© Vatican Media

Papa Francisc: Veghe penitenţială la încheierea reculegerii ca pregătire pentru a doua sesiune a celei de-a XVI-a Adunări Generale Ordinare a Sinodului Episcopilor (1 octombrie 2024)

Iubiţi fraţi şi surori,

După cum ne aminteşte Ben Sirah, "rugăciunea săracului străbate norii" (35,21).

Noi suntem aici cerşetori ai milostivirii Tatălui, cerând iertare.

Biserica este mereu Biserică a săracilor în duh şi a păcătoşilor în căutarea iertării, şi nu numai Biserica drepţilor şi a sfinţilor, dimpotrivă a drepţilor şi sfinţilor care se recunosc săraci şi păcătoşi.

Am voit să scriu cererile de iertare care au fost citite de câţiva cardinali, pentru că era necesar să spun pe nume şi prenume principalele noastre păcate. Şi noi le ascundem sau le spunem cu cuvinte prea educate.

Păcatul este întotdeauna o rană în relaţii: relaţia cu Dumnezeu şi relaţia cu fraţii şi surorile. Surorilor, fraţilor, nimeni nu se mântuieşte singur, ci este adevărat la fel că păcatul unui lasă efecte asupra atâtora: după cum totul este legat în bine, este legat şi în rău.

Biserica este în esenţa sa o Biserică de credinţă şi de vestire mereu relaţională, şi numai având grijă de relaţiile bolnave putem deveni Biserică sinodală. Cum am putea să fim credibili în misiune dacă nu recunoaştem greşelile noastre şi nu ne aplecăm ca să îngrijim rănile pe care le-am provocat cu păcatele noastre?

Şi îngrijirea rănii începe mărturisind păcatul pe care l-am făcut.

Parabola din Evanghelia lui Luca pe care am ascultat-o ne prezintă doi oameni, un fariseu şi un vameş, care merg amândoi la templu ca să se roage. Unul stă în picioare, cu fruntea sus, celălalt rămâne în spate, cu ochii în jos.

Fariseul umple scena cu statura sa care atrage privirile, impunându-se ca model. În acest mod presupune că se roagă, dar în realitate se celebrează pe sine însuşi, mascând fragilităţile sale în siguranţa sa efemeră. Ce aşteaptă de la Dumnezeu? Aşteaptă un premiu pentru meritele sale, şi în acest mod se privează de surpriza gratuităţii mântuirii, fabricându-şi un dumnezeu care n-ar putea face altceva decât să semneze un certificat de perfecţiune presupusă. Un om închis în faţa surprizei, închis în faţa tuturor surprizelor. Este complet închis în sine însuşi, închis în faţa marii surprize a milostivirii. Eul său nu dă spaţiu la nimic şi nimănui, nici măcar lui Dumnezeu.

De câte ori în Biserică ne comportăm în acest mod? De câte ori am ocupat tot spaţiul şi noi, cu cuvintele noastre, cu judecăţile noastre, cu titlurile noastre, cu convingerea că avem numai merite? Şi în acest mod se perpetuează ceea ce s-a întâmplat atunci când Iosif şi Maria, şi Fiul lui Dumnezeu în sânul său, băteau la uşile ospitalităţii. Isus se va naşte într-o iesle, pentru că, aşa cum spune Evanghelia, "nu era loc de găzduire pentru ei" (Lc 2,7).

Şi noi astăzi suntem toţi ca vameşul, avem sau vrem să avem ochii aplecaţi şi simţim, vrem să simţim ruşine pentru păcatele noastre. Ca şi el, rămânem în spate, eliberând spaţiul ocupat de prezumţie, de ipocrizie şi de orgoliu. O spunem şi noi episcopi, preoţi, consacrate, consacraţi: eliberând spaţiul ocupat de prezumţie, de ipocrizie şi de orgoliu.

Nu am putea invoca numele lui Dumnezeu fără a cere iertare fraţilor şi surorilor, Pământului şi tuturor creaturilor.

Începem această etapă a Sinodului. Şi cum am putea fi Biserică sinodală fără reconciliere? Cum am putea afirma că vrem să mergem împreună fără a primi şi a dărui iertarea care restabileşte comuniunea în Cristos?

Iertarea, cerută şi dăruită, generează o nouă înţelegere în care diversităţile nu se opun, iar lupul şi mielul reuşesc să trăiască împreună (cf. Is 11,6). Este curajos exemplul lui Isaia!

În faţa răului şi a suferinţei nevinovate întrebăm: Unde eşti, Doamne? Dar întrebarea să ne-o adresăm nouă şi să ne întrebăm cu privire la responsabilităţile pe care le avem atunci când nu reuşim să oprim răul cu binele. Nu putem pretinde să rezolvăm conflictele alimentând violenţă care devine tot mai crâncenă, să ne răscumpărăm provocând durere, să ne salvăm cu moartea celuilalt. Cum putem urmări o fericire plătită cu preţul nefericirii fraţilor şi al surorilor?

Şi asta este pentru toţi, pentru toţi: laice, laici, consacrate, consacraţi, pentru toţi! În ajunul începutului Adunării Sinodului, spovada este o ocazie pentru a restabili încredere în Biserică şi faţă de ea, încredere stricată de greşelile şi păcatele noastre, şi pentru a începe să vindecăm rănile care nu încetează să sângereze, rupând "lanţurile răutăţii" (Is 58,6).

Spunem asta în rugăciunea Adsumus cu care mâine vom introduce celebrarea Sinodului: "Suntem aici oprimaţi de enormitatea păcatului nostru". Şi această povară n-am vrea să încetinească drumul împărăţiei lui Dumnezeu în istorie.

Noi am făcut partea noastră, precum şi greşeli. Să continuăm în misiune prin ceea ce putem; dar acum ne adresăm vouă, tinerilor, care aşteptaţi de la noi predarea de mărturie, cerând iertare şi vouă dacă nu am fost martori credibili.

Şi astăzi în comemorarea liturgică a Sfintei Tereza a Pruncului Isus, patroană a misiunilor, să cerem mijlocirea sa.

Scurtă pauză de tăcere. Apoi, toţi în picioare îşi înclină capul.

Sfântul Părinte reia cuvântul rugându-se:

O, Tată, suntem reuniţi aici conştienţi că avem nevoie de privirea ta de iubire. Avem mâinile goale, putem primi numai ceea ce tu ne poţi dărui. Îţi cerem iertare pentru toate păcatele noastre, ajută-ne să restaurăm faţa ta pe care am desfigurat-o cu infidelitatea noastră. Cerem iertare, simţind ruşine, celui care a fost rănit de păcatele noastre.

Dăruieşte-ne curajul unei căinţe sincere pentru convertire.

Cerem asta invocându-l pe Duhul Sfânt ca să poată umple cu harul său inimile pe care le-ai creat, în Cristos Isus Domnul nostru.

Toţi cerem iertare, toţi suntem păcătoşi, dar toţi avem speranţa în iubirea ta, Doamne. Amin.

_________________

Cuvintele Sfântului Părinte după înmânarea Evangheliei

Vouă vă spun: Sfânta Evanghelie este calea noastră, adevărul nostru, viaţa noastră. V-o încredinţez vouă care sunteţi santinelele zilei noi în Biserică, ce vrea să fie sinodală pentru misiune.

De când Cuvântul s-a făcut trup, cuvântul lui Isus caută trupul nostru, oricât este de slab şi infidel. Toţi suntem păcătoşi, toţi suntem cerşetori ai milostivirii Tatălui, pentru aceasta am mărturisit păcatele noastre. Vom primi acum binecuvântarea lui Dumnezeu care este suflul de viaţă, mângâierea de speranţă care permite celui care este căzut să se ridice mereu. Şi nouă tuturor, fraţilor şi surorilor, amintim că numai o dată, o dată, este permis să privim o persoană de sus în jos: numai pentru a o ajuta să se ridice; altminteri nu se poate. Este permis a privi o persoană de sus în jos pentru a o ajuta să se ridice.

Amintiţi-vă că evanghelia trebuie să fie păzită şi proclamată cu mâini nevinovate şi inimă curată, şi dacă vreunul dintre noi nu are mâinile nevinovate, nu are inima curată, cel puţin cu inimă căită.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu