuturor. Mulţumesc!

_______________

ANUNŢ ŞI APEL

Cu ocazia Zilei Internaţionale pentru drepturile copilăriei şi adolescenţei, care se celebrează astăzi, doresc să anunţ că la 3 februarie se va desfăşura aici în Vatican Întâlnirea Mondială privind Drepturile Copiilor intitulată "Să-i iubim şi să-i protejăm", cu participarea unor experţi şi personalităţi din diferite ţări. Va fi ocazia pentru a găsi noi căi menite să ajute şi să protejeze milioane de copii încă fără drepturi, care trăiesc în condiţii precare, sunt exploataţi şi abuzaţi, îndură consecinţele dramatice ale războaielor.

Este un grup de copii care pregăteşte această zi, vă mulţumesc vouă tuturor care faceţi asta. Şi aici este o fetiţă curajoasă care se apropie..., acum vin toţi! Aşa sunt copiii, începe unul şi apoi vin toţi! Să-i salutăm pe copii! Vă mulţumesc vouă! Bună ziua!

Vreau să spun că anul viitor, în Ziua Adolescenţilor, îl voi canoniza pe Fericitul Carlo Acutis şi că în Ziua Tinerilor, anul viitor, îl voi canoniza pe Fericitul Pier Giorgio Frassati.

Ieri s-au împlinit o mie de zile de la invadarea Ucrainei. O aniversare tragică pentru victime şi pentru distrugerea pe care a provocat-o, dar în acelaşi timp o nenorocire ruşinoasă pentru întreaga omenire! Însă asta nu trebuie să ne descurajeze să rămânem alături de martirizatul popor ucrainean, nici de la a implora pacea şi de la lucra pentru ca armele să cedeze locul dialogului şi ciocnirea să cedeze locul întâlnirii.

Alaltăieri am primit o scrisoare a unui tânăr universitar din Ucraina, spune aşa: "Părinte, când miercuri veţi aminti ţara mea şi veţi avea oportunitatea de a vorbi lumii întregi în a o mia zi a acestui teribil război, vă rog, să nu vorbiţi numai despre suferinţele noastre, ci să fiţi martor şi al credinţei noastre: chiar dacă este imperfectă, valoarea sa nu diminuează, pictează cu trăsături dureroase de penel tabloul lui Cristos Înviat. În aceste zile au fost prea mulţi morţi în viaţa mea. A trăi într-un oraş unde o rachetă ucide şi răneşte zeci de civili, a fi martor al atâtor lacrimi este dificil. Aş fi voit să fug, aş voit să fiu din nou un copil îmbrăţişat de mama, aş voit cu onestitate să fiu în tăcere şi iubire, dar îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru că prin această durere, învăţ să iubesc mai mult. Durerea nu este numai un drum spre furie şi disperare; dacă se întemeiază pe credinţă este un bun maestru de iubire. Părinte, dacă durerea face rău înseamnă că iubeşte; aşadar, atunci când veţi vorbi despre durerea noastră, atunci când veţi aminti cele o mie de zile de suferinţă, să amintiţi şi cele o mie de zile de iubire, pentru că numai iubirea, credinţa şi speranţa dau o adevărată semnificaţie rănilor". Aşa a scris acest tânăr universitar ucrainean.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu