|
© Vatican Media |
Papa Francisc: Sfânta Liturghie - Încheierea Adunării Generale Ordinare a Sinodului Episcopilor (duminica a XXX-a de peste an, 27 octombrie 2024)
Evanghelia ni-l prezintă pe Bartimeu, un orb care este constrâns să cerșească la marginile străzii, un rebutat fără speranță, însă care, atunci când aude că trece Isus, începe să strige către el. Tot ceea ce i-a rămas este asta: să strige propria durere și să-i ducă lui Isus dorința sa de a recăpăta vederea. Și în timp ce toți îl ceartă, pentru că sunt deranjați de glasul său, Isus se oprește. Pentru că Dumnezeu ascultă mereu strigătul săracilor și niciun strigăt de durere nu rămâne neascultat în fața lui.
Astăzi, la încheierea Adunării Generale a Sinodului Episcopilor, purtând în inimă atâta recunoștință pentru ceea ce am putut împărtăși, să ne oprim asupra a ceea ce i se întâmplă acestui om: la început, "stătea lângă drum cerșind" (Mc 10,46), în timp ce la sfârșit, după ce a fost chemat de Isus și a recăpătat vederea, "îl urma pe cale" (v. 52).
Primul lucru pe care evanghelia ni-l spune despre Bartimeu este acesta: este așezat pentru a cerși. Poziția sa este tipică unei persoane de acum închise în propria durere, așezată la marginea drumului ca și cum n-ar fi nimic altceva de făcut decât să primească ceva de la pelerinii mulți aflați în trecere în orașul Ierihon cu ocazia Paștelui. Dar, așa cum știm, pentru a trăi cu adevărat nu putem să rămânem așezați: a trăi înseamnă mereu a ne pune în mișcare, a porni la drum, a visa, a proiecta, a ne deschide spre viitor. Așadar, orbul Bartimeu reprezintă și acea orbire interioară care ne blochează, ne face să rămânem așezați, ne face imobili la marginile vieții, fără speranță.
Și asta ne poate face să ne gândim la viața noastră personală, dar și la faptul de a fi Biserică a Domnului. Atâtea lucruri, de-a lungul drumului, ne pot face orbi, incapabili să recunoaștem prezența Domnului, nepregătiți să înfruntăm provocările realității, uneori nepotriviți să știm să răspundem la multe probleme care strigă către noi așa cum face Bartimeu cu Isus. Totuși, în fața întrebărilor femeilor și ale bărbaților de astăzi, a provocărilor din timpul nostru, a urgențelor evanghelizării și a multelor răni care chinuiesc omenirea, surorilor și fraților, nu putem rămâne așezați. O Biserică așezată, care aproape fără să-și dea seama se retrage din viață și se izolează pe ea însăși la marginile realității, este o Biserică ce riscă să rămână în orbire și să se aranjeze în propria stare rea. Și dacă rămânem așezați în orbirea noastră, vom continua să nu vedem urgențele noastre pastorale și multele probleme ale lumii în care trăim. Vă rog, să-i cerem Domnului să ni-l dea pe Duhul Sfânt pentru a nu rămâne așezați în orbirea noastră, orbire care se poate numi mondenitate, care se poate numi comoditate, care se poate numi inimă închisă. Să nu rămânem așezați în orbirile noastre.
În schimb, să ne amintim asta: Domnul trece, Domnul trece în toate zilele, Domnul trece mereu și se oprește pentru a ne îngriji de orbirea noastră. Și eu aud că trece? Am capacitatea de a auzi pașii Domnului? Am capacitatea de a discerne atunci când Domnul trece? Și este frumos dacă Sinodul ne determină să fim Biserică precum Bartimeu: comunitatea discipolilor care, auzind că Domnul trece, simte fiorul mântuirii, se lasă trezit de puterea evangheliei și începe să strige către el. Face asta adunând strigătul tuturor femeilor și al tuturor bărbaților de pe pământ: strigătul celor care doresc să descopere bucuria evangheliei și al celor care în schimb s-au îndepărtat; strigătul tăcut al celui care este indiferent; strigătul celui care suferă, al săracilor, al celor marginalizați, al copiilor sclavi ai muncii, reduși la sclavie în atâtea părți ale lumii pentru muncă; glasul frânt, a auzi acel glas frânt al celui care nu mai are nici măcar forța de a striga la Dumnezeu, pentru că nu are glas sau pentru că s-a resemnat. Nu avem nevoie de o Biserică așezată și renunțătoare, ci de o Biserică ce adună strigătul lumii și - vreau s-o spun, poate că vreunul se scandalizează - o Biserică ce își murdărește mâinile pentru a-l sluji pe Domnul.
Și astfel ajungem la al doilea aspect: dacă la început Bartimeu era așezat, vedem, în schimb, că la sfârșit îl urmează pe cale. Aceasta este o expresie tipică din evanghelie care înseamnă: a devenit discipolul său, a pornit în urmarea sa. De fapt, după ce a strigat către el, Isus s-a oprit și a spus să fie chemat. Bartimeu, așezat cum era, a sărit în picioare și, imediat după aceea, a recuperat vederea. Acum, el îl poate vedea pe Domnul, poate recunoaște lucrarea lui Dumnezeu în propria viață și poate în sfârșit să meargă în urma lui. Astfel, și noi, fraților și surorilor: când suntem așezați și comozi, când și ca Biserică nu găsim forțele, curajul și îndrăzneala, parresia necesară pentru a ne ridica și a relua drumul, vă rog, să ne amintim să ne întoarcem mereu la Domnul, să ne întoarcem la evanghelie. A ne întoarce la Domnul, a ne întoarce la evanghelie. Mereu și din nou, în timp ce el trece, trebuie să stăm în ascultarea chemării sale, care ne repune în picioare și ne face să ieșim din orbire. Și apoi să reluăm din nou să-l urmăm, să mergem cu el de-a lungul drumului.
Aș vrea să repet: despre Bartimeu, evanghelia spune că "îl urma pe cale". Aceasta este o imagine a Bisericii sinodale: Domnul ne cheamă, ne ridică atunci când suntem așezați sau căzuți, ne face să recăpătăm o vedere nouă, pentru ca în lumina evangheliei să putem vedea neliniștile și suferințele lumii; și astfel, repuși în picioare de Domnul, experimentăm bucuria de a-l urma de-a lungul drumului. Domnul este urmat de-a lungul drumului, nu este urmat închiși în comoditățile noastre, nu este urmat în labirinturile ideilor noastre: este urmat de-a lungul drumului. Și să ne amintim mereu de asta: să nu mergem pe cont propriu sau după criteriile lumii, ci să mergem de-a lungul drumului, împreună, în urma lui și să mergem cu el.
Fraților și surorilor: nu o Biserică așezată, o Biserică în picioare. Nu o Biserică mută, o Biserică ce adună strigătul omenirii. Nu o Biserică oarbă, ci o Biserică luminată de Cristos care duce lumina evangheliei la ceilalți. Nu o Biserică statică, o Biserică misionară, care merge cu Domnul de-a lungul străzilor din lume.
Și astăzi, în timp ce aducem mulțumire Domnului pentru drumul parcurs împreună, vom putea vedea și venera relicva din vechea Catedră a Sfântului Petru, restaurată cu atenție. Contemplând-o cu uimire de credință, să ne amintim că aceasta este catedra iubirii, este catedra unității, este catedra milostivirii, conform acelei porunci pe care Isus a dat-o apostolului Petru nu să domine asupra celorlalți, ci să-i slujească în caritate. Și admirând maiestuosul baldachin berninian mai strălucitor ca oricând, să redescoperim că el încadrează adevăratul punct focal al întregii bazilici, adică gloria Duhului Sfânt. Aceasta este Biserica sinodală: o comunitate al cărei primat este în darul Duhului, care ne face pe toți frați în Cristos și ne ridică spre el.
Surorilor și fraților, să continuăm, așadar, cu încredere drumul nostru împreună. Și nou astăzi cuvântul lui Dumnezeu ne repetă ca lui Bartimeu: "Curaj, ridică-te, te cheamă". Eu mă simt chemat? Aceasta este întrebare pe care să ne-o punem. Eu mă simt chemat? Mă simt slab și nu pot să mă ridic? Cer ajutor? Vă rog, să depunem mantia resemnării și să-i încredințăm Domnului orbirile noastre. Să ne punem în picioare și să ducem bucuria evangheliei, s-o ducem pe străzile din lume.
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătrașcu