Călătoria apostolică a Sfântului Părinte Francisc în Luxemburg şi Belgia
(26-29 septembrie 2024)

Întâlnire cu autorităţile şi cu societatea civilă

Castelul Laeken (Bruxelles), vineri, 27 septembrie 2024

Maiestăţile Voastre,
domnule prim-ministru,
fraţi episcopi,
stimate autorităţi,
doamnelor şi domnilor!

© Vatican Media

Mulţumesc Maiestăţii Voastre pentru primirea cordială şi pentru mesajul respectuos de salut. Sunt foarte bucuros să vizitez Belgia. Când ne gândim la această ţară, evocăm în acelaşi timp ceva mic şi mare, o ţară occidentală şi în acelaşi timp centrală, ca şi cum ar fi inima pulsantă a unui organism uriaş.

De fapt, proporţiile şi ordinea mărimilor înşală. Belgia nu este un stat foarte extins, dar istoria sa specială a făcut în aşa fel încât, imediat după sfârşitul Celui de-Al Doilea Război Mondial, popoarele europene, obosite şi epuizate, începând un drum serios de pacificare, colaborare şi integrare, au privit la Belgia ca sediu natural al principalelor instituţii europene. Datorită faptului că este pe linia de falie între lumea germanică şi lumea latină, învecinată cu Franţa şi Germania, care întrupaseră mai mult antitezele naţionaliste de la baza conflictului, ea a apărut ca loc ideal, aproape o sinteză a Europei, de la care să repornească pentru reconstrucţia sa, fizică, morală şi spirituală.

S-ar spune că Belgia este o punte: între continent şi insulele britanice, între zona de matrice germanică şi cea francofonă, între sudul şi nordul Europei. O punte, pentru a permite înţelegerii să se răspândească şi să facă să se retragă conflictele. O punte unde fiecare, cu limba sa, mentalitatea sa şi convingerile sale, îl întâlneşte pe celălalt şi alege cuvântul, dialogul, împărtăşirea cu mijloace pentru a se relaţiona. Un loc unde se învaţă să se facă din propria identitate nu un idol sau o barieră, ci un spaţiu ospitalier de la care să se plece şi la care să se întoarcă, unde să se promoveze interschimburi valabile şi să se caute împreună noi echilibre, să se construiască noi sinteze. Belgia este o punte care favorizează comerţurile, pune în comunicare şi face să dialogheze civilizaţiile. Aşadar, o punte indispensabilă pentru a construi pacea şi a respinge războiul.

Aşadar, se înţelege bine cât este de mare mica Belgie! Se înţelege cum Europa are nevoie de ea pentru a-şi aminti sieşi istoria sa, făcută din popoare şi culturi, din catedrale şi universităţi, din cuceriri ale geniului uman, dar şi din atâtea războaie şi dintr-o voinţă de dominare care a devenit uneori colonialism şi exploatare.

Europa are nevoie de Belgia pentru a duce înainte drumul de pace şi de fraternitate între popoarele care o compun. Această ţară aminteşte tuturor celorlalte că, atunci când - pe baza celor mai variate şi nesustenabile scuze - se începe să nu se mai respecte graniţe şi tratate şi se lasă armelor dreptul de a crea dreptul, răsturnându-l pe cel în vigoare, se descoperă vasul Pandorei şi toate vânturile încep să sufle violent, zguduind casa şi ameninţând s-o distrugă. În acest moment istoric cred că Belgia are un rol foarte important. Suntem aproape de un război aproape mondial.

De fapt, înţelegerea şi pacea nu sunt o cucerire care se obţine o dată pentru totdeauna, ci o îndatorire şi o misiune - înţelegerea şi pacea sunt o îndatorire şi o misiune -, o misiune neîncetată de cultivat, de îngrijit cu tenacitate şi răbdare. De fapt, fiinţa umană, atunci când încetează să-şi amintească de trecut şi să se lase instruită de el, posedă o capacitate descumpănitoare de a cădea din nou chiar şi după ce se ridicase în sfârşit, uitând suferinţele şi costurile înspăimântătoare plătite de generaţiile precedente. În asta amintirea nu funcţionează, este curios, sunt alte forţe, fie în societate, fie în persoane, care ne fac să cădem tot în aceleaşi lucruri.

În acest sens, Belgia este deosebit de preţioasă pentru amintirea continentului european. De fapt, ea pune la dispoziţie argumente incontestabile pentru a dezvolta o acţiune culturală, socială şi politică statornică şi promptă, curajoasă şi în acelaşi timp prudentă, care să excludă un viitor în care din nou ideea şi practica războiului să devină o opţiunea care poate fi parcursă, cu consecinţe catastrofale.

Istoria, magistra vitae prea des neascultată, din Belgia cheamă Europa să reia drumul său, să regăsească adevărata sa faţă, să investească din nou asupra viitorului deschizându-se la viaţă, la speranţă, pentru a înfrânge iarna demografică şi infernul războiului. Sunt două calamităţi în acest moment. Infernul războiului, îl vedem, care se poate transforma într-un război mondial. Şi iarna demografică; pentru aceasta trebuie să fim practici: să facem copii, să facem copii!

Biserica Catolică vrea să fie o prezenţă care, mărturisind propria credinţă în Cristos Înviat, oferă persoanelor, familiilor, societăţilor şi naţiunilor o speranţă veche şi mereu nouă; o prezenţă care ajută pe toţi să înfrunte provocările şi încercările, fără entuziasme uşoare şi fără pesimisme întunecate, ci cu certitudinea că fiinţa umană, iubită de Dumnezeu, are o vocaţie veşnică de pace şi de bine şi nu este destinată la destrămare şi la nimic.

Ţinând privirea îndreptată spre Isus, Biserica se recunoaşte mereu ca discipola, care cu teamă şi cutremur îl urmează pe Învăţătorul său, ştiind că este sfântă, deoarece este constituită de el şi în acelaşi timp este fragilă - sfântă şi păcătoasă - şi greşitoare în membrii săi, niciodată adecvată complet misiunii încredinţate ei care întotdeauna o depăşeşte.

Ea anunţă o veste care poate umple inimile de bucurie şi, cu operele de caritate şi nenumăratele mărturii de iubire faţă de aproapele, încearcă să ofere semne concrete şi dovezi ale iubirii care o mişcă. Totuşi, ea trăieşte în concreteţea culturilor şi a mentalităţilor dintr-o epocă determinată, pe care contribuie s-o plăsmuiască sau pe care în vreun mod uneori o îndură; şi nu întotdeauna înţelege şi trăieşte mesajul evanghelic în puritatea şi totalitatea sa. Biserica este sfântă şi păcătoasă.

În această coexistenţă perenă între sfinţenie şi păcat, de lumină şi umbră, Biserica trăieşte, cu rezultate adesea de mare generozitate şi dedicare splendidă, în uneori din păcate cu apariţia de contra-mărturii dureroase. Mă gândesc la evenimentele dramatice ale abuzurilor asupra minorilor - la care s-au referit regele şi primul-ministru -, o plagă pe care Biserica o înfruntă cu hotărâre şi fermitate, ascultând şi însoţind persoanele rănite şi realizând în toată lumea un program capilar de prevenţie.

Fraţilor şi surorilor, aceasta este ruşinea! Ruşinea pe care astăzi noi toţi trebuie s-o luăm în mână şi să cerem iertare şi să rezolvăm problema: ruşinea abuzurilor, a abuzurilor asupra minorilor. Noi ne gândim la timpul Sfinţilor Prunci Nevinovaţi şi spunem: "Oh, ce tragedie, ce a făcut regele Irod!", dar astăzi în Biserică există acest delict; Biserica trebuie să se ruşineze şi să ceară iertare şi să încerce să rezolve această situaţie cu umilinţa creştină. Şi să pună toate condiţiile pentru ca asta să nu se mai întâmple. Cineva îmi spune: "Sanctitate, gândiţi-vă că, după statistici, marea majoritate a abuzurilor au loc în familie sau în cartier sau în lumea sportului, în şcoală". Unul singur este suficient pentru a ne ruşina! În Biserică trebuie să cerem iertare pentru asta; ceilalţi să ceară iertare pentru partea lor. Aceasta este ruşinea noastră şi umilirea noastră.

Am fost întristat - în această privinţă - de un alt fenomen: "adopţiile forţate", petrecute şi aici în Belgia între anii '50 şi '70 din secolul trecut. În acele istorii spinoase s-a amestecat rodul amar al unui delict şi al unei crime cu ceea ce era, din păcate, rezultatul unei mentalităţi răspândite în toate păturile societăţii, aşa încât aceia care acţionau pe baza ei considerau în conştiinţă că fac binele, fie al copilului, fie al mamei. Adesea familia şi alţi actori sociali, inclusiv Biserica, au crezut că pentru a elimina stigmatul negativ, care din păcate în acele timpuri o lovea pe mama necăsătorită, era de preferat pentru binele amândurora, mamă şi copil, ca acesta din urmă să fie adoptat. Au exista şi cazuri în care unor femei nu le-a fost dată posibilitatea de a alege dacă să ţină copilul sau să-l dea în adopţie. Şi asta se întâmplă astăzi în unele culturi, în unele ţări.

Ca succesor al apostolului Petru îl rog pe Domnul ca Biserica să găsească mereu în sine forţa pentru a face claritate şi pentru a nu se uniformiza la cultura dominantă, chiar şi atunci când această cultură ar utiliza - manipulându-le - valori care derivă din evanghelie, pentru a scoate din ele concluzii necuvenite, cu rezultatul lor apăsător de suferinţe şi de excludere.

Mă rog pentru ca responsabilii naţiunilor, privind la Belgia şi la istoria sa, să ştie să scoată de acolo învăţătură şi în acest mod să scutească popoarele lor de nenorociri fără sfârşit şi dolii fără număr. Mă rog pentru ca guvernanţii să ştie să îndepărteze hazardul, neruşinarea şi absurditatea războiului. Mă rog ca să se teamă de judecata conştiinţei, a istoriei şi a lui Dumnezeu şi să convertească privirea şi inimile, punând mereu pe primul loc binele comun. În acest moment în care economia s-a dezvoltat aşa de mult, aş vrea să subliniez că în unele ţări investiţiile care dau mai multe profituri sunt fabricile de arme.

Maiestate, doamnelor şi domnilor, motoul acestei vizite în ţara voastră este "En route, avec Espérance". Mă face să reflectez la faptul că Espérance este scris cu majusculă: îmi spune că speranţa nu este un lucru, care în timpul drumului se poartă în rucsac; nu, speranţa este un dar al lui Dumnezeu, probabil este virtutea cea mai umilă - spunea scriitorul -, ci este aceea care nu eşuează niciodată, nu înşală niciodată. Speranţa este un dar al lui Dumnezeu şi se poartă în inimă! Şi atunci vreau să las această urare vouă şi tuturor bărbaţilor şi femeilor care trăiesc în Belgia: să puteţi cere şi primi mereu acest dar de la Duhul Sfânt, speranţa, pentru a merge împreună cu Speranţa pe drumul vieţii şi al istoriei. Mulţumesc!

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu