|
Prima Congregație Generală Intervenția Sfântului Părinte Francisc (2 octombrie 2024) Iubiți frați și surori, De când Biserica lui Dumnezeu a fost "convocată în Sinod", în octombrie 2021, am parcurs împreună o parte din drumul lung la care Dumnezeu Tatăl îl cheamă dintotdeauna pe poporul său, invitându-l între toate neamurile să ducă vestea cea bună că Isus Cristos este pacea noastră (cf. Ef 2,14) și întărindu-l în misiune cu Duhul Sfânt. Această Adunare, condusă de Duhul Sfânt, care "moaie tot ce-i împietrit, încălzește ce-i răcit și îndreaptă ce-i greșit", va trebui să ofere contribuția sa ca să se realizeze o Biserică sinodală în misiune, care să știe să iasă din ea însăși și să locuiască în periferiile geografice și existențiale, având grijă să stabilească legături cu toți în Cristos, Fratele și Domnul nostru. Există un text de un autor spiritual din secolul al IV-lea (cf. Macarie Alexandrinul, Om. 18, 7-11: PG 34, 639-642) care ar putea rezuma ce se întâmplă când Duhul Sfânt este pus în condiția de a acționa pornind de la Botez care îi generează pe toți în demnitate egală. Experiențele pe care le descrie ne permit să recunoaștem ceea ce s-a întâmplat în acești trei ani, și ceea ce se va mai putea întâmpla. Reflecția acestui autor spiritual ne ajută să înțelegem că Duhul Sfânt este ghid sigur, iar prima noastră misiune este să învățăm să distingem glasul său, pentru că el vorbește în toți și în toate lucrurile și acest proces sinodal ne-a făcut să trăim această experiență. Duhul Sfânt ne însoțește mereu. Este mângâiere în tristețe și în plâns, mai ales atunci când - tocmai datorită iubirii pe care o nutrim față de omenire -, în fața lucrurilor care nu merg bine, a nedreptăților care prevalează, a încăpățânării cu care ne opunem să răspundem cu binele în fața răului, a trudei de a ierta, a lipsei de curaj în căutarea păcii, suntem cuprinși de descurajare, ni se pare că nu mai este nimic de făcut și ne predăm disperării. Așa cum speranța este virtutea mai umilă, dar mai puternică, disperarea este cel mai rău, mai puternic. Duhul Sfânt șterge lacrimile și mângâie, deoarece comunică speranța lui Dumnezeu. Dumnezeu nu încetează, pentru că iubirea sa nu încetează. Duhul Sfânt pătrunde în acea parte din noi care adesea este atât de asemănătoare cu aulele tribunalelor, unde îi punem pe imputați în boxă și formulăm judecățile noastre, de cele mai multe ori de condamnare. Tocmai acest autor, în omilia sa, ne spune că Duhul Sfânt aprinde în cei care îl primesc un foc, "focul de atâta bucurie și iubire, încât dacă ar fi posibil ar lua în inima lor pe toți, buni și răi, fără nicio deosebire". Asta pentru că Dumnezeu îi primește pe toți, mereu, să nu uităm: toți, toți, toți și mereu, și tuturor oferă noi posibilități de viață, până în ultimul moment. De aceea noi trebuie să-i iertăm pe toți și mereu, conștienți că dispoziția de a ierta se naște din experiența de a fi fost iertați. Numai unul poate să nu ierte: cel care nu a fost iertat. Ieri, în timpul veghii penitențiale, am trăit această experiență. Am cerut iertare, am recunoscut că suntem păcătoși. Am pus deoparte orgoliul, ne-am dezlipit de prezumția de a ne simți mai buni decât ceilalți. Am devenit mai umili? Și umilința este dar al Duhului Sfânt: trebuie să-l cerem. Umilința, cum spune etimologia cuvântului, ne restituie pământului, lui humus, și ne amintește originea, unde fără suflul Creatorului am fi rămas noroi fără viață. Umilința ne permite să privim lumea recunoscând că nu suntem mai bine decât ceilalți. După cum spune Sfântul Paul: "Nu vă considerați pe voi înșivă inteligenți" (Rom 12,16). Și nu se poate fi umili fără iubire. Creștinii ar trebui să fie ca acele femei descrise de Dante Alighieri într-un sonet, femei care au durerea în inimă din cauza pierderii tatălui prietenei lor Beatrice: "Voi care purtați aspect umil, cu ochii aplecați în jos, arătând durere" (Vita Nuova, XXII, 9). Aceasta este umilința solidară și compătimitoare a celui care se simte frate și soră a tuturor, îndurând aceeași durere, și recunoscând în rănile și în plăgile fiecăruia, rănile și plăgile Domnului nostru. Vă invit să medităm în rugăciune asupra acestui frumos text spiritual și să recunoaștem că Biserica - semper reformanda - nu poate merge și nu se poate reînnoi fără Duhul Sfânt și surprizele sale; fără a se lăsa modelată de mâinile lui Dumnezeu creator, ale Fiului, Isus Cristos, și ale Duhului Sfânt, așa cum ne învață Sfântul Irineu din Lyon (Împotriva ereziilor, IV, 20, 1). De fapt, de când, la început, Dumnezeu a scos din pământ bărbatul și femeia; de când Dumnezeu l-a chemat pe Abraham ca să fie binecuvântare pentru toate popoarele pământului și l-a chemat pe Moise ca să conducă prin pustiu un popor eliberat din sclavie; de când Fecioara Maria a primit Cuvântul care a făcut-o Mamă a Fiului lui Dumnezeu după trup și Mamă a fiecărui discipol și a fiecărei discipole a Fiului său; de când Domnul Isus, răstignit și înviat, l-a revărsat pe Duhul său Sfânt la Rusalii: de atunci suntem pe cale, ca niște "milostiviți", spre împlinirea deplină și definitivă a iubirii Tatălui. Și să nu uităm acel cuvânt: suntem milostiviți. Cunoaștem frumusețea și truda drumului. Îl parcurgem împreună, ca popor care, și în acest timp, este semn și instrument al unirii intime cu Dumnezeu și al unității întregului neam omenesc (LG 1). Îl parcurgem cu și pentru fiecare bărbat și fiecare femeie de bunăvoință, în fiecare dintre cei în care lucrează în mod invizibil harul (GS 22). Îl parcurgem convinși de esența relațională a Bisericii, veghind pentru ca relațiile care ne sunt dăruite și care sunt încredințate responsabilității noastre și creativității noastre să fie mereu manifestare a gratuității milostivirii. Un așa-zis creștin, care nu intră în gratuitate și în milostivirea lui Dumnezeu, este pur și simplu un ateu travestit în creștin. Milostivirea lui Dumnezeu ne face credibili și responsabili. Surorilor, fraților, parcurgem acest drum știind că suntem chemați să reflectăm lumina soarelui nostru, care este Cristos, ca lună palidă care asumă cu fidelitate și cu bucurie misiunea de a fi pentru lume sacrament al acelei lumini, care nu strălucește de la noi înșine. A XVI-a Adunare Ordinară a Sinodului Episcopilor, ajunsă acum la Sesiunea a doua, reprezintă în mod original acest "mers împreună" al poporului lui Dumnezeu. Inspirația percepută de Sfântul Papă Paul al VI-lea, când în 1965 a instituit Sinodul Episcopilor, s-a revelat destul de rodnică. În cei șaizeci de ani trecuți de atunci am învățat să recunoaștem în Sinodul Episcopilor un subiect plural și simfonic capabil să susțină drumul și misiunea Bisericii Catolice, ajutând în mod eficace pe episcopul de Roma în slujirea sa adusă comuniunii tuturor Bisericilor și a întregii Biserici. Sfântul Paul al VI-lea era foarte conștient că "acest Sinod, ca orice instituție, cu trecerea timpului va putea să fie perfecționată mai mult" (Apostolica sollicitudo). Constituția apostolică Episcopalis communio a intenționat să păstreze ca lucru prețios experiența diferitelor Adunări sinodale (ordinare, extraordinare, speciale), configurând în mod explicit Adunarea sinodală ca proces și nu numai ca eveniment. Procesul sinodal este și un proces de învățare, în cursul căruia Biserica învață să se cunoască mai bine pe sine însăși și să găsească formele de acțiune pastorală mai adecvate misiunii pe care Domnul său i le încredințează. Acest proces de învățare implică și formele de exercitare a slujirii păstorilor, îndeosebi a episcopilor. Când am decis să convoc ca membri cu titlu deplin ai acestei a XVI-a Adunări și un număr semnificativ de laici și consacrați (bărbați și femei), diaconi și preoți, dezvoltând ceea ce deja a fost prevăzut în parte pentru precedentele Adunări, am făcut asta în coerență cu înțelegerea exercitării slujirii episcopale exprimată de Conciliul Ecumenic Vatican II: episcopul, principiu și fundament vizibil de unitate a Bisericii particulare, nu poate trăi propria slujire decât în poporul lui Dumnezeu, cu poporul lui Dumnezeu, precedând, stând în mijloc și urmând porțiunea poporului lui Dumnezeu care i-a fost încredințată. Această înțelegere inclusivă a slujirii episcopale cere să fie manifestată și să poată fi recunoscută evitând două pericole: primul, caracterul abstract care uită concretețea fertilă a locurilor și a relațiilor și valoarea fiecărei persoane; al doilea pericol este acela de a frânge comuniune contrapunând ierarhie la credincioși laici. Nu este vorba desigur de a înlocui una cu ceilalți, incitați de strigătul: acum ne revine nouă! Nu, asta nu merge: "acum ne revine nouă laicilor", "acum ne revine nouă preoților", nu, nu merge asta. În schimb, ne este cerut să ne exercităm împreună într-o artă simfonică, într-o compoziție care îi unește pe toți în slujirea adusă milostivirii lui Dumnezeu, în funcție de diferitele slujiri și carisme pe care episcopul are misiunea de a le recunoaște și a le promova. A merge împreună, toți, toți, toți este un proces în care Biserica, docilă la acțiunea Duhului Sfânt, sensibilă în interceptarea semnelor timpurilor (GS 4), se reînnoiește încontinuu și perfecționează sacramentalitatea sa, pentru a fi martor credibil al misiunii la care este chemată, pentru a aduna toate popoarele de pe pământ în unicul popor așteptat la sfârșit, când însuși Dumnezeu ne va așeza la ospățul pregătit de el (cf. Is 25,6-10). Compoziția acestei a XVI-a Adunări este deci mai mult decât un fapt contingent. Ea exprimă o modalitate de exercitare a slujirii episcopale coerentă cu Tradiția vie a Bisericilor și cu învățătura Conciliului Vatican II: niciodată episcopul, ca și oricare alt creștin, se poate gândi "fără celălalt". Așa cum nimeni nu se mântuiește singur, vestirea mântuirii are nevoie de toți, și ca toți să fie ascultați. Prezența la Adunarea Sinodului Episcopilor a membrilor care nu sunt episcopi nu face să dispară dimensiunea "episcopală" a Adunării. Și asta o spun pentru vreo furtună de bârfe care au umblat dintr-o parte în alta. Cu atât mai puțin pune vreo limită sau derogare autorității proprii a fiecărui episcop și a Colegiului Episcopal. Mai degrabă ea semnalează forma pe care este chemată să asume exercitarea autorității episcopale într-o Biserică conștientă că este constitutiv relațională și pentru aceasta sinodală. Relația cu Cristos și între toți în Cristos - cei care sunt și cei care încă nu sunt, dar care sunt așteptați de Tatăl - realizează substanța și modelează în fiecare timp forma Bisericii. Trebuie să se găsească, în timpuri adecvate, diferite forme de exercitare "colegială" și "sinodală" a slujirii episcopale (în Bisericile particulare, în grupările de Biserici, în întreaga Biserică), respectând mereu depozitul credinței și Tradiția vie, răspunzând mereu la ceea ce Duhul cere Bisericilor în acest timp deosebit și în diferitele contexte în care ele trăiesc. Și să nu uităm că Duhul este armonia. Să ne gândim la acea dimineață de Rusalii: era o dezordine teribilă, dar el făcea armonia, în acea dezordine. Să nu uităm că el este chiar armonia: nu este o armonie sofisticată sau intelectuală; este tot, este o armonie existențială. Duhul Sfânt este cel care face așa încât Biserica să fie veșnic fidelă față de mandatul Domnului Isus Cristos și veșnic în ascultarea cuvântului său. Duhul îi conduce pe discipoli la tot adevărul (cf. In 16,13). Ne conduce și pe noi, adunați în Duhul Sfânt în această Adunare, pentru a da un răspuns, după trei ani de drum, la întrebare cum să fie Biserică sinodală misionară. Eu aș adăuga milostivă. Cu inima plină de speranță și de recunoștință, conștient de misiunea angajantă care vă este încredințată (și care ne este încredințată), urez tuturor să se deschidă cu disponibilitate la acțiunea Duhului Sfânt, călăuza noastră sigură, mângâierea noastră. Mulțumesc. Franciscus Traducere de pr. Mihai Pătrașcu
|
|
Episcopia Romano-Catolică de Iași * Bd. Ștefan cel Mare și Sfânt, 26, 700064 - Iași (IS) tel. 0232/212003 (Episcopie); 0232/212007 (Parohie); e-mail: editor@ercis.ro design și conținut copyright 2001-2024 * * toate drepturile rezervate * găzduit de HostX.ro * stat |