© Vatican Media

Interviu luat iezuitului Antonio Spadaro, subsecretar al Dicasterului pentru Cultură şi Educaţie

"Dilexit nos", bătaia milostivirii între violenţe şi algoritme

"Papa Francisc s-a simţit mereu un «păcătos mântuit de iubirea Domnului»" şi în enciclica Dilexit nos invită să se redescopere milostivirea sa şi să se înţeleagă cum Domnul vorbeşte oamenilor "prin emoţiile interioare". Aşa reciteşte pentru mass-media vaticane a patra enciclică a pontifului, publicată la 24 octombrie, iezuitul sicilian părintele Antonio Spadaro, fost director al "La Civiltà Cattolica" din 2011 până în 2023 şi astăzi subsecretar al Dicasterului pentru Cultură şi Educaţie. Un document despre iubirea Inimii lui Isus "expresie a spiritualităţii lui Francisc" şi "cheie de lectură a întregului pontificat". Spadaro aminteşte că a "predat" papei textele despre Preasfânta Inimă pe care prietenul confrate, Diego Fares, "fiu spiritual" al lui Jorge Mario Bergoglio, le scria înainte de muri, şi care au inspirat primul capitol. Şi că episcopul de Roma, cu această enciclică, cere lumii, "care pierde inima" şi orice sensibilitate umană, să recupereze valorile fundamentale.

Părinte Spadaro, credeţi şi dumneavoastră că enciclica este un document central al pontificatului şi o cheie de lectură a întregului magisteriu al lui Francisc?

"Dilexit nos" se concentrează asupra spiritualităţii Papei Bergoglio. Aşadar, într-un fel, putem spune că este o cheie de lectură a întregului pontificat, pentru că este o cheie de lectură a personalităţii spirituale a lui Francisc. Dar să nu uităm că o etapă foarte importantă a pontificatului său a fost Anul Milostivirii. Aşadar, tema milostivirii, deci a inimii care devine apropiată, aproapele, care iubeşte profund, sentimentele, "emoţiile interioare", cum spunea Sfântul Ignaţiu, sunt şi în centrul conducerii lui Francisc, care se mişcă prin discernământ. Discernământul înseamnă a încerca să se înţeleagă cum vorbeşte Domnul prin emoţiile interioare care sunt îndreptate clar spre inimă. Aşadar, aş spune că în mod sigur această enciclică, dar şi Gaudete et exsultate, exortaţia apostolică, sunt expresie a spiritualităţii lui Francisc şi dau lumină asupra întregului pontificat.

Când şi unde se regăseşte mai mult, în acest text, experienţa spirituală a lui Jorge Mario Bergoglio şi a întâlnirii sale personale cu Cristos şi iubirea sa faţă de toţi, toţi, toţi?

Francisc s-a simţit mereu un păcătos mântuit de iubirea Domnului. Amintesc, încă de la primul interviu pe care l-am făcut în 2013, la puţină distanţă de la alegere, că el s-a definit astfel. Aşadar, prioritatea este dată iubirii Domnului. Convertirea este rod al acestei iubiri. Dacă nu există contactul direct, percepţia iubirii, o cunoaştere interioară a Domnului pentru a-l iubi şi a-l urma mai bine, cum spunea Sfântul Ignaţiu, nu poate exista nici convertirea adevărată. Aşadar, a scrie o enciclică despre inimă înseamnă că a intra în inima lui Cristos permite să ne simţim iubiţi de o inimă umană plină de afecte, de sentimente ca ale noastre. Spiritualitatea lui Francisc, în acest sens, este foarte departe de forme incorporale şi rigoriste. El consideră că spiritualitatea implică profund sufletul uman, sentimentele, dimensiunea fizică a fiinţei umane.

Aşadar, "Dilexit nos" este demonstraţia că magisteriul Papei Bergoglio nu este un magisteriu strivit numai pe social, aşa cum l-au înţeles unii?

Aş spune în general că magisteriul lui Francisc nu este strivit pe nimic. Desigur, o credinţă care nu se traduce în fapte este moartă, nu are sens. Aşadar, este clar că dimensiunea socială, magisteriul social al lui Francisc este rodul direct al spiritualităţii sale şi propriu şi al spiritualităţii Inimii lui Cristos. În fond, o spune clar Francisc în această enciclică: trebuie să avem compasiune faţă de pământul rănit. Îl arată în această enciclică pe Isus care întinde mâna şi vindecă. Şi într-un fel leagă magisteriul său precedent cu această imagine, pentru că în Fratelli tutti legăturile fraterne sunt posibile, pentru că ne adăpăm, spune papa, din iubirea Domnului. Graţie acestei iubiri noi putem stabili legături de fraternitate, dar şi să ne îngrijim împreună de casa noastră comună. Aşadar, nu aş face această distincţie între magisteriu social şi magisteriu spiritual. Desigur, inima este în centrul fie al celui spiritual fie al celui social.

Părinte Spadaro este semnificativ că, pentru primul capitol, papa afirmă că s-a inspirat din scrierile inedite ale "fiului său spiritual", Diego Fares, decedat în 2022, care a fost scriitor pentru "La Civiltà Cattolica" sub conducerea dumneavoastră. Ce amintire aveţi despre devoţiunea sa la Preasfânta Inimă?

Diego a fost un prieten foarte drag, un mare scriitor pentru "La Civiltà Cattolica", venit aici la Roma chiar după alegerea lui Francisc, disponibil să părăsească munca pe care o făcea. Munca sa în Argentina era dublă: pe de o parte, preda filozofia la universitate, pe de altă parte, se ocupa de unele case de primire pentru bolnavi terminali şi persoane fără locuinţă fixă. Aşadar, viaţa sa era "îmbrăţişată" de aceste două activităţi şi timbrul său spiritual era marcat de discernământul emoţiilor interioare, deci înrădăcinat profund în inima lui Cristos. El a voit să scrie în ultimele luni de viaţă un text despre inima lui Cristos, la care lucra. Un text foarte frumos pe care după aceea l-am predat papei, care cunoştea şi el această lucrare aşa de frumoasă pe care Diego o făcea. Şi papa a voit s-o valorizeze, pentru că a simţit în acele cuvinte ale lui Diego ecoul a ceea ce simţea el însuşi. Vreau să spun şi că Diego a intrat în Societatea lui Isus când Papa Francisc era provincial al iezuiţilor în Argentina (în 1975, nr). Aşadar, cunoaşterea lor a fost foarte profundă şi a durat decenii.

După părerea dumneavoastră, de ce Francisc a ales tocmai acest moment pentru a dedica o enciclică Preasfintei Inimi a lui Isus? Oare pentru că este preocupat, aşa cum scrie el, că înaintează "o religiozitate fără referinţă la un raport personal cu un Dumnezeu de iubire" şi că creştinismul uită "duioşia credinţei, bucuria dedicării pentru slujire, fervoarea misiunii de la persoană la persoană?

Pe de o parte, cred că un motiv important este percepţia că societatea pierde inima. La un anumit punct în enciclică el spune că "a vedea plângând bunicele, fără ca acest lucru să rezulte intolerabil, este semn al unei lumi fără inimă". Se referă la războaie, la soldaţii morţi, la faptul că lumea în acest moment este despicată şi trăieşte o mare rană deschisă. Şi asta din cauza insensibilităţii, a lipsei de voinţă de a căuta o soluţie la problemele care se pun. Aşadar, o societate care pierde inima are nevoie să fie rechemată la valorile fundamentale. Al doilea motiv da, cred că este ceea ce spuneaţi dumneavoastră, adică devenim sclavi ai angrenajelor pieţei, ai algoritmelor, ai dimensiunii "smart" a existenţei, deci ai eficienţei, pe de o parte, şi, pe de altă parte, în schimb, ai unei dimensiuni mai instinctuale, absolut libere, fără frâne. Am pierdut centrul unificator care conferă sens la ceea ce trăim, adică inima. Aşadar, acest apel este profund şi răspunde la o exigenţă a timpurilor noastre.

În sfârşit, în document este cererea de a nu lua în râs expresiile de fervoare ale poporului lui Dumnezeu care în evlavia sa populară încearcă să-l mângâie pe Cristos. Ce loc are evlavia poporului în magisteriul lui Francisc?

Este foarte importantă, deoarece credinţa celor simpli, populară, manifestă devoţiunea, imaginile. Unul dintre motivele pentru care creştinismul poate să fie în criză este pentru că nu mai reuşeşte să găsească cuvintele şi imaginile pentru a se declara, pentru a se exprima. Aşadar, evlavia populară este un izvor aurifer, putem spune, de imagini, de cuvinte pentru a se exprima, şi în fond se leagă profund cu acelea care sunt sentimentele cele mai umane. Deci, este o spiritualitate, cea a poporului, profund legată de istorie, de sensibilitatea umană. Sensibilităţi prea intelectuale, raţionale, riscă să abstragă omul din propria realitate. Credinţa riscă să devină o gnoză, între altele pentru puţini pricepuţi, pentru o elită. În schimb, în popor se găseşte inima caldă a credinţei.

de Alessandro Di Bussolo

(După L'Osservatore Romano, 29 octombrie 2024)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu