© agensir.it

Creştinii, moartea şi dorinţa de viaţă veşnică

de Giorgio Ronzoni

Fiind paroh, mi se întâmplă adesea să prezidez funeralii. De multe ori rudele persoanei răposate doresc ca vreunul să ia cuvântul pentru a o aminti. Sunt de acord cu asta - totuşi, să nu fie prea mulţi - şi ascult şi eu, pentru că sunt convins că în viaţa fiecărei persoane există o pagină sau măcar un rând sau o silabă de evanghelie de perceput. În ultima vreme se întâmplă tot mai des ca mai ales persoanele tinere la microfon să ţină să precizeze că nu sunt credincioase şi atunci ascult şi mai atent: Ce spun aceşti tineri în faţa morţii?

Vreunul speră - fără prea multă convingere, mi se pare - că "după" există "ceva": şi Umberto Eco - numai pentru a numi pe primul care-mi vine în minte -, deşi nefiind credincios, spera că moartea nu era sfârşitul a toate. Şi Luciano De Crescenzo - pentru a aminti un altul - cu simpatie se definea "unul care nu crede, dar unul care speră". Însă, mai mult decât această speranţă firavă, ceea ce pare să-i unească pe toţi, în momentul ultimului salut, este amintirea momentelor frumoase trăite împreună. Aproape de fiecare dată, aceste reevocări se încheie cu o formulă de tipul: "Vei trăi pentru totdeauna în amintirea noastră", unde acel "pentru totdeauna" înseamnă, în realitate, "până când vor trăi cei care te-au cunoscut şi te-au iubit". Cu respect şi fără nicio ironie, îmi vine în minte frumosul film de animaţie "Coco", situat în Mexic în "Día de Muertos": în acel film, care preia o tradiţie populară, morţii supravieţuiesc în lumea de dincolo până când îi amintesc cei vii, dar când nimeni nu-i mai aminteşte, dispar definitiv.

Eu ascult cu atenţie şi respect, aşa cum am spus, confruntând înăuntrul meu aceste gânduri cu speranţa creştină, căutând asemănări şi diferenţe. Şi noi, creştinii, simţim durerea despărţirii şi ne regândim cu nostalgie la toate momentele frumoase împreună cu persoanele pe care le-am iubit. Însă nu credem că vor trăi numai în amintirea noastră, şi pentru că amintirile sunt ca nişte fotografii care dispar în grabă: imagini dragi, desigur, dar viaţa este altceva.

Oricum, există în Evanghelii cel puţin un verset care leagă viaţa, moartea şi amintirea: este cel în care aşa-numitul tâlhar bun spune: "Isuse, aminteşte-ţi de mine când vei intra în împărăţia ta" (Lc 23,42). Nu cere cuiva să-l amintească până când va trăi, dat fiind faptul că ei mor împreună: cere Stăpânului vieţii să nu-l lase să cadă în nimic. Dacă moartea este sfârşitul a toate şi existenţa noastră se prelungeşte numai în amintirea lacunoasă a cuiva care la rândul său va dispărea repede, atunci într-adevăr "suntem făcuţi din aceeaşi substanţă a viselor" şi "omul este o pasiune inutilă". În schimb, dacă viaţa noastră este adunată şi păstrată de amintirea lui Dumnezeu, atunci noi vom trăi şi vom trăi în plinătate: nu numai că va supravieţui spiritul nostru, ci vom primi un trup glorios după imaginea lui Cristos înviat.

În limbajul obişnuit, speranţa este dorinţa unui bine nesigur sau chiar improbabil, ca de exemplu a câştiga la loto. În schimb, speranţa creştină este aşteptarea sigură a realizării promisiunilor lui Dumnezeu care ne va da o viaţă mai deplină şi veşnică dincolo de moarte. Aşteptăm învierea noastră şi pe cea a celor dragi ai noştri, deoarece "Cristos a înviat din morţi, fiind începutul învierii celor adormiţi" (1Cor 15,20). Nu a înviat pentru a rămâne singur toată veşnicia, ci pentru a fi "începutul, primul născut dintre cei morţi" (Col 1,18).

În faţa morţii, creştinul ştie că nu este singur şi că poate spera pentru toţi, pentru toţi să aştepte "răscumpărarea trupului nostru" (Rom 8,23): iarăşi priviri, îmbrăţişări, mângâieri, râsete şi probabil lacrimi, nu de durere, ci de duioşie şi compasiune. De aceea onorăm trupul răposat ca o sămânţă, foarte diferită de copacul care va fi, dar plin de promisiunea unei vieţi noi. Tinerilor, care în timpul înmormântării amintesc la microfon momentele frumoase petrecute împreună cu bunica şi promit să n-o uite, aş vrea să le spun: "Vă daţi seama că doriţi viaţa veşnică? Încercaţi s-o cereţi".

(După Agenţia SIR, 2 noiembrie 2024)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu