Spiritualitatea Maicii Maria Teresa Casini, fondatoarea Surorilor Oblate ale Preasfintei Inimi a lui Isus

Călătorind în lumină

Viaţa Mariei Teresa Casini este închisă între două locaţii limitate la un spaţiu geografic scurt: Frascati-Grottaferrata, şi are totuşi adierea universalităţii caracteristice Romei, ale cărei Castelli Romani reprezintă într-un anumit fel continuitatea. Informaţiile sale biografice sunt destul de reduse, dar idealurile sale variază pe orizonturi deschise. Iată de ce paginile Autobiografiilor, în care vorbeşte despre evenimentele sale importante, se dezvăluie simple ca toate lucrurile măreţe care nu au nevoie de cuvinte pentru a se impune. Dincolo de informaţii, putem vedea, astăzi mai actual ca niciodată, carisma ei, vocaţia sa, pe care le-am putea rezuma astfel: o viaţă dăruită în întregime lui Dumnezeu pentru preoţi. Măreţia Maicii Teresa Casini se dezvăluie din ce în ce mai bine odată cu trecerea anilor şi cu conştientizarea din ce în ce mai clară, în faţa societăţii de astăzi, a acelor probleme pe care le-a trăit cu spirit anticipator.

Maica Maria Teresa Casini s-a născut la Frascati, în ziua de 27 octombrie 1864, din părinţii Melania Rayner şi Tommaso Casini. Provenea dintr-o familie bogată. Două zile mai târziu a fost botezată în catedrală: tatăl ei dorea ca săracii să o însoţească la cristelniţă, invitaţi de el să invoce binecuvântări şi har asupra primei sale fiice. Îşi trăieşte anii copilăriei în seninătate, înconjurată din afecţiunea mamei şi a tatălui ei, care este primul său educator de neînlocuit. O iubire profundă pentru Domnul s-a descoperit curând în Tereza, astfel încât, de la o vârstă fragedă, a răsunat în ea întrebarea, printr-o căutare pasionată: "Cine este Dumnezeu?", şi încearcă să dea răspunsuri la aceasta. La 19 ianuarie 1874 tatăl său se întoarce "acasă", la Casa Tatălui care este în ceruri. Simte că a rămas singură în faţa vieţii, pentru că singurul care a ştiut să-i vorbească inimii a plecat din această lume. La scurt timp, mama ei s-a mutat împreună cu familia la Grottaferrata, unde se aflau bunicii materni, care în sfârşit se întorseseră din Rusia. Întărită de poziţia socială, după o scurtă perioadă de doliu, s-a dedicat "vieţii societăţii". Teresa trebuie să o urmeze în aceasta, începând pentru ea o stare de suferinţă şi luptă interioară, de intensitate mai mare sau mai mică. Acest lucru a durat ani de zile.

Între timp a plecat la Roma, în octombrie 1875, pentru a-şi continua studiile la Colegiul "Sfânta Rufina", condus de Doamnele Sfintei Inimi, iar în scurta perioadă petrecută acolo a descoperit că sufletul său era mulţumit numai în Dumnezeu, iar idealul vieţii consacrate i se prezintă limpede.

La 7 mai 1876, ziua Primei Sfinte Împărtăşanii, în întâlnirea cu Isus-Euharistie, Tereza a promis că va fi a lui Dumnezeu în întregime şi numai a lui Dumnezeu, pentru totdeauna.

La sfârşitul anului şcolar trebuie să se întoarcă în familie din motive de sănătate, aşa că se află încă în mijlocul "societăţii". Urmează ani grei, pentru că, dacă pe de o parte simte farmecul unui anumit stil de viaţă, pe de altă parte se simte asuprită de un sentiment de goliciune, de plictiseală, care nu-i oferă niciun răgaz nici măcar în faţa iubirii umane: "Am simţit că inima mea, prin fire, are nevoie de o iubire puternică, solidă şi mai adevărată decât cea a unui băiat".

La optsprezece ani, un viitor strălucit se prezintă în faţa ei. Este curtată şi se simte iubită de un băiat drăguţ şi bogat, ce făcea parte din nobilimea unei Rome, care a simţit recent repercusiunile sfârşitului puterii temporare. Dar Teresa înţelege în sfârşit că nu mai poate scăpa de Dumnezeu şi nici nu-i poate răspunde cu jumătăţi de măsură. Circumstanţele neprevăzute, în care familia riscă un colaps financiar, o fac să experimenteze pe propria piele labilitatea lucrurilor pământeşti. Ea se predă chemării şi se consacră lui Dumnezeu. Un "da" pentru totdeauna. Pe calea Terezei, Domnul trimite un preot care o va ajuta în căutarea voinţei sale: părintele Arsenio Pellegrini, stareţul mănăstirii greceşti din Grottaferrata, om de ştiinţă şi credinţă. Cu ajutorul lui şi în armonie cu temperamentul puternic şi exuberant al slujitorului lui Dumnezeu, porneşte într-o nouă fază a vieţii ei.

Nu numai că se detaşează treptat de obiceiurile legate de experienţele sale anterioare (renunţarea la un anumit tip de îmbrăcăminte, dans, distracţie scumpă...), ci începe să petreacă ore îndelungate în rugăciune, în mănăstire. Singurătatea care o înconjoară o face să descopere în ea însăşi o uimire dureroasă pentru faptul că puţini se gândesc la Domnul şi că răceala şi indiferenţa omului sunt răspunsul la iubirea lui Dumnezeu. De aceea, asemenea psalmistului, ea simte răsunând în ea însăşi plânsetul: "Dacă un prieten m-ar fi revoltat, l-aş fi tolerat. Dar eşti Tu!..."; aceeaşi tânguire pe care, după secole, Margherita Maria o auzise reverberând în viaţa ei: "Iată acea inimă care a iubit atât de mult oamenii!... Dar ceea ce mă nemulţumeşte cel mai mult este faptul că inimile consacrate mă tratează în felul acesta". Astfel, treptat, în ea se produce descoperirea misterului durerii şi al iubirii care se află dincolo de chipul preotului. Simte neîncredere şi suferinţă, în momentul în care descoperă pentru prima dată că preotul are nevoie să fie sprijinit cu rugăciune şi cu smerită colaborare plină de credinţă şi că Inima lui Cristos este rănită de lipsa de sfinţenie a preotului.

Încetul cu încetul îşi dă seama că "locul ei este lângă altar". Şi, deşi îşi dă seama că nu există congregaţie religioasă aşa cum şi-ar dori ea, pentru a se supune părintelui Pellegrini, intră totuşi într-o mănăstire de clauzură, printre clarisele care locuiau atunci la Bazilica "San Pietro in Vincoli", din Roma. Este anul 1885, un an marcat de un eveniment personal cu totul deosebit, reprezentat de jertfa a douăsprezece victime, alese dintre toţi membrii poporului lui Dumnezeu, care i se oferă cu generozitate lui Dumnezeu, darul vieţii lor pentru sfinţirea preoţilor. Printre cele douăsprezece creaturi generoase se numără şi Teresa, care trăieşte experienţa vieţii claustrale.

După doar un an, însă, a fost nevoită să se întoarcă în familie, pentru că starea de sănătate i se deteriorase. Se întoarce la Grottaferrata (este anul 1886), cu un vis oarecum nesigur în suflet: de fapt, nu se gândeşte la întemeierea unei congregaţii călugăreşti; mai degrabă aşteaptă ca Domnul să-i indice un preot, prin care ea să poată realiza voinţa lui Dumnezeu.

Între timp, ea nu se gândeşte decât să adune împreună, într-o legătură de frăţietate şi rugăciune, tinere în care Domnul "să poată aşeza (prin cuvintele ei) iubirea lui suferindă". În schimb, fără ca ea să-şi dea seama, din inima ei se naşte o nouă familie călugărească.

Domnul, de fapt, o face să audă o rugăminte: "Dăruieşte-mi preoţi sfinţi!". În această cerere se află dorinţa lui Cristos care, aflându-se într-o zi la fântâna lui Sihar, îi cere femeii din Samaria: "Dă-mi să beau!". El nu-i promite nimic, iar ea nu cere nimic pentru ea însăşi. Ea şi-a încredinţat viaţa lui Dumnezeu şi asta este suficient pentru ea. Nici măcar nu va vedea roadele aşteptării sale...

Ziua de 2 februarie 1894 marchează data de început a Congregaţiei "Surorile Oblate ale Preasfintei Inimi a lui Isus", care s-a născut în izolare, în sărăcie, într-o lipsă totală de sprijin uman. Începuturile au fost grele, dar au reflectat generozitatea răspunsului pe care Teresa a vrut să îl ofere prin dăruirea de sine (şi împreună cu ea, primele ei "fiice"), pentru sfinţirea preoţilor. Sunt anii în care, în timp ce boabele se scufundă, se înrădăcinează formarea noii familii călugăreşti, care începe să se maturizeze.

Fizionomia particulară a congregaţiei este dezvăluită în mod clar atunci când cardinalul Satolli, ordinarius diecezan, îi spune Terezei că a sosit timpul să îmbine rugăciunea cu o anumită formă de activitate "exterioară". Pentru ea începe un pasionat itinerar de cercetare: să pregătească tinerele pentru viaţă, astfel încât, devenite mame bune, să ştie să fie inima familiilor lor şi primii educatori ai micuţilor lor, în condiţiile în care familia este, în mod normal, humusul în care poate înflori o vocaţie. Mai târziu, spre anii 1920, au apărut "Colegiile Micilor Prieteni ai lui Isus". Par ceva revoluţionar şi, cu siguranţă, sunt o noutate absolută: lucrează alături de seminarii, pentru a oferi Bisericii creşe de vocaţii. Nu lipseşte neîncrederea pentru o astfel de idee atât de curajoasă, precum şi batjocura, ostilitatea, glumele, fără a exclude neînţelegerea prietenilor înşişi. Dar nu se descurajează. Totul progresează, pe terenul fertil al suferinţelor ei profunde. Între timp, colegiile s-au înmulţit în diferite locaţii din centrul şi sudul Italiei, în timp ce la Roma, Micii Prieteni ai lui Isus s-au impus ferm ca promisiuni şi speranţe pentru Biserică.

Teresa a părăsit acest pământ în ziua de 3 aprilie 1937, pronunţând cuvintele: "Sunt atât de calmă... Îl simt pe Dumnezeu aproape de mine". Un an mai târziu, primul fost Mic Prieten al lui Isus a fost hirotonit preot.

Congregaţia "Surorile Oblate ale Preasfintei Inimi a lui Isus", chiar şi după moartea fondatoarei, şi-a continuat călătoria în credinţă şi în coerenţă cu idealurile fondatoarei, iar carisma continuă să trăiască, îmbogăţindu-se treptat cu acele noi conotaţii care sunt cerute de semnele timpurilor.

Rugaţi-vă şi lucraţi pentru vocaţiile preoţeşti, traducând acest angajament în cele mai actuale forme de slujire. Gândiţi-vă la acea capacitate de discernământ care este un dar al Duhului, la nenumăratele probleme existenţiale şi pastorale care îi privesc pe preoţi. Fiţi purtătorii unei noi mentalităţi şi sensibilităţi faţă de ei şi fiţi prezenţi prin a colabora la împărtăşirea eforturilor şi idealurilor lor! Şi aceasta nu numai în Italia, ci şi în America de Nord şi de Sud, şi în orice loc în care Domnul vă cheamă pentru a vă deschide spre noi orizonturi. Astfel, carisma Maicii Teresa Casini se realizează în timp cu acea noutate care se naşte din Duhul Sfânt.

Chemarea specială este aceea de a-i sprijini pe preoţi, pentru ca aceştia să fie sfinţi şi pentru ca, printr-o înflorire a vocaţiilor, să se exprime chipul mereu tânăr al Bisericii.

Maica Benedetta Ferroni, oblată a Preasfintei Inimi a lui Isus

*

Spiritualitatea Maicii Maria Tereza Casini

Spiritualitatea Maicii Tereza Casini se află în urma acelei "renaşteri" a sfinţeniei clerului - în special a clerului diecezan - care a marcat profund drumul Bisericii între cele două concilii vaticane.

Două nume de femei se desprind în această mişcare: Margaret Louise Claret de la Touche şi a "noastră" Tereza Casini.

Această apropiere nu este întâmplătoare. Aceste două femei nu s-au cunoscut în viaţă, dar gândirea şi opera lor sunt atât de complementare încât se dezvăluie spontan ca două aspecte ale unei vocaţii identice.

Maica de la Touche a avut sarcina de a le dezvălui preoţilor fundamentul cel mai profund al chemării lor la sfinţenie, care este Iubirea infinită dăruită de Inima lui Isus.

Maica Casini a trebuit să dezlege misterul infinitei patimi al acelei Inimi în faţa păcatului şi a mediocrităţii preotului. Spiritualitatea Maicii Casini este toată dominată de ideea acestei angoase divine. Iată cum îşi îndemna fiicele: "Fie ca oblata să păstreze mereu vii gândul şi dorinţa de a consola Inima străpunsă a lui Isus... Iubirea şi durerea l-au determinat pe Isus să-şi facă auzit glasul în adâncul inimilor noastre şi această iubire şi această durere îl fac să dorească sfinţenia preoţilor săi dragi şi vrea ca oblata să se jertfească, să se roage, să implore, să se străduiască şi să lucreze pentru sfinţirea acestor dragi ai săi... El iubeşte aceste suflete cu o dragoste imensă, inima sa... caută pe cei care se roagă, suferă şi repară pentru ei...".

Maica Casini şi-a conceput vocaţia de oblată în sensul extrem al cuvântului. Aceasta poate fi oferită în diverse grade, de la sensul generic de fidelitate faţă de faptul fundamental al stării de har, până la angajamentul de a se menţine total şi mereu la dispoziţia dreptăţii divine pentru a coopera la împlinirea milostivirii divine. Aceasta din urmă este jertfa victimei, cea pe care Isus Cristos a ales-o pentru sine.

Dar o astfel de supunere, luată în serios, nu este un act, ci o stare. Ea nu se epuizează într-o formulă, nu se îndeplineşte într-un moment de eroism, nu se realizează o dată pentru totdeauna. Este o stare care angajează viaţa şi care se realizează în fiecare clipă cu acţiune perenă care este proprie oricărui progres ascendent.

Casini a descris traseul anevoios şi exaltant al ascensiunii sale pe Muntele Calvar, nu atât sub forma obişnuită a unui jurnal spiritual sau, în orice caz, a unei relatări a propriilor sale experienţe interioare, cât sub forma obiectivă şi practică a itinerariului pe care l-a trasat pentru acele suflete pe care Dumnezeu le-a chemat să o urmeze pe drumul anevoios al propriei sale călătorii.

Acest itinerar este format din două etape. Prima merge de la vocaţia la starea de victimă până la pregătirea victimei pentru jertfă. A doua merge de la jertfă la distrugere.

Apropierea dintre ostia din altar şi mica ostie din mănăstire revine mereu în pana de scris a Maicii Casini. Totuşi, nu este un simplu artificiu didactic: este una printre pietrele de temelie ale spiritualităţii ei. Dacă o victimă este cu adevărat o victimă, ştie şi vrea să trăiască într-un act continuu de sacrificiu şi jertfă, dar - adaugă Maica cu o anumită notă de neîncredere, bine de înţeles la cineva care a avut atâta experienţă de suflete şi evenimente - "nu pur şi simplă jertfa ideală, ci efectiv practic. Oblata trebuie să ştie să înţeleagă şi să ştie să sufere suferinţa lui Cristos în voinţa deplină şi absolută de a-i plăcea lui Dumnezeu în toate acţiunile zilei, în respectarea perfectă a regulii şi mai ales în abandonul gata şi complet faţă de Dumnezeu şi faţă de toate dispoziţiile sale, care constituie baza dăruirii sale către Domnul".

Maica Tereza a descoperit comoara "virtuţilor euharistice" ale lui Isus, în care găseşte modelul divin a ceea ce trebuie să fie virtuţile de sacrificiu ale unui adevărate oblate. Ea scrie: "Viaţa pe care Isus o oferă în sacramentul iubirii sale şi pe care oblata trebuie să o imite şi să şi-o însuşească este aceasta: viaţa de sacrificiu generos şi fără limite... Viaţa de rugăciune neîncetată... Viaţa de ascultare... Viaţa de sărăcie...".

Ne aflăm în inima spiritualităţii Maicii Casini.

Ea a conceput reparaţia ca pe o formă a iubirii puternice pe care Isus o are pentru preoţii săi şi, prin ei, pentru suflete. Ea se vede mereu ca participantă intimă la această iubire, iar o astfel de participare în inima unei femei nu poate lua decât caracterul oblativ al maternităţii.

Activitatea pe care ea o propune fiicelor sale nu trebuie, totuşi, să fie juxtapusă oblaţiei reparatorii - care rămâne esenţa vocaţiei lor - ci va fi ea însăşi ocazia şi substanţa sacrificiului peren al obştii.

Aşadar, nu oblaţie şi activitate, ci doar oblaţie, concretizată în jertfa interioară a propriei vieţi în fiecare clipă, angajată în observarea Regulii şi în activitatea de slujire a Preoţiei. Slujirea spirituală, în primul rând: cei care sunt membri oblaţiei, prin vocaţia lor specială, trebuie să se roage foarte mult pentru preoţi, pentru a obţine de la Dumnezeu fidelitatea la harul şi sfinţenia proprii stării sacerdotale. Dar nu numai slujirea spirituală. Aici intervin "Operele Maicii Casini".

Deşi institutul se născuse având o fizionomie bine caracterizată, nu specificase care vor fi "operele". După câteva experimente, au apărut "Micii prieteni ai lui Isus". Aceasta era lucrarea oficială. Dar, în paralel cu ea, se desfăşura o alta, fără programe definite şi fără structuri stabilite. Marea caritate a Maicii Tereza faţă de preoţi o făcuse să-şi dea seama că una dintre cauzele apusul spiritului preoţesc se găseşte uneori în starea de izolare şi chiar de abandon în care ei, "marii uitaţi", sunt nevoiţi să trăiască.

Apoi a început "cu timiditate să facă primele încercări; a pregătit masa pentru ei chiar în institut: a ales ce a putut găsi mai bun; în fiecare zi trimitea surorile să ducă mâncare deja pregătită cu propriile mâini la unii preoţi bolnavi, îi ajuta pe cei mai nevoiaşi cu milostenie care adesea reprezenta tot puţinul pe care îl avea: şi ar fi făcut mai mult, dar... era necesar să aştepte timpul lui Dumnezeu".

Însemnări biografice, acestea: indicii pentru istoria institutului: dar cât de interesant din punct de vedere al spiritualităţii pe care o arată! Nu întru totul contemplativă: nu tocmai activă. Deci, să o numim "oblativă", şi vom fi spus totul.

O spiritualitate austeră, fără îndoială: puternică, dar tocmai de aceea, o spiritualitate însufleţită de seninătate şi pace, de bucurie zâmbitoare şi relaxată, pentru că "ubi amatur, non laboratur".

+ Mario de Santis

* * *

Fericita Teresa Casini, o ofertă de iubire pentru sfinţirea preoţilor

"Acesta este şi va fi mereu scopul Oblatei a Preasfintei Inimi a lui Isus... de a consola Inima străpunsă a lui Isus şi de a repara păcatele clerului".

Oblatele sunt suflete oferite lui Dumnezeu care se unesc ofertei lui Isus pentru sfinţirea preoţilor.

Rugăciune pentru repararea şi sfinţirea preoţilor

Tată Sfânt, sfinţeşte-i pe preoţii tăi.
Sfinţeşte-i întru adevăr.
Păstrează-i întru numele tău.
Să fie în ei iubirea cu care l-ai iubit pe însuşi Fiul tău divin.
Păzeşte-i de rău, ei sunt în lume, iar lumea îi urăşte.
Păzeşte-i, ei sunt ai tăi.
Să nu se piardă nici măcar unul
dintre cei pe care i-ai încredinţat Fiului tău.
Isuse, susţine, alină salvează-i pe preoţii tăi.
Duhule al iubirii divine, umple-i cu iubirea ta.
Condu-i aşa cum l-ai călăuzit pe Isus, până pe cruce.
Fă ca preoţii să fie şi ostii de iubire:
pentru Dumnezeu, pentru înşişi semenii lor, pentru toate sufletele. Amin.
Fericita Maria Teresa Casini

Traducere de sora Maria Antoneta Dior,
oblată a Preasfintei Inimi a lui Isus

lecturi: 2.