© Vatican Media

Papa Francisc: Sfânta Liturghie - Ss. Îngeri Păzitori. Deschiderea Adunării Generale Ordinare a Sinodului Episcopilor (miercuri, 2 octombrie 2024)

Astăzi celebrăm comemorarea liturgică a Sfinţilor Îngeri Păzitori şi redeschidem Sesiunea plenară a Sinodului Episcopilor. Ascultând ceea ce ne sugerează cuvântul lui Dumnezeu, am putea deci să ne inspirăm din trei imagini pentru reflecţia noastră: glasul, refugiul şi copilul.

Primul, glasul. În drumul spre Ţara promisă, Dumnezeu recomandă poporului să asculte "glasul îngerului" pe care el l-a trimis (cf. Ex 23,20-22). Este o imagine care ne atinge de aproape, pentru că şi Sinodul este un drum, în care Domnul pune în mâinile noastre istoria, visele şi speranţele unui mare popor: de surori şi fraţi răspândite în toate părţile lumii, animaţi de aceeaşi credinţă a noastră, mişcaţi de aceeaşi dorinţă de sfinţenie, pentru ca împreună cu ei şi pentru ei să încercăm să înţelegem ce cale să parcurgem pentru a ajunge acolo unde el vrea să ne ducă. Dar cum putem, noi, să stăm în ascultarea "glasului îngerului"?

O cale este desigur aceea de a ne apropia cu respect şi atenţie, în rugăciune şi la lumina cuvântului lui Dumnezeu, de toate contribuţiile adunate în aceşti trei ani de lucru, de împărtăşire, de confruntare şi de efort răbdător de purificare a minţii şi a inimii. Este vorba, cu ajutorul Duhului Sfânt, de a asculta şi a înţelege glasurile, adică ideile, aşteptările, propunerile, pentru a discerne împreună glasul lui Dumnezeu care vorbeşte Bisericii (cf. Renato Corti, Care preot?, Notiţe inedite). Aşa cum am amintit de mai multe ori, adunarea noastră nu este o adunare parlamentară, ci un loc de ascultare în comuniune, în care, aşa cum spune Sfântul Grigore cel Mare, ceea ce vreunul are în sine parţial, este posedat în mod complet în altul şi, deşi unii au daruri deosebite, totul aparţine fraţilor în "caritatea Duhului" (cf. Omilii despre Evanghelii, XXXIV).

Pentru ca să se întâmple asta există o condiţie: ca să ne eliberăm de ceea ce, în noi şi între noi, poate să împiedice "caritatea Duhului" să creeze armonie în diversitate. Nu este în măsură să audă glasul Domnului cel care cu aroganţă presupune şi pretinde că are exclusivitate (cf. Mc 9,38-39). Fiecare cuvânt trebuie primit cu recunoştinţă şi cu simplitate, pentru a deveni ecou a ceea ce Dumnezeu a dăruit în folosul fraţilor (cf. Mt 10,7-8). În concret, să avem grijă să nu transformăm contribuţiile noastre în îndărătnicii de apărat sau agende de impus, ci să le oferim ca daruri de împărtăşit, gata chiar să sacrificăm ceea ce este particular, dacă asta poate folosi ca să se nască împreună ceva nou conform proiectului lui Dumnezeu. Altminteri vom ajunge să ne închidem în dialoguri între surzi, unde fiecare încearcă să "tragă apa la moara proprie" fără a-i asculta pe ceilalţi, şi mai ales fără a asculta glasul Domnului.

Soluţiile la problemele de înfruntat nu le avem noi, ci el (cf. In 14,6) şi să ne amintim că în deşert nu se glumeşte: dacă nu se acordă atenţie ghidului, presupunând că suntem autosuficienţi, se poate muri de foame şi de sete, trăgând cu sine şi pe ceilalţi. Aşadar, să ne punem în ascultarea glasului lui Dumnezeu şi al îngerului său, dacă într-adevăr vrem să înaintăm siguri pe drumul nostru dincolo de limite şi de dificultăţi (cf. Ps 23,4).

Şi asta ne duce la a doua imagine: refugiul. Simbolul este cel al aripilor care păzesc: "Vei găsi refugiu sub aripile sale" (Ps 91,4). Sunt instrumente puternice aripile, capabile să ridice un corp de la pământ cu mişcările lor viguroase. Însă, deşi sunt aşa de puternice, pot să se şi coboare şi să se strângă, devenind scut şi cuib primitor pentru cei mici, care au nevoie de căldură şi de protecţie.

Acesta este un simbol a ceea ce Dumnezeu face pentru noi, dar este şi un model de urmat, îndeosebi în acest moment de adunare. Între noi, iubiţi fraţi şi surori, există multe persoane puternice, pregătite, capabile să se ridice în înălţime cu mişcările viguroase de reflecţii şi intuiţii geniale. Toate acestea sunt o bogăţie, care ne stimulează, ne împinge, ne constrânge uneori să gândim în mod mai deschis şi să mergem înainte cu hotărâre, aşa cum ne ajută şi să rămânem tari în credinţă chiar şi în faţa provocărilor şi dificultăţilor. Inima deschisă, inima în dialog. Nu este a Duhului Domnului o inimă închisă în propriile convingeri, aceasta nu este a Domnului. Este un dar deschiderea, un dar care trebuie unit, la timpul oportun, cu capacitatea de a relaxa muşchii şi de a se apleca, pentru a se oferi unii altora ca îmbrăţişare şi loc de adăpost: pentru a fi, cum spunea Sfântul Paul al VI-lea, "o casă [...] de fraţi, un atelier de activitate intensă, un cenacol de spiritualitate arzătoare" (Discurs adresat Consiliului de Preşedinţie al C.E.I., 9 mai 1974).

Aici fiecare se va simţi liber să se exprime cu atât mai spontan şi liber, cu cât va percepe mai mult în jurul său prezenţa de prieteni care îl iubesc şi care respectă, apreciază şi doresc să asculte ceea ce are de spus.

Şi aceasta pentru noi nu este numai o tehnică de "facilitare" - este adevărat că în Sinod sunt "facilitatorii", ci aceasta este pentru a ajuta să mergem înainte mai bine -, nu este numai o tehnică de facilitare a dialogului sau o dinamică de comunicare de grup: de fapt, a îmbrăţişa, a proteja şi a avea grijă este parte însăşi a naturii Bisericii. A îmbrăţişa, a proteja şi a avea grijă. Biserica este prin vocaţia sa loc ospitalier de adunare, unde "caritatea colegială cere o armonie perfectă, din care rezultă forţa sa morală, frumuseţea sa spirituală, exemplaritatea sa" (ivi). Acel cuvânt este foarte important, "armonia". Nu există majoritate, minoritate; acesta poate să fie un prim pas. Ceea ce contează, ceea ce este fundamental este armonia, armonia pe care o poate face numai Duhul Sfânt. Este maestrul armoniei, care cu atâtea diferenţe este capabil să creeze un singur glas, cu atâtea glasuri diferite. Să ne gândim la dimineaţa de Rusalii, aşa cum Duhul a creat acea armonie în diferenţe. Biserica are nevoie de "locuri paşnice şi deschise", de creată înainte de toate în inimi, în care fiecare să se simtă primit ca fiu în braţele mamei sale (cf. Is 49,15; 66,13) şi ca un copil ridicat la obraz de tatăl (cf. Os 11,4; Ps 103,13).

Şi iată-ne astfel la a treia imagine: copilul. Însuşi Isus, în Evanghelie, "îl pune în mijloc", îl arată discipolilor, invitându-i să se convertească şi să se facă mici asemenea lui. Ei îl întrebaseră cine era cel mai mare în împărăţia cerurilor: el răspunde încurajându-i să se facă mici ca un copil. Dar nu numai atât: adaugă şi că primind un copil în numele său este primit el (cf. Mt 18,1-5).

Şi pentru noi acest paradox este fundamental. Sinodul, dată fiind importanţa sa, într-un anumit sens ne cere să fim "mari" - în minte, în inimă, în vederi -, pentru că sunt "mari" şi delicate problemele de tratat, şi ample, universale scenariile în care ele se situează. Dar tocmai pentru aceasta nu ne putem permite să ne dezlipim ochii de la copil, pe care Isus continuă să-l pună în centrul reuniunilor noastre şi al meselor noastre de lucru, pentru a ne aminti că singura cale pentru a fi "la înălţimea" misiunii care ne este încredinţată, este aceea de a ne înjosi, de a ne face mici şi de a ne primi reciproc ca atare, cu umilinţă. Cel mai mare în Biserică este cel care se înjoseşte mai mult.

Să ne amintim că tocmai făcându-se mic Dumnezeu ne "demonstrează ce este adevărata măreţie, ba mai mult, ce înseamnă a fi Dumnezeu" (Benedict al XVI-lea, Omilie în Sărbătoarea Botezului Domnului, 11 ianuarie 2009). Nu întâmplător Isus spune că îngerii copiilor "privesc mereu faţa Tatălui [...] care este în ceruri" (Mt 18,10): care sunt, prin urmare, ca un "telescop" al iubirii Tatălui.

Fraţilor şi surorilor, să reluăm acest drum eclezial cu o privire îndreptată spre lume, deoarece comunitatea creştină este mereu în slujba omenirii, pentru a vesti tuturor bucuria evangheliei. Este nevoie de asta, mai ales în această oră dramatică a istoriei noastre, în timp ce vânturile războiului şi focurile violenţei continuă să tulbure întregi popoare şi naţiuni.

Pentru a invoca de la mijlocirea Mariei Preasfinte darul păcii, duminica viitoare voi merge în Bazilica "Santa Maria Maggiore" unde voi recita sfântul Rozariu şi voi adresa Fecioarei o implorare insistentă; dacă este posibil, vă cer şi vouă, membri ai Sinodului, să vă uniţi cu mine în acea ocazie.

Şi, ziua următoare, 7 octombrie, cer tuturor să trăiască o zi de rugăciune şi de post pentru pacea în lume.

Să mergem împreună. Să ne punem în ascultarea Domnului. Şi să ne lăsăm conduşi de adierea Duhului.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu